Istoria fonemului „â”

  Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de scurtă sau atât de slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din grai: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ, vă-mpiedic. Vocală cea medială „â”, care e şi finală după cum vom vedea îndată, este din contră mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată chestiunea cea importantă şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo unde „n” nu se aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?

Înlăturăm din discuţie „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, două texte de pe la 1550, poate şi mai vechi, scrise cam în aceeaşi epocă şi-n aceeaşi regiune daco-româna, probabil în partea apuseană a Transilvaniei. Ambele aceste monumente lingvistice cunosc litera „â” negreşit din manuscrise romaneşti anterioare, dar o întrebuinţează abia de două-trei ori prin scăpare din vedere, astfel că se poate zice că ele n-o întrebuinţează deloc, adică nu cunosc însuşi sonul: se vede că în graiul din acea regiune „â” ajunsese deja a se contopi cu „ă”.

 „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană” au pentru vocala obscură peste tot, afară de cele două-trei excepţii, numai litera „ă”. Lipsa lui „â” în aceste două texte este, neapărat, o particularitate dialectală interesantă, dar nu atinge intru nimic nici vechimea, nici răspândirea, nici natura acestui son în aproape totalitatea limbii române. Înlăturând „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, noi îl găsim pe „â” întrebuinţat într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic în toate textele romaneşti - moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene - din care s-au reprodus extracte în „Crestomaţia” lui Cipariu. Dar ceea ce mai cu seamă ne uimeşte în toate aceste texte, este ca întrebuinţarea cea mai tipică a lui „â” e tocmai la sfârşitul unui cuvânt, adică acolo unde noi, după rostirea obişnuită de astăzi, nu ne putem închipui o vocală nazală.

În veacul de mijloc, când românii au primit alfabetul chirilic, în paleoslavă, „â” se rostea ca o vocală curat nazală, anume ca „on” în francezul „bon”. Despre acesta nazalitate a lui „â” la vechii slavi nu poate fi nici o umbră de îndoială. Una din acele numeroase probe este că înşişi românii în toate cuvintele paleoslave, cele cu „â” pe câte le-au împrumutat, păstrează sonul nazal, de exemplu: răspântie, tângui, tâmp, luncă, muncă, poruncă, oblânc, crâng etc. Este învederat că-n textele române din epoca introducerii alfabetului chirilic, semnul „â” nu putea să reprezinte altceva decât o vocală nazală.

Se ştie că în dialectele neo-latine forma nominală singulară derivă aproape totdeauna din acuzativul latin, foarte rar din nominativ. Astfel al nostru „casâ”, „iarbâ”, „bunâ” se trag din latinul „linguam”, „casam”, „herbam”, „bonam”, nu din „lingua”. Deja latineşte finalul „m” al acuzativului încetase în gura poporului de a fi o consoană, devenind o simplă rezonanţă nazală a vocalei ce-i precede, dar la prima declinare aceasta rezonanţă trebuia să se menţină mai cu deosebire foarte mult timp, căci în celelalte declinări acuzativul fără „m” nu putea să se confunde cu nominativul, pe când între „lingua” şi „linguam”, „casa” şi „casam” etc. diferenţa materială între cele două cazuri consista numai în nazală. Românii apucaseră de la romani pe „bunu” = „bonum” sau pe „dinte” - „dentem” fără nici o vocală nazală, însă pe „limbâ (limbon)” = „linguam” sau pe „bunâ (bunon)=bonam” cu o rezonanţă nazală destul de simţită încă în grai în epoca primirii de către străbunii noştri a alfabetului chirilic, adică în sec. X-XI şi care rezonanţă s-a conservat multe veacuri în urmă până să incepa „â” a se confunda cu „ă”.

Mulţimea formelor nominale cu „â” = „am” şi deasa circulaţie în grai a formelor verbale cu „–â” = „ant (unt)” a exercitat apoi o acţiune analogică propaginativă asupra limbii române întregi, nazalizând şi acolo unde fenomenul n-are nici o raţiune etimologică: „chiamâ” – „clamat” lângă „chiamâ” = „clamant” etc. Aşadar, sonul nazal este la noi de origine latină, nu numai în vorbe ca „blând”, „când”, „lăudând”, „câine”, „pâine” etc., dar şi acolo unde astăzi el nu se mai aude la români aproape nicăieri, desi-l constată vechile texte, adică la sfârşitul numelor, a verbelor şi a celorlalte categorii gramaticale. În cele zise mai sus noi presupunem că finalul a pierit cu desăvârşire din limba româna. A pierit, da; cu desăvârşire, nu. În graiul ţărănesc din Moldova, el mai trăieşte într-o mulţime de localităţi.

B.P. Haşdeu

Istoria fonemului „ă”

  Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul. Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al vocalizării.

Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către „a” întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”) către „u”. De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi „ŭ” întunecat din „u” devin adevărate consoane, având trebuinţă în rostire de reazemul unui alt son: ĭed, teĭ, boŭ, „ă” cel întunecat din „a” rămâne tot vocală, deşi o vocală aproape nearticulată, o jumătate de vocală, un rudiment de silabă.

Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru ce românii l-au reprezentat anume prin vocala slavă cea mai slabă, care tocmai de aceea niciodată nu s-a întrebuinţat la începutul cuvântului, la mijloc servea mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consoane puţin asociabile, despărţindu-le una de alta, ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar la sfârşitul vorbelor a dispărut de demult din toate dialectele neo-slave, astfel ca ruşii numai o scriu prin tradiţie, dar n-o rostesc deloc şi chiar se-ncearcă deja a n-o mai scrie degeaba. La proto-slavi, „ă” era o slăbire din „u”, căci fonetica lor specifică nu cunoştea nici o slăbire din „a”, aşa că fiziologic, slavicul corespunde românului „ă” numai într-un mod aproximativ. Triunghiul nostru vocalic se deosebeşte de cel slav prin aceea că noi avem câte o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale.

O particularitate caracteristică a acestui triunghi este apoi că numai întunecarea din „a” rămâne vocală şi deci: din dată ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă fără a trece în consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să devină tot „ă”. În sistemul nostru vocalic, orice întunecare scade la „ă”, iar orice întărire se urcă la „a”, şi anume: „o” devine „oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum întărirea se datorează la noi pe prima linie accentuării: dormire - doarmă, pe prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează pierderii accentului. Numai „a” cel iniţial se păstrează şi când este neaccentuat: amar – amărât – amărăciune.

