Cioban

 Cioban - păzitor de oi, sinonim cu „păstor” şi, în Ardeal, cu „păcurar”. Mircea III, fiul lui Mihnea-Vodă, care umblase mult timp fugar în munţii Ardealului, trăind necunoscut între păstori, fu supranumit „Ciobanul” (Fot. II, 41). CANT. Ier.120: ciobanii unii ca de somn adormitând în cârlige răzimaţi, alţii ca de ploaie şi de vânt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pământ lăsaţi era. PANN, 84: (prov.) ştie ciobanul ce este şofranul. STANC. 344: aici era o târlă şi omul era cioban. AL. 169: El (Jianu) ia miel de la ciobani, armăsari de la mocani...

ČOBAN (pers. čuban, șüban), berger, pâtre ; bulg. rut. sârb. čoban, pol. czoban, alb. čoban „păstor român”.

Dl. Haşdeu (Etym. 2298) crede că vorba „cioban” nu ne-a venit de la turcii osmanlîi, ci de la nomazii tătari din Evul-Mediu care l-ar fi împrumutat rutenilor şi polonilor, pe când din româneşte vorba ar fi trecut în sârbă, bulgară şi turcă. Ipoteza din urmă e greu de admis, deoarece fondul osmanlîiei coincide cu al idiomelor tătare şi în cazul cel mai favorabil s-ar putea presupune, ca sârbo-bulgarii l-au căpătat de la turci pe cale independentă de români, care l-ar fi luat de la tătari, la care până astăzi ciobanii formează o clasă specială a populaţiei. Dar aşa fiind, ce-i de făcut cu ceilalţi termeni turci care stau în legătură intimă cu viaţa ciobanului: baci, caimac, câşlă, caval, chindie, iaurt, odaie şi perdea (de vite), ortoman, otac, vătaf? Aceşti termeni nu s-au luat negreşit de la tătari, ci sunt de origine turcă şi datează de la primul contact serios între români şi osmanlîi. Pe de altă parte, cele câteva elemente lexicale care au fost împrumutate de la tătari şi care sunt comune polonilor, rutenilor şi moldovenilor, nu circulă decât în Moldova şi sunt cu totul necunoscute în graiul muntean şi în idiomele balcanice, pe când din contră, menţionata terminologie pastorală îmbrăţişează un vast teritoriu în Orientul Europei. În fine, nu cunoaştem existenţa documentară a vorbei „cioban” şi deci epoca aproximativă când a intrat în limbă, dar veche nu poate fi, deoarece ea lipseşte românilor din Ardeal, care posed sinonimul „păcurar” (ca şi românii din Dobrogea, Istria şi Macedonia) alături de termenul comun „păstor”, care însă lipseşte în macedo-română; pe de altă parte, aceasta din urmă cunoaşte asemenea termenul de cioban (cf. „ciobănaş”, alături de sinonimul său „baci”).

Lazăr Şăineanu

Tătari

  Grupul turco-tătar, cel mai vast dintre toate, se întinde de la Marea Mediterană până la fluviul Lena în Siberia şi se împarte în 3 ramuri foarte îndeaproape înrudite, cu toată depărtarea lor în timp şi în spaţiu: nordic, oriental şi occidental. Ramura nordică cuprinde iakuta, grăită de vreo 20.000 de oameni pe lângă fluviul Lena, cea mai depărtată şi cea mai bine conservată dintre idiomele acestui grup.

Ramura orientală, al cărui tip antic fu uigura, care poseda cel mai vechi text lingvistic (poema didactică, Kudatku bilik „Ştiinţa de a guverna” din 1069) şi reprezentantele ei moderne: giagatai, özbeg, türkmen, kirghiz sau kazac, idiome înrudite cu nogaï, dialectul tătarilor din Crimeea şi de la nordul Marii Negre; în fine, ciuvaşii şi başkirii de lângă Volga. Prin tătar, numele primitiv al unui neam mongol şi transportat apoi asupra popoarelor supuse de Gengis-khan, se înţelege astăzi populaţia turcă în număr de vreun milion şi jumătate răspândit în Rusia, în Caucaz şi în Siberia. Dintre aceste diferite categorii de tătari ne interesează în special tătarii din Crimeea, reduşi astăzi numai la 250.000 de oameni care se ocupă cu păstoritul, dar care odinioară constituiră un Stat independent sub Hagi Ghirai Han şi apoi de la 1478, când Mengli Ghirai primi investitura de la Poartă, rămaseră până la 1783 sub suzeranitatea Turciei. În acest interval ei avură frecvente raporturi şi ciocniri cu popoarele învecinate: ruşi, poloni, unguri, ardeleni, moldoveni şi munteni.

În cronicele şi în cântecele noastre bătrâneşti răsună adesea ecoul dureros al deselor şi subitelor lor incursiuni, al aşa-numitelor ciambuluri, în Moldova. Sub Bogdan-Voda nu trecea an să nu bântuie această ţară cu raziile lor (Miron Costin I, 183). Spaima ce tătarii lăsau în urma lor, se oglindeşte până astăzi în sensul peiorativ ce dobândi numele lor etnic, devenind sinonim cu drac sau naibă, ca şi numele căpeteniei lor, Han-tătar (E curios că, în munţii Sucevei, necuratul poartă şi numele de „coman” (Şezătoarea V, 68); dacă acest termen se raportează la cumani, am avea şi aici o interesantă transformare etnologică). Pe de altă parte, în Muntenia şi în Ardeal, unde prezenţa tătarilor fu mai rară şi mai puţin persistentă, tătarii fură identificaţi cu Uriaşii şi cu Jidovii legendări, cărora li s-au atribuit originea monumentelor unei arhitecturi primitive şi devenind astfel punctul de plecare al unei cronologii îndepărtate.

Căpetenia acestor tătari se numea Han (numele dinastic Gherei şi locţiitorul Calga) şi se bucura la început de aceleaşi prerogative ca şi Domnii Moldovei, cu care împărtăşea şi modul de investitură (calpac, cabaniţă şi sabie). Cea mai de frunte familie nobilă la tătari era Krimli sau Crîmleni, care se împărţea în două ramuri: șerim şi mârza; cei dintâi aveau dreptul de a-l alege pe Han şi de a guverna ţara, iar cei din urmă primeau o hoardă anumită prin drept de moştenire. Tătarii purtau un cojoc de vulpe şi un calpac din blana aceluiaşi animal: cei de rând se îmbrăcau cu cojoace de oaie cu partea zbârlită întoarsă afară, ca mocanii noştri, ceea ce le da călare o înfăţişare înspăimântătoare. Armele lor erau: un arc cu săgeţi, o sabie şi suliţe din crăci de arbori cu ascuţişul de fier, apoi arcanul cu care apucau pe cei prinşi în război. Foarte sprinteni, nimeni nu-i putea ajunge la goană. Mâncarea lor de predilecţie era carnea de cal frăgezită sub şea până la sângerare şi băutura lor favorită kumisul, sau laptele fermentat de iapă.

Nogai. Îndeaproape înrudiţi cu tătarii din Crimeea erau nogaii, aşezaţi în Bugeac sub Iliaș-Vodă (1667-1669). Nogai, după numele unui strănepot al lui Gengis-khan, e astăzi în special numele a vreo 50.000 de nomazi din stepele între Marea Neagră şi Marea Caspică (pe lângă fluviile Kuban, Kama şi Volga) şi la Nordul Crimeii, unde se coborâră în sec. XV. De aici, o parte dintr-înşii emigrară în sec. XVII, în Basarabia meridională, unde Moldova deveni ţinta jafurilor şi barbariei lor, căci „ei de felul lor, zice un cronicar contemporan (Amiras III, 160) sunt răi şi jacăşi şi ei de-a pururea pohtesc nepace, că pacea îndelungată lor le e sărăcie. Ei aşa au fost deprinşi asupra Moldovei ca nişte lupi asupra unei turme de oi”.