Întunecarea lui „a” la „ă” prin pierderea accentului este un fenomen organic primordial în limba româna după toate dialectele şi sub-dialectele ei. Orice excepţie se explică prin cauze subsidiare. Aşa, bunăoară, dacă moldoveanul zice „barbàt” în loc de „bărbat”, este lucrarea de asimilaţie regresivă din partea lui „a” din silaba învecinată: din latinul „barbatus” se face româneşte întâi de-a dreptul „bărbat”, şi numai în urmă, excepţional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea lui „a” în „ă”, ca şi întărirea lui „o” în „oa” şi a lui „e” în „ea”, sunt trei fenomene aşezate în însăşi temelia vocalismului românesc. Întrucât dară aceste trei fenomene organice primordiale nu ne întâmpină nicăieri în limba latină şi totuşi câteşitrele trebuie neapărat să fi existat la noi în însăşi epoca de formare a graiului, ele sunt şi nu pot a nu fi decât o moştenire din substratul dacic al naţionalităţii traco-latine. În acest mod noi nu ne sfiim a afirma că în fonetică „ă” este dacic.

B.P. Haşdeu

Familia uralo-altaică

 Caracteristica ei. Familia idiomelor uralo-altaice, răspândite în Asia şi în Europa orientală nu prezintă un caracter de înrudire aşa de intim ca limbile ce constituie familia indo-europeană, dar se pot recunoaşte într-însele câteva trăsături fundamentale comune, pe temeiul cărora finlandezul Castrén a stabilit afinitatea lor, una din descoperirile capitale ale lingvisticii moderne.

Aceste caractere comune, afară de fondul lexical, sunt:

1. sub raport fonetic, armonia vocalică în virtutea căreia vocala radicalulul are o acţiune decisivă asupra sufixului. Astfel, turceşte „a”, „e”, „o”, „u” se consideră ca vocale tari, iar „e”, „i”, „ö”, „ü” ca vocale slabe, vocala sufixului trebuind să se acomodeze după cea radicală, pluralul de la „aga” şi „deli” sunând: „agalar” şi „deliler”.

2. sub raport morfologic, aglutinarea, după care sufixele se alipesc sau se juxtapun unui radical, care rămâne totdeauna stabil, în opoziţie cu idiomele flexionale în care şi elementul radicalului e supus variaţiunii.

3. sub raport sintactic, caracterul sintetic al propoziţiei şi mai ales al verbului, care poate exprima toate modurile de acţiune prin particule intercalate între radical şi sufix. Astfel de la verbul turcesc sevmek „a iubi” se pot forma până la 36 de teme verbale (bunăoară sevdirisememek „a nu se putea iubi cu de-a silă”) şi verbul unguresc zár „a încuia” trece prin variate sinteze modale până la forma complicată zaratgathat – „el poate face să se încuie adesea”.

Mai observăm încă, sub raportul accentului, că un grup al acestei familii, cel ugro-finic, intonează totdeauna silaba radicală, pe când grupul turco-tătar transportă obişnuit tonul pe silaba sufixului. Un caracter etnologic comun popoarelor uralo-altaice e tenacitatea cu care ele au conservat limba lor naţională şi, ca contrast, variabilitatea organizaţiilor sociale şi religioase care au stabilit nişte deosebiri aşa de profunde între un ungur şi un samoied, între un turc şi un başkir Dar abstracţie făcând de efectul încrucişărilor şi de acţiunea mediului social, toate aceste popoare au acelaşi aer de familie: o faţă osoasă şi rectangulară, cu păr negru, tare şi lucios, o piele smeadă, un corp scund, un cap mare cu ochi mărunţi şi o barbă spânatică.

 Grupul mongol. Familia idiomelor uralo-altaice se divide în 4 grupuri: manciu, mongol, fino-ugric şi turc. Grupul manciu e reprezentat de un popor, care impuse Chinei dominaţia sa în sec. XVII, şi de tunguză, în Siberia centrală, grăită de vreo 70.000 de oameni. Grupul mongol e reprezentat de mongolii din China de Nord şi de pe lângă lacul Baikal, popor a cărui obscuritate actuală contrastează puternic cu zbuciumul ce odinioară hoardele lui Gengis-khan şi Tamer-lan l-au dat lumii europene şi asiatice. Pornind în 1227 de la poalele munţilor Altai, aceste hoarde impuseră Chinei stăpânirea lor, distruseră califatul de Bagdad, pustiiră Rusia, care rămase două secole sub dominaţia Hoardei-de-aur şi în 1240, sub conducerea lui Batu-khan, năvăliră în Polonia, în Ungaria şi în Muntenia, prin munţii Brașovului şi ai Făgăraşului: „Orda, (fratele lui Batu), care pornea spre dreapta (raporta istoricul persan contemporan Fazel-Ullah-Rashid), trecând Ţara Oltului, fu întâmpinat de Bazaran-Ban cu oştire, dar fu bătut... Bugek în ţara Saşilor trecu peste munţi să intre în Kara-Ulag şi bătu popoarele Ulag”. În urma atâtor cuceriri şi zdrobiri de popoare, mongolii ajunseră în a doua jumătate a sec. XIII stăpânii lumii: imperiul lor se întindea de la Marea Chinei până în Polonia şi de la munţii Himalaia până în Siberia. Astăzi, stăpânii de odinioară sunt supuşii împăraţilor Chinei, Rusiei şi Turciei.

Tot acestui grup aparţin calmucii sau mongolii apuseni (numiţi în cronicele noastre şi calmăşi), care au pătruns în Rusia până la gura Volgii, în gubernia Astrahan. La 1812, ei intrară în Bucureşti odată cu oştirea rusă şi cronicarul contemporan, Dionisie Eclesiarhul, descriind impresia ce făcură asupra bucureştenilor, îi reprezenta ca „scundateci şi groşi, cu cap mare şi fruntea lată şi obrazul mare, iar ochii şi urechile mici”, caracteristica tipului uralo-altaic.

Grupul ugric. Grupul fino-ugric, reprezentat în primul rând de finlandeză în Finlanda şi de maghiară în Ungaria, cea din urmă izolată cu desăvârşire de idiomele înrudite; apoi de dialectele ugrice dintre Ural şi Volga, ca ceremisa, ostiaca şi vogula în Siberia, ultima idioma cea mai îndeaproape înrudită cu maghiara; în fine, de samoiedă, lângă Oceanul Glacial. Într-o regiune învecinată cu ostiacii şi vogulii trebuie căutată şi patria primitivă a poporului ungur. De aici, din Urali, ungurii porniră spre Sud cu ocazia invaziei avarilor, fură treptat supuşi de bulgari şi de kazari. Împinşi apoi de pecenegi, ei se aşezară în Rusia meridională (în Atelkuzu) şi în 899 ocupară Panonia, de unde împrăştiară prin incursiunile lor spaima în toată Europa. După ce absorbiră treptat pe bulgari, kazari, pecenegi şi cumani, ungurii luară în posesie definitivă acest teritoriu care, în curs de un mileniu, au perindat atâtea popoare: celţi, germani, iliri, romani, huni şi avari.

Din capul locului în atingere cu populaţia indigenă, cu românii şi cu slavii, ungurii suferiră ascendentul cultural al celor din urmă şi exercitară asupra celor dintâi o influenţă lexicala puţin însemnată ce-i drept, din cauza naturii sale teritoriale, dar care se resimte deja în primele monumente ale limbii române. O serie de noţiuni abstracte foarte importante şi comune întregii românimi (ca chip, fel, gând, pildă, seamă, viclean şi verbe ca bănuiesc, chibzuiesc, făgăduiesc, socotesc) denotă o intimitate socială între cele două popoare. Limba româna deşi într-o măsură mai modestă, a compensat la rândul ei aceste împrumuturi etnice.

Lazăr Şăineanu

Osmanlîie - Limba turcă

  Influenţa arabo-persană. Limba turcă, definitiv fixată la Constantinopole în 1453, a exercitat o influenţă însemnată asupra limbilor din Sudul şi din Orientul Europei şi această influenţă a mers crescând paralel cu rolul politic din ce în ce mai mare al Semilunei în Europa. Fondul osmanlîiei, primitiv tătar, era cu totul insuficient a servi de organ une noi civilizaţii. Ea recurse astfel de timpuriu la arabă şi persană, limbi grăite de popoare ce le uneau aceleaşi credinţe religioase. Deja în vocabularul cuman din 1303 se văd urme de asemenea împrumuturi.

Dacă persana a fost cultivată pentru bogăţia ei poetică, apoi araba deveni un izvor de îmbogăţire nu numai pentru ideile de ordine morală şi religioasă, ci şi pentru terminologia administraţiei, jurisprudenţei, a ştiinţei şi a literaturii. În urma acestei duble infuziuni şi într-o doză atât de mare, turca literară deveni un amestec de trei idiome diverse, semitica, indo-europeana şi altaica. Una şi aceeaşi noţiune e adesea reprezentată prin câteşitrele aceste elemente. Dar osmanlîia (cu dialectele-i principale: rumeliot şi anadolén) rămase şi mai departe fondul graiului popular, prezentând sub acest raport cea mai mare analogie cu cumana şi cu celelalte idiome orientale ale grupului turco-tătar. Nu numai că ingredientele numeroase arabo-persane n-au atins caracterul esenţial al limbii vulgare, ci dimpotrivă, aceasta din urmă a modificat profund şi conform spiritului ei aceste elemente străine, adaptându-le cu un mod de rostire propriu osmanlîilor şi îmbogăţindu-le cu nuanţe de sens necunoscute limbilor originare. Acele dintr-însele care au pătruns în popor au fost supuse unui asemenea dublu proces, formal şi ideal şi numai sub această formă turcită au intrat arabismele şi persanismele în idiomele balcanice.

Influenţa bizantină. Odată în contact cu cultura europeană, turcii căutară să-şi asimileze progresele popoarelor învecinate, bizantini (mai târziu greci moderni şi italieni), slavi şi unguri şi să primească de la fiecare dintr-însele o serie de termeni din sfera marinei şi a artei militare, din domeniul comerţului şi al industriei. De timpuriu în atingere războinică şi culturală cu Bizanţul, turcii, popor primitiv continental, învăţară să cunoască de la dânşii produsele mării şi tot ce priveşte marina. De aici termeni ca: fanar „fanal”, kadyrga „galera”, liman, talaz. Tot prin intermediul bizantinei a pătruns în turceşte (sau în arabă) elementul latin, cum indică forma grecizată a acestor împrumuturi: dinar „monedă de aur” (denarius), gümrük „vamă” (commercium), kamis „cămaşă” (camisia), kantar „balanţă” (centenarium), kiler „cămară” (cellarium). De la bizantini şi greci provine o parte însemnată a numelor de plante, dintre care unele (lucru curios!) s-au reîntors în neo-greacă sub forma lor orientală (punem în paranteze aceste dublete lexicale): abanos, anason, balsam, fistik, karanfil, portocal, tarhon etc.

Influenţa slavo-maghiară. Pe de altă parte, de la slavi şi unguri, turcii au împrumutat o parte din terminologia lor militară. Astfel de la slavi: čete „excursion pour faire du butin” (vsl. četa „trupa”, „ceată”), hatman „titre des chefs des cosaques, titre des gouverneurs de plusieurs provinces de l’ancien empire de la Crimée” (pol. hatman, rut. ataman şi vataman din germ. Hauptmann), kyral „roi”, „prince chrétien” (vsl. krali), kopia „lance” (vsl. kopiia); vaivoda „titre des gouverneurs de la Valachie, de la Moldavie et de la Transylvanie, commissaire de police du quartier Galata à Constantinople” (serb. voievoda „belli dux”); apoi: pelin (vsl. pelynu) şi visnè (bulg. visni „vişin”). De la unguri: palanka „espèce de fortification, lieu palissadé” (palánk), palaska „giberne” (palaszk), sălaş „tente” (szállás „adăpost”), varus „faubourg” (város : de unde rom. „oraş”); haidud „soldat hongrois à pied, brigand” (hajdù) şi tolvay „brigand” (tolvaj); birov „maire d'un village” (biró „judecător”) şi ispan „préfet d'un districte” (işpan); apoi obiecte necunoscute turcilor ca: hintov „carosse” (hintó), koči „voiture, espèce de litière” (kocsi) şi soba „poêle, fourneau” (szoba).

Influenţa romanică. Adevărata maestră a turcilor în domeniul navigaţiei fu Italia, de la care a împrumutat mai toată terminologia nautică (mai ales de la veneţieni şi genovezi, stăpânii mării): gomena „odgon de ancorat”, iskèle (scala), kalafat (calafatare), kaliun (galeone), kapudan sau kaptan „amiral” (capitano), trinketa „catarg” (trinchetta), vapor: (vapore). Prin raporturile comerciale ale Levantului cu veneţienii şi cu genovezii, limba turcă a căpătat o parte din nomenclatura ei comercială şi industrială: lokanda şi lostaria „birt european” (locanda şi osteria), simsar „samsar” (sensale), trampa „schimb” (tramuta); bareta „căciuliţă” (beretta), kaput „manta” (capotto), kundura „condur” (coturno) etc.