Nogaii aveau un Sultan şi fiecare hoardă câte un mîrzac (pers. mîrza corespunde turc. bey) cu titlul ereditar: sub comanda lui porneau la bătaie în cete, numite cazan. Incursiunile le făceau obişnuit iarna, când apele erau îngheţate: oraşe şi sate ardeau, jaful era cumplit şi locuitorii se târau în robie şi se vindeau apoi fără cruţare, despărţind pe mamă de fiică, pe tată de fiu. Hammer descrie după un martur ocular (generalul Tott, autorul Memoriilor asupra tătarilor) întoarcerea dintr-un asemenea ciambur, întreprins în 1769 de tătari sub Crîm-Gherei: o jumătate de duzină de robi, două duzini de boi, cinci sau şase duzini de oi erau adesea prada unui singur tătar. Saci atârnaţi de oblâncul șelei conţineau copii, de la care nu se vedeau decât capul; o fată şedea înaintea călăreţului, mama pe dindărăt, tatăl şi fiul pe pohodnic, iar boii şi oile alergau înainte; un ochi neobosit veghea peste această pradă şi n-o scăpa niciodată din vedere.

În 1716, tătarii din Bugeac cerură şi obţinură de la Mihai-Vodă Racoviţă o porţiune anumită din pământul Moldovei pentru hrana lor şi pentru păşunea vitelor lor, pentru care se îndatorară a plăti anual dijma produselor, aşa numitul ușur şi plata locului sau chiria pământului, numită alîm. Aceşti tătari serviră mai târziu ca călăraşi în oştirea turcă, de aceea numele lor deveni (turceşte şi româneşte) un apelativ pentru curier sau ştafetă, întocmai ca lipcanii sau tătarii litfani, o altă fracţiune etnică emigrată din Crimeea, care astăzi trăieşte încă în mic număr (vreo 8.000) în unele districte din Rusia şi Polonia. Moldovenii îi numeau pe lipcani „cirimuși”, nu pentru că ar fi de origine ceremisă, cum credea Cantemir, ci pentru că erau învecinaţi cu Cirimușul, un afluent al Prutului care forma în vechime limita între Moldova şi Polonia.

Elementul tătăresc în stocul turcismelor române, se referă la traiul însuşi al tătarilor crimleni şi nogai, care în timp de aproape două secole au venit în continuă atingere cu moldovenii. De aceea vorbele tătare figurează parte ca termeni technici în letopiseţe, parte ele au persistat până astăzi în graiul moldovenesc, lipsind în cel muntean şi în idiomele balcanice (afară de cazul când acestea au adoptat forma paralelă osmanlie). La prima categorie de tătărisme arhaice numărăm: coliba tătărească se numeşte în cronice aran şi oba; căpeteniile lor purtau numele de mîrzaci şi șerimi, iar la cazacii tătari asaul; dările ce plăteau Domnilor Moldovei: alîm, iliș şi ușur, iar darea în miere a Domnilor Moldovei către Hanul tătarilor: balgi-bașlîc; raziile lor în Moldova: ciambur, jaful cu acea ocazie: duium; tabăra lor: coş; steagul lor: bunciuc; ordinul autograf din partea Hanului: iarlîc. La a doua categorie de vorbe tătăreşti, speciale astăzi Moldovei, aparţin vorbe ca: arcan, bădie, bahmet, baibarac, capcană, cobuz, harabă, sahaidac etc.

Numele enigmatic de Bărăgan, ce poartă stepa întinsă din jud. Ialomiţa, pare a se trage de la un popor tătar: giagataic (şi mongol) buragan „tourbillon, tempête” corespunde crivăţului nostru (cf. Crivăţ, numele unei locuinţe izolate în Dâmboviţa, al unui sat în Argeş şi Ilfov, al unei păduri şi al unui sat în Prahova). De asemenea, numele masivului Bucegilor (sing. Buceag), cel mai înalt pisc al Carpaţilor Munteniei, derivă din tatar. buğak sau bučag „unghi” (cu care turcii porecliră colţul Basarabiei locuit de tătari=tatar Buğak).

Lazăr Şăineanu

Osmanlîie - Limba turcă

  Influenţa arabo-persană. Limba turcă, definitiv fixată la Constantinopole în 1453, a exercitat o influenţă însemnată asupra limbilor din Sudul şi din Orientul Europei şi această influenţă a mers crescând paralel cu rolul politic din ce în ce mai mare al Semilunei în Europa. Fondul osmanlîiei, primitiv tătar, era cu totul insuficient a servi de organ une noi civilizaţii. Ea recurse astfel de timpuriu la arabă şi persană, limbi grăite de popoare ce le uneau aceleaşi credinţe religioase. Deja în vocabularul cuman din 1303 se văd urme de asemenea împrumuturi.