Din româneşte, afară de unele noţiuni speciale ţării noastre ca: boyar „nobil român”, gelate „dare veche” (găleată), ispravnik „cap de judeţ” kalaraș „curier” (toate la Hammer), mămăligă (asemenea în ung., serb. şi rut.) şi mukan „cioban din Ardeal” (mocan). Turcii au împrumutat vorbe ca: barda „securea dogarului”, kaser „un fel de brânză: caş (la plural, invers: caşcaval), kassatura „sabie-baionetă” (custura), dalavere „transaction” din daravere (dare-avere) şi nu din italianul „dare e avere” (cum crede Bonelli); lundura „luntre greoaie şi masivă”, masa „masă joasă cu un singur picior”; apoi numele Moldovei: Bogdan (alăturea de Moldovan). Negreşit, aceste împrumuturi din româneşte, al căror număr nu poate fi încă precizat, constituie în tot cazul o minimă parte în raport cu turcismele din vocabularul nostru; dar acelaşi fenomen se constată la maurii din Spania, care au îmbogăţit limba spaniolă cu un număr considerabil de cuvinte arabe, pe când numărul vorbelor spaniole intrate în arăbeşte se reduce la un minimum. Lucru altminterea uşor de înţeles, când se ia în considerare superioritatea culturală a celor două popoare orientale faţă de naţiunile supuse. În acelaşi raport etnic stau idiomele balcanice, sârbă, bulgară şi albaneză, ale căror puţine urme în vocabularul turcesc contrastează cu marele lor număr de turcisme; numai greacă modernă a compensat întrucâtva (şi aceasta mulţumită mai mult influenţei vechi greceşti şi celei bizantine) influenţa lexicală a osmanlîiei asupră-i.

Lazăr Şăineanu

Cronica lui Miron Costin

  (Observaţii critice)

Unul din dezideratele istoriografiei româneşti contemporane este, desigur, publicarea unei ediţii critice a operelor lui Miron Costin. Aceea publicată de V. A. Ureche are destule lipsuri, între care cel mai grav e acela de a nu da totdeauna în apărat lectura tuturor celorlalte manuscrise, atunci când ele diferă de lectura admisă în text. Şi în afară de aceasta, nu s-a luat la baza ediţiei manuscrisul reprezentând cea mai bună tradiţie. Pentru înlăturarea acestor lacune poate servi ediţia versiunii latine a cronicii lui Miron Costin, care, precum se ştie, a fost publicată de d. Eugeniu Barwinski, după un manuscris al muzeului Czartoryski din Cracovia. Asupra acestui manuscris d. Barwinski dă următoarele indicaţii: „Acest manuscris, de format in folio mic, nu este întreg, ci îi lipsesc de la început una sau mai multe foi, aşa încât este compus astăzi din 129 foi scrise foarte îngrijit de una şi aceeaşi mână”. Data la care a fost scris nu se poate da cu precizie, deoarece după cum se va vedea mai jos, nu Miron Costin este traducătorul, ceea ce înseamnă că traducerea s-a făcut după moartea lui (1691). În orice caz, el a fost scris către sfârşitul sec. al XVII-lea sau primii ani ai celui de-al XVIII-lea.

De cine a fost scris? Punând întrebarea aceasta în mod implicit întrebăm şi cine este traducătorul, deoarece manuscrisul ce posedăm e însăşi autograful traducerii, după cum se poate vedea din numeroasele ştersături şi îndreptări ce se găsesc înăuntrul lui. D. Barwinski, în traducerea ediţiei pe care a publicat-o, pornind de la constatarea că ori de câte ori e vorba de o armată moldoveană sau de un principe moldovean, traducerea zice: „noster exercitus” sau „dux nostrorum moldavorum”, conchide că traducătorul a fost un moldovean. „Aceste lecturi ale textului latin - zice d-sa - deşi mediocru traduse, au totuşi o formă atât de caracteristică, încât nu se poate susţine în mod documentat, că traducătorul a fost un polonez, deoarece niciodată un polonez nu ar fi scris „noster exercitus”, „princeps noster” când aceste forme nu s-ar fi găsit în arhetip, de aceea numai un moldovean a putut fi traducătorul. Argumentaţia d-lui Barwinski este convingătoare: un moldovean este desigur traducătorul. Dar d. Barwinski crede că acel moldovean e Miron Costin bazându-se pe faptul că numai un om care cunoaşte bine ambele limbi, moldoveneasca şi polona, putea face această traducere. Argumentul acesta precum şi acela scos din caracterul paleografic al scrierii nu sunt destul de convingătoare şi în contra acestei paternităţi sunt mai multe argumente. Astfel, Miron Costin amintind nişte semne prevestitoare ale răscoalei cazacilor, se scuză, de a nu le fi menţionat la locul lor, deoarece transcrisese „pe isvodul cel curat”; în versiunea latină, fraza sună: „dabis mihi veniam benevole lector, quia haec signa non posui suo loco... Posuissem certe haec signa suo loco, sed jam transierat ordo in exemplari emendate”. Ne putem întreba cu d. P. Panaitescu (cel dintâi care a atras atenţia asupra acestui pasaj) dacă aceste scuze îşi mai pot avea locul în cazul că M. Costin ar fi traducătorul, deoarece el traducând, le putea pune la locul cuvenit. În afară de acest argument adus de P. Panaitescu, mai aducem noi vreo câteva cam de aceeaşi natură. Astfel, la cap. al XVII-lea, vorbindu-se de asupririle suferite de cazaci, în Cronică se spune: „Aşa au tras asupririle lor până la craiul Vladislav în anul [lipseşte]”. Şi aici, dacă M. Costin ar fi traducătorul, chiar dacă în manuscrisul original ar fi omis această dată, o putem adăuga aici, mai ales dacă ne gândim că această traducere, având să fie citită de un străin (în special de un polonez), trebuia să se prezinte cât mai corectă şi mai îngrijită. La fel la cap. al XIV-lea, vorbindu-se de clădirea Mănăstirii Bârnova de Miron Vodă Barnovski, Cronica zice: „Şi au urzit şi Bârnova pe numele său, sub dealul [lipseşte] lângă Iaşi”. Iarăşi, această omisiune a dealului lângă care s-a clădit mănăstirea ar fi fără sens, dacă admitem identificarea propusă de editorul traducerii latine. Dar argumentul peremptoriu contra paternităţii traducerii, astfel cum a fost stabilită de Barwinski, ni se pare a reieşi mai ales din pasajul următor: La cap. al XX-lea, cronicarul vorbind de neînţelegerile dintre poloni şi Racoczi, aminteşte cuvintele spuse de Toppeltin, relativ la aceste evenimente: „El zice pe scurt aşa: Ce au petrecut leşii de Racoczi să scrie leşii; iar la ce au sosit Ardealul de aceste îmblete ale lui, noi o mie de ani o să plângem cu lacrimi”. Toppeltin, la al cărui pasaj se referă M. Costin, scrie în „Origines et Occasus Transylvanorum”, ed. II, Viena 1762: „Ubi quod superius fecit, scribent Poloni; quod passus est Transylvani centum annis lugebunt”. Din citate se vede că în versiunea latină, cuvintele care redau spusele lui Toppeltin, sunt traduse după originalul românesc. Şi atunci se pune întrebarea: de ce Miron Costin, dacă pentru scrierea cronicii sale l-a întrebuinţat pe Toppeltin, acum când dă o traducere latină a acestei cronici presupunând că el ar fi traducătorul, în loc să reproducă pasajul, traduce după versiunea pe care o dăduse în cronică? Şi cum un asemenea procedeu ar fi, la drept vorbind, absurd, înseamnă că trebuie să admitem că nu M. Costin este traducătorul, ci un alt personaj.

Dar cine altul? P. Panaitescu, pornind de la premisa că „acest traducător era un moldovean cu cultură apuseană şi cu legături personale în Polonia”, înclină a crede că e Nicolae Costin, cel care studiase în şcolile polone, unde fără îndoială căpătase cunoştinţe suficiente de limbă latină. Noi nu suntem dispuşi a împărtăşi această identificare, tocmai din cauza celor mai sus văzute: traducerea în limba latină urmează foarte de aproape textul moldovenesc şi putem spune chiar că este servilă. De aceea e greu de admis că un om de cultura lui Nicolae Costin, care a amplificat opera tatălui său, să nu-l fi cunoscut, de exemplu, pe Toppeltin, aşa încât să traducă versiunea moldovenească dată de tatăl său în cronică sau să nu încerce a completa datele lăsate în alb. Pentru aceste motive, credem că traducătorul va fi fost un moldovean, anonim pentru noi, posedând cultură apuseană, dar care s-a mulţumit să traducă întocmai textul moldovenesc.

Se găsesc în „Cronica lui Miron Costin” pasaje al căror sens pare obscur şi aceasta obscuritate provine desigur din cauza greşelilor comise de copişti. Cele mai evidente dintre ele, în număr de patru, au fost remarcate întâi de V. Bogrea în Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, I, p. 310-317. Asupra ultimelor două din cele studiate de filologul clujan, avem de făcut câteva observaţii. La cap. al XVIII-lea, Cronica spune: „Matei Vodă brant au fost”. Bogrea, polemizând cu d. George Pascu, zice: „Ei bine, acest „bătrân” se găseşte şi în traducerea latină, „senex”. Dar – continuă el - atunci se pune întrebarea: oare traducătorul, care după toate probabilităţile era Miron Costin (cf. Barwinski, op. cit., p. XXI), va fi avut un manuscript rău copiat cu „bătrân” în loc de „brant”, ori acest „bătrân” e adevărata lectură din arhetip, ori încă suntem în faţa unui dublet original „brant” şi „bătrân”, aparţinând deopotrivă autorului cronicii”. La aceste întrebări, pe care şi le pune Bogrea, observăm că este o greșeală în argumentaţia răposatului filolog. Dacă, după cum spune el, Miron Costin este traducătorul cronicii în limba latină, cum să se fi servit de „un manuscript rău copiat cu „bătrân” în loc de „brant”? Avea doar originalul. Nici presupunerea existenţei unui dublet originar „brant” - „bătrân” aparţinând deopotrivă autorului cronicii nu este îndreptăţită. Miron Costin a folosit desigur numai pe unul dintre cei doi termeni. Dar pe care? Aici răspundem cu cea de-a doua posibilitate pe care o dădea Bogrea. Cuvântul „bătrân” şi nu „brant” există desigur în arhetip şi ca dovadă stă faptul că acele două manuscrise mai sus semnalate, care reprezintă cea mai veche tradiţie, G şi B, dau ca lectură „bătrân” şi nu „brant”. Acest cuvânt, „brant”, credem că a fost introdus ulterior de un copist.

La cap. al XX-lea, Cronica dă o frază fără sens: „A privi era aievea şi pedeapsă şi stingerea casei lui Vasilie Vodă şi cândai osândai pre oamenii de casa lui, ales nepoţii lui Vasilie Vod” etc.. Bogrea, comentând cuvintele fără sens „cândai osândai” zice: „După credinţa noastră, arhetipul Costinesc trebuie să fi avut în acest loc ceva ca: „poate când iei sama, osânda-i spre oamenii de casa lui” etc. În ce priveşte sensul acestei amendări, nu avem nimic de zis, întrucât el e sugerat de cuvintele din traducerea latină: „quae poena dum consideratur”. Ceea ce voim să arătăm este că nu e nevoie să recurgem la o amendare introducând termeni în afară de text. O comparaţie între cele două fraze arată resortul greşelii. Fraza latinească începe cu vorbele: „manifesta fuit poena et mina” şi acestor cuvinte le corespunde în textul moldovenesc „era aievea şi pedeapsa şi stingerea”. În felul acesta însă mai rămân din fraza moldovenească cele două cuvinte a privi. De altă parte fraza latineasca urmează: „quae poena dum consideratur, fait etiam poena extensa”, căreia în textul moldovenesc îi corespunde: „cândai osândai”. Vedem că în propoziţia moldovenească lipseşte termenul corespunzător latinescului „consideratur”. Bogrea îl redă prin „când iai sama”; dar acest „când iai sama” e identic cu „când ai a privi” şi atunci nonsensul se explică printr-o greșeală de transpoziţie: termenul „a privi” a fost trecut în capul frazei, iar locul lui a fost lăsat liber. În felul acesta credem că se poate explica această lipsă de înţeles, iar lectura din arhetip o considerăm a fi fost: „era aieve şi pedeapsa şi stingerea casei lui Vasilie Vodă şi când ai a privi osânda-i pre oamenii de casa lui” etc.