Dacă persana a fost cultivată pentru bogăţia ei poetică, apoi araba deveni un izvor de îmbogăţire nu numai pentru ideile de ordine morală şi religioasă, ci şi pentru terminologia administraţiei, jurisprudenţei, a ştiinţei şi a literaturii. În urma acestei duble infuziuni şi într-o doză atât de mare, turca literară deveni un amestec de trei idiome diverse, semitica, indo-europeana şi altaica. Una şi aceeaşi noţiune e adesea reprezentată prin câteşitrele aceste elemente. Dar osmanlîia (cu dialectele-i principale: rumeliot şi anadolén) rămase şi mai departe fondul graiului popular, prezentând sub acest raport cea mai mare analogie cu cumana şi cu celelalte idiome orientale ale grupului turco-tătar. Nu numai că ingredientele numeroase arabo-persane n-au atins caracterul esenţial al limbii vulgare, ci dimpotrivă, aceasta din urmă a modificat profund şi conform spiritului ei aceste elemente străine, adaptându-le cu un mod de rostire propriu osmanlîilor şi îmbogăţindu-le cu nuanţe de sens necunoscute limbilor originare. Acele dintr-însele care au pătruns în popor au fost supuse unui asemenea dublu proces, formal şi ideal şi numai sub această formă turcită au intrat arabismele şi persanismele în idiomele balcanice.

Influenţa bizantină. Odată în contact cu cultura europeană, turcii căutară să-şi asimileze progresele popoarelor învecinate, bizantini (mai târziu greci moderni şi italieni), slavi şi unguri şi să primească de la fiecare dintr-însele o serie de termeni din sfera marinei şi a artei militare, din domeniul comerţului şi al industriei. De timpuriu în atingere războinică şi culturală cu Bizanţul, turcii, popor primitiv continental, învăţară să cunoască de la dânşii produsele mării şi tot ce priveşte marina. De aici termeni ca: fanar „fanal”, kadyrga „galera”, liman, talaz. Tot prin intermediul bizantinei a pătruns în turceşte (sau în arabă) elementul latin, cum indică forma grecizată a acestor împrumuturi: dinar „monedă de aur” (denarius), gümrük „vamă” (commercium), kamis „cămaşă” (camisia), kantar „balanţă” (centenarium), kiler „cămară” (cellarium). De la bizantini şi greci provine o parte însemnată a numelor de plante, dintre care unele (lucru curios!) s-au reîntors în neo-greacă sub forma lor orientală (punem în paranteze aceste dublete lexicale): abanos, anason, balsam, fistik, karanfil, portocal, tarhon etc.

Influenţa slavo-maghiară. Pe de altă parte, de la slavi şi unguri, turcii au împrumutat o parte din terminologia lor militară. Astfel de la slavi: čete „excursion pour faire du butin” (vsl. četa „trupa”, „ceată”), hatman „titre des chefs des cosaques, titre des gouverneurs de plusieurs provinces de l’ancien empire de la Crimée” (pol. hatman, rut. ataman şi vataman din germ. Hauptmann), kyral „roi”, „prince chrétien” (vsl. krali), kopia „lance” (vsl. kopiia); vaivoda „titre des gouverneurs de la Valachie, de la Moldavie et de la Transylvanie, commissaire de police du quartier Galata à Constantinople” (serb. voievoda „belli dux”); apoi: pelin (vsl. pelynu) şi visnè (bulg. visni „vişin”). De la unguri: palanka „espèce de fortification, lieu palissadé” (palánk), palaska „giberne” (palaszk), sălaş „tente” (szállás „adăpost”), varus „faubourg” (város : de unde rom. „oraş”); haidud „soldat hongrois à pied, brigand” (hajdù) şi tolvay „brigand” (tolvaj); birov „maire d'un village” (biró „judecător”) şi ispan „préfet d'un districte” (işpan); apoi obiecte necunoscute turcilor ca: hintov „carosse” (hintó), koči „voiture, espèce de litière” (kocsi) şi soba „poêle, fourneau” (szoba).