A. Iordănescu

Gorgane

  Povestirea cronicarului Alberic despre moartea „craiului Ion”, ne înfăţişează două puncte de dezbătut:

1. Tumulus sau movila ce se ridică deasupra mortului,

2. Sacrificiile de oameni şi de cai ce însoţeau ceremonialul de înmormântare.

Movilele nu sunt proprii numai cumanilor. „În toată Europa, - zice Lubbock - sau mai bine în lumea întreagă, pretutindeni unde nu le-a distrus încă plugul sau ciocanul, ne întâmpină diferite monumente din timpuri ante-istorice: tabere, fortificaţii, stavile, temple, movile etc., dintre care multe ne uimesc prin mărimea lor, iar toate ne interesează prin vechime şi prin mister. Sunt unele, negreşit, ca zidul roman din Anglia bunăoară sau ca movila reginei Thyra în Danemarca, ale căror epoci şi origini ne sunt cunoscute; cele mai multe însă, fără comparaţie cele mai multe, de exemplu movilele ce se atribuie lui Thor, lui Odin şi Freya de lângă Upsala sau marile delme de lângă Drogheda, sunt fără îndoială ante-istorice. Unele, de bună seamă, aparţin erei de bronz, altele, erei de piatră; totuşi foarte rar epoca lor se poate preciza cu siguranţă.

Trecând apoi în special la movile, Lubbock adăugă: „În Anglia, le întâlneşti la tot pasul. Pe insulele Orcade ele sunt într-un număr de peste 2000. Şi mai multe se află în Danemarca. În toată Europa de la Atlantic până la Ural şi de aici pe imensele stepe ale Asiei, de la hotarele Rusiei până la Oceanul Pacific şi de la şesurile Siberiei până la câmpia Industanului, în fine, în America sunt mii şi zeci de mii de movile. Ele se găsesc nu mai puţin în Africa, unde până şi piramidele nu sunt decât varianta cea mai artistică a ideei de movilă. Mai pe scurt, globul pământesc întreg e presărat cu acest soi de morminte”. Nu este, poate, nici o ţară în lume - zice arheologul polon, contele Tyszkiewicz - unde să nu existe movile. John Barrow le-a văzut la hotentoţi, Spartman la cafri, dr. Jefferson în Virginia etc.”.

Această universalitate a movilelor, care au fost familiare mai tuturor timpurilor şi mai tuturor popoarelor, este o probă că, oriunde le găsim într-un număr foarte mare, ele nu aparţin neapărat toate unei singure epoci sau unei singure naţionalităţi, ci pot diferi prin etate şi prin origine. Eterogene sub raport cronologic şi sub cel etnografic, movilele se deosebesc nu mai puţin unele de altele prin configuraţie: aici rotunde, colo ţuguiate, dincoace concentrice, dincolo în amfiteatru, când mari, când mici, pe alocuri grupate, pe alocuri izolate, etc. Deşi nu toate au servit pentru înmormântare, deoarece într-o seamă din ele nu se descoperă nici o urmă de cadavru, aşa că suntem siliţi a atribui unor asemeni o altfel de menire, fie religioasă, fie militară, fie comemorativă, terminală, itinerară sau ceva analog, totuşi cele mai multe, într-un mod incontestabil, au fost morminte. Arheologia n-a ajuns încă a clasifica această specie de monumente şi nici că va putea s-o facă pe o bază adevărat ştiinţifică, până când ele nu vor fi studiate pretutindeni cu aceeaşi scrupulozitate metodică cu care s-au cercetat deocamdată numai în unele localităţi excepţionale. Lungul braţ câmpean sub-carpatin şi supra-pontic, cuprinzând Ungaria, România şi Rusia meridională până la Caucaz, va oferi arheologului nişte specimene cu atât mai remarcabile, cu cât în antichitate şi-n Evul Mediu această regiune a fost neîncetat cutreierată de triburile cele mai diverse.

În privinţa movilelor române, eruditul meu amic d. Odobescu citise la 1869 în Congresul pre-istoric de la Copenhaga o notiţă, în care le deosebeşte în: măguri, „les plus petits tumulus, généralement agglomérés auprès des ruines d'anciennes villes ou disposés le long des voies antiques”; movile propriu-zise, „plus proéminents que les précédents”; în fine, gorgane, „souvent éléves de 25 a 30 metres et même plus et disposés soit en longs ovales, soit en carrés a côtés irréguliers”. Despre acestea din urmă, d. Odobescu observă: „On les désigne sous le nom de gorgane, dans lequel on reconnait les kurgany de la Russie. Plus rares, moins explorés et moins connus encore que les movilae, ils méritent d'être étudiés avec soin, car leurs dimensions gigantesques et leur position dans des plaines unies les désignent très-particulièrement l'attention des archéologues”. Mai târziu, d. Odobescu şi-a modificat vederile. Aşa, într-o mică lucrare foarte remarcabilă din 1871, d-sa nu mai face nici o deosebire între măgură şi gorgan, numind astfel în genere movilele cele mari, iar pe cele mici cu termenul de movilă”. Nici aşa însă lucrul nu este definitiv. Unele movile nu sunt deloc mari, deşi poporul le zice tot măguri. Astfel este, de exemplu, o movilă chiar lângă Craiova, spre stânga de poarta Amaradiei, având configuraţia de amfiteatru sau mai bine de potcoavă cu deschizătura spre sud. Deşi mică în circumferinţă şi la înălţime, ea se numeşte totuşi „la măgura”.

Nu mai puţin îndoios este punctul etimologic atins de d. Odobescu, căci între gorganele noastre şi kurhanele de peste Nistru, oricât de mare ar fi asemănarea exterioară, poate să nu fie în fapt nici o înrudire. În Moldova, mai apropiată de Rusia, cuvântul gorgan nu se mai aude nicăieri, ceea ce nu probează, negreşit, că nu va fi existat şi pe acolo altădată, iar în Ţara Românească el pare a fi foarte vechi, cel puţin ni s-a întâmplat a-l găsi adesea în hrisoavele muntene din sec. XVI, dintre care îmi aduc aminte unul din 10 novembre 1589, de la Mihnea-vodă, unde zice pe jumătate slavoneşte şi pe jumătate româneşte: „să se ştie hotarele Lupșanului de la drumul Silistrei până la marele gorgan”. Toate acestea servesc a ne încredinţa că studiul movilelor, pretutindeni şi la noi mai cu seamă, este deocamdată în faşă. Orice generalizare în această privinţă, fie gruparea lor după nume, fie atribuirea lor la grămadă cutărui sau cutărui popor, ar fi o pripeală puţin ştiinţifică.

Este sigur însă că o parte din acest fel de construcţii, numească-se ele măguri, gorgane, movile, ba încă pe alocuri dilme sau gilme, dâmburi, gruiuri etc., au fost ridicate de către cumani în sec. XII şi XIII. Cumanii, dintre toţi contemporanii lor de lângă Marea Neagră, au fost cei mai neobosiţi făcători de movile, aşa că flamandul Ruysbroeck, care trecuse prin Rusia meridională pe la 1253 - tocmai epoca ce ne preocupă - i se spunea în cale că toţi tumulii, fără excepţie, sunt opera cumanilor şi numai a cumanilor. Movilele cumanilor aveau diferite forme, între care, ca măgura de lângă Craiova şi pe aceea de potcoavă, uneori atât de încăpătoare, încât putea să cuprindă în interiorul său o ceată întreagă, judecând după un pasaj din cronica rusă de la Novgorod: „fugarii s-au adăpostit în movila cumanilor”. În Rusia sudică poporul numeşte asemenea movile amfiteatrice, fie ele mari sau mici, maidanuri.

Acest cuvânt, care înseamnă „piaţă”, este foarte remarcabil, fiind nu numai turcesc, dar încă şi cumanic. Cele mari din acest fel de movile serveau, precum am văzut, ca forturi sau ca redute, de unde peste Nistru ele se confundă chiar şi astăzi cu aşa-zisele „horodki” sau „cetăţi de pământ”; cele mici, pe de altă parte, ca aceea de lângă Craiova bunăoară, pe care noi simţim ispita de a o atribui cumanilor, par a fi avut mai mult vreo destinaţie religioasă, nicidecum însă mormântară căci niciodată nu se găsesc în ele oseminte. Movilele mormântare, „tumulus à ossements”, cată să fi avut, cel puţin la cumani, o formă mai mult de trapez, cea mai potrivită pentru ceremonialul ce urma după depunerea mortului în groapă, ceremonial descris atât de bine de către Alberic, Joinville, Ruysbroeck.

Ceremonialul înmormântării regilor în Sciţia, aşa cum îl descrie Herodot cu patru sau cinci secole înainte de Cristos este în fond acelaşi pe care Alberic şi Joinville ni-l arată la cumani. La unele triburi tătare din Asia el se conservă până în zilele noastre. Ceata turanică de bulgari, la venirea lor în părţile Dunării, mai nainte de a fi îmbrăţişat creştinismul, jertfea şi ea femeile şi slugile pe mormântul răposatului, după mărturia scriitorului arab Abu-Obeid al-Bekri din sec. XI. Şi mai înainte, în sec. V - ne-o spune bizantinul Procopiu - acelaşi obicei domnea la o ramură a hunilor. Câteodată - zice Vicenţiu de Beauvais, scriitor din sec. XIII – tătarul îşi alegea mai dinainte pe sclavul pe care-l dorea să fie îngropat cu dânsul. La cumani însă, oamenii erau jertfiţi, după cum am văzut din Alberic şi Joinville, numai pe mormintele regilor şi capilor, omorându-se mai mulţi sau mai puţini, în proporţie cu mărimea movilei, adică cu importanţa personajului; pe când înmormântarea unui simplu individ se mărginea cu sacrificiul câtorva cai, după mărturia unul al treilea contemporan, flamandul Ruysbroeck.

B.P. Haşdeu

Clasificarea morfologică a limbilor

 „Clasificarea morfologică a limbilor”, arătând neconsecinţele trifurcaţiei în limbi izolante, aglutinative şi flexionare (Schlegel, W. Humboldt, Schleicher), precum şi defectele celorlalte sisteme propuse (Bopp, Donaldson, Steinthal), ajunsese la concluzia, că o clasificare morfologică serioasă, dacă vom admite chiar că este posibilă, rămâne totuşi deocamdată un desideratum.

Numai trei familii lingvistice sunt susceptibile până acum de o asemenea clasificare: ario-europenii, turanicii şi semiţii. Pentru celelalte familii abia s-au făcut câteva începuturi (Buschmann, Bleek, Fr. Muller, H. C. von der Gabelentz).

După ce-i separă pe turani în ramurile orientală - grupurile mongolic şi tungusic - şi occidentală - grupurile samoiedic, finic şi turc, afară de limba udică din Caucaz şi de cele două stinse, accadiana şi medica - împărţind pe fiecare din grupurile ambelor ramuri în dialecte, după distribuţia generalmente admisă (Castrén, Schott, Schiefner), se respinge tentativa unora (Max Miller, Boller, de Rosny) de a-i introduce în această familie pe dravizi, pe tibetani, pe japonezi şi alte limbi cu desăvârşire disparate; apoi îi supune reviziunii pe semiţi: ramura nordică - evrei, aramei, fenicieni, asirieni etc. - şi ramura sudică - arabi, ghezi, amhari etc. - înlăturând pretinsa lor identitate primordială (Lepsius, Brugsch, Benfey) cu vechii egipteni şi alte limbi hamitice din Africa, cu care ele nu prezintă nici o asemnare cu adevărat genetică. Cu raţiuni analoge, unii îi înrudesc pe ario-europeni cu chinezii (Edkins, G. Schlegel).

Cunoscându-se acum, în sensul cel mai strict (Pott, Whitney, Sayce) cele trei familii, care este oare trăsura lingvistică cea mai caracteristica fiecăreia dintre ele? O asemenea trăsătura gramaticală nu se afla. Orice particularitate formativă sau sintactică am lua, o vom găsi în diferite limbi cu totul eterogene, astfel că uneori, sub acest raport, Australia se întâlneşte cu Africa şi Kamciatca cu capul Bunei Speranţe (Garnett). Trăsăturile cele mai caracteristice ale celor trei familii lingvistice sunt exclusivamente fonetice: tri-consonantismul la semiţi, armonia vocalică la turanici, gunificaţiunea la ario-europeni.

Tri-consonantismul radicalelor, în care vocala nu există (qtl, ktb, dbr), căci îndată ce ea se adaugă, avem deja în loc de radicală o categorie gramaticală (qatala, qâtala, qattala, qatl, qatil, iqtal, qutila, qutilu, qutl, uqtul, qitl), este comun tuturor semiţilor, dar absolut străin celorlalte limbi umane. Acelaşi rol îl joacă la turanici armonia vocalică, prin care vocala silabei radicale se acomodează pe vocalele celoralte silabe, făcându-le uşoare sau grele (baba-lar-um-dan, dedeler-in-den), iar la ario-europeni gunificaţiunea, întărindu-se prin adaosul unui a (aa = â, ai, au), vocala emfatică a unui cuvânt (bhug-bhaugami, i-aimi).

Plecând de la aceleaşi combinaţii primitive de sonuri, semiţii şi-au elaborat radicale tri-consonantice, turanicii armonia vocalică, ario-europenii gunificaţiunea. Aceste trei divergenţe se datorează unui singur agent: asimilarea. După ce indică rolul asimilării în limbă, începând de la sunete până la sintaxă, (Grimm, Pott, Steinthal, Förstemann, Sayce), comparând-o cu asimilarea în lumea fizică (Herbert Spencer), dă ca exemplu acea întindere la care poate să ajungă treptat prin asimilare un element fonetic într-un grai, rotacismul n=r în dialectul româno-istrian: măcina=măcira, luna=lura, june=jure, înainte=inrente, fin=fir, bine=bire, un=ur, s-a mâniat pe mine=s-a mariat cu mire etc. (I. Maiorescu), astfel ca sonul „r”, după ce la români în genere uzurpase deja adesea locul lui „l”, îl mai goneşte în Istria pe „n”, deşi tranziţia n=r este aproape neauzită la eleni (Curtius) şi la italici (Corssen), de tot excepţională în limbile romanice (Diez, Carolina Michaelis), foarte rară în totalitatea familiei ario-europene.

Tri-consonantismul s-a născut din existenţă, înainte de separarea semiţilor în grupuri, a unui număr fie cât de mic de radicale tri-consonantice, după cum sunt şi la celelalte două familii. S-a întâmplat ca la câteva din aceste radicale nuanţă de idei coincidea cu modificarea vocalei, ceea ce ne întâmpină în limbile cele mai diverse: la dravizi (Caldwell), la iavani (Humboldt), la tibetani (Abel Rémusat), la abhazi (Uslar) etc. Nu trebuia decât trei-patru asemeni cazuri de radicale din trei cosoane fără vocală stabilă, pentru că asimilarea să propage apoi modelul, precum trei-patru cazuri de întrebuinţare qvasi-adverbiala a ablativului latin „mente” au fost de-ajuns pentru a formă mai toate adverbele franceze, italiene şi spaniole.

Armonia vocalică se explică şi mai simplu, de vreme ce oricine simte că o vorbă se pronunţă mai lesne când vocala sufixului se nimereşte a fi de aceeaşi natură cu vocala radicalei, de unde apoi la turanici a fost treaba asimilării de a face ca toate cuvintele să devină, după aceeaşi normă, mai comode. Gunificaţiunea, la rândul său s-a putut desfăşura din coexistenţa interjecţiilor „a” şi „aa”, „u” şi „au”, „i” şi „ai”, dintre care a, u, i exprimă aceeaşi senzaţie cu mai puţină energie decât aa, au, ai; interjecţii comune mai tuturor limbilor umane (Herbert Spencer, Darwin, Gratiolet), dar ajunse prin asimilare numai în familia ario-europeană la ceea ce este gunificaţiunea. Este o ipoteză mai naturală decât aceea care atribuia începuturile gunei, tot prin asimilare, îngemănării, pentru mai multă intensitate, a radicalelor pronominale ario-europene a, i, şi u (Windisch), deşi ambele se pot împăca prin originea interjecţională a acestora din urmă.

Oricare ar fi însă, în amănuntele sale, geneza tri-consonantismului, armoniei vocalice şi gunificaţiunii, ele sunt anterioare naşterii formelor gramaticale la semiţi, turanici şi ario-europeni, deoarece se află în însăşi temelia acestor forme. Dacă cele trei familii au fost vreodată o singură tulpină, aceasta numai în epoca când limba consista încă din simple radicale, iar forma gramaticală rămânea tăcută în intenţia vorbitorului, ca la copil în prima perioadă a graiului. De aici ar urma posibilitatea de a constata unitatea primordială a semiţilor, turanicilor şi ario-europenilor prin comparaţia radicalelor respective, lăsând la o parte orice formă gramaticală.

Ceea ce ni se dă ca radicală, are sens abstract. De aceea un glumeţ a râs că ario-europenii, înainte de a se fi despărţit în grupuri, aveau deja zecimi de cuvinte numai pentru „mergere”: „i”, „ga”, „ar”, „sar”, „kram”, „gam”, „sarp” etc. (Hewitt Key). În realitate însă, abstracţia fiind totdeauna posterioară, asemenea radicale generale s-au putut elabora la ario-europeni numai după ce s-a separat numele de verb, adică în perioada formelor gramaticale, iar radicalele anterioare aveau fiecare un înţeles concret: „a merge ca apa”, „a merge ca şarpele”, „a merge ca boul” s.a., toate acestea născute din nişte noţiuni şi mai concrete: „apă”, „şarpe”, „bou”.

Aşa trebuia să fie în epoca presupusei unităţi ario-semito-turanice. Dar să fie oare cu putinţă ca din aceleaşi noţiuni de „apă” sau „şarpe” semiţii, turanicii şi ario-europenii să fi tras absolut acelaşi sens abstract? La unii, din „şarpe” s-ar fi dezvoltat „a merge ca şarpele” şi apoi în genere „a merge”; la alţii, „a înghiţi ca şarpele” şi apoi în genere „a înghiţi”. Când însă o radicală semitică, din contră, se aseamnă din punct în punct prin semnificaţia sa abstractă cu o radicală turanică sau indo-europeană, tocmai aceasta dovedeşte că ele nu sunt înrudite.

Sub raport fonetic, pe de altă parte, se probează că radicalele semitice, turanice şi ario-europene, pe care le compară partizanii unităţii primordiale a celor trei familii, seamănă mai bine una cu alta decât o radicală sanscrită cu o radicală greacă sau latină. Pe când sanscritul „dh”, de exemplu, este la greci şi la latini „f”, de unde apoi la spanioli „h”, sunete atât de disparate, indo-europeanul ne apare la semiţi ca „b”, cu singură lipsa de aspiraţie! O asemănare fonetică atât de perfectă este de-ajuns pentru a compromite pretinsa înrudire a radicalelor.

Se conchide dară, la o riguroasă demarcaţie genetică între semiţi, turanici şi ario-europeni. Nu contest însă, că aceste trei familii s-au încuscrit uneori între ele sau cu alte familii lingvistice. La celţi, bunăoară, se recunoaşte turanismul în resturile armoniei vocalice (Lottner, Whitley Stokes, Beuloew). Tot aşa la resiani, un mic amalgam slavo-turanic din Italia nordică (Baudouin de Courtenay). Sunt unele popoare turanice, viceversa, care au pierdut aproape de tot armonia vocalică prin amestec cu limbi eterogene (Castrén). Excepţiile de la armonia vocalică în limba maghiară din sec. XII-XIII (Riedl, L. Adam) rezultă de asemenea din amestecul ungurilor cu slavii din Panonia, deşi mai în urmă, prin asimilare, s-a putut restabili principiul armonic în toată rigoarea sa.

B.P. Haşdeu