Influenţa romanică. Adevărata maestră a turcilor în domeniul navigaţiei fu Italia, de la care a împrumutat mai toată terminologia nautică (mai ales de la veneţieni şi genovezi, stăpânii mării): gomena „odgon de ancorat”, iskèle (scala), kalafat (calafatare), kaliun (galeone), kapudan sau kaptan „amiral” (capitano), trinketa „catarg” (trinchetta), vapor: (vapore). Prin raporturile comerciale ale Levantului cu veneţienii şi cu genovezii, limba turcă a căpătat o parte din nomenclatura ei comercială şi industrială: lokanda şi lostaria „birt european” (locanda şi osteria), simsar „samsar” (sensale), trampa „schimb” (tramuta); bareta „căciuliţă” (beretta), kaput „manta” (capotto), kundura „condur” (coturno) etc.

Din româneşte, afară de unele noţiuni speciale ţării noastre ca: boyar „nobil român”, gelate „dare veche” (găleată), ispravnik „cap de judeţ” kalaraș „curier” (toate la Hammer), mămăligă (asemenea în ung., serb. şi rut.) şi mukan „cioban din Ardeal” (mocan). Turcii au împrumutat vorbe ca: barda „securea dogarului”, kaser „un fel de brânză: caş (la plural, invers: caşcaval), kassatura „sabie-baionetă” (custura), dalavere „transaction” din daravere (dare-avere) şi nu din italianul „dare e avere” (cum crede Bonelli); lundura „luntre greoaie şi masivă”, masa „masă joasă cu un singur picior”; apoi numele Moldovei: Bogdan (alăturea de Moldovan). Negreşit, aceste împrumuturi din româneşte, al căror număr nu poate fi încă precizat, constituie în tot cazul o minimă parte în raport cu turcismele din vocabularul nostru; dar acelaşi fenomen se constată la maurii din Spania, care au îmbogăţit limba spaniolă cu un număr considerabil de cuvinte arabe, pe când numărul vorbelor spaniole intrate în arăbeşte se reduce la un minimum. Lucru altminterea uşor de înţeles, când se ia în considerare superioritatea culturală a celor două popoare orientale faţă de naţiunile supuse. În acelaşi raport etnic stau idiomele balcanice, sârbă, bulgară şi albaneză, ale căror puţine urme în vocabularul turcesc contrastează cu marele lor număr de turcisme; numai greacă modernă a compensat întrucâtva (şi aceasta mulţumită mai mult influenţei vechi greceşti şi celei bizantine) influenţa lexicală a osmanlîiei asupră-i.

Lazăr Şăineanu

Înjurătura la români

 Modul de a înjura al popoarelor nu e lipsit de importanţă etnologică, deoarece adesea în acele expansiuni prea libere se manifestă temperamentul particular, pornirile caracteristice ale omului din popor.

La noi, ca la unguri şi la popoarele balcanice, nimic n-a fost cruţat de profanare: chiar vorbele cele mai sfinte se asociază, în gura românului, cu expresiile cele mai triviale şi mai obscene. Crucea, legea, Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, sfinţii etc., nimic nu scapă de batjocură şi de hulă.

Această ciudată particularitate o constata, deja la 1646 pentru Moldova călugărul minorit Bandinus, iar Sulzer o relevează pentru Muntenia, observând cu oarecare exagerare (II, 356): „În privinţa înjurăturilor, muntenii întrec pe toate neamurile de sub soare, afară de italieni. Vorbele murdare sunt deopotrivă familiare celui mai mic băiat de ţăran ca primului boier şi chiar cocoanei sale şi, precum e obiceiul şi aiurea la oamenii fără educaţie, chiar în societate cu damele dânşii îşi exersează spiritul cu jocurile de cuvinte cele mai necuviincioase, făcând să alterneze murdăriile cele mai mari cu înjurăturile cele mai triviale. Spre a înjura mai energic şi cu unele adaose, se servesc de verbul latin favorit... care sună aproape ca în italieneşte. Cu această vorbă obscenă nu se cruţă nimic din ceea ce înjuratul ţine de bun şi venerabil în sine: crucea lui, pomana lui, legea lui, sufletul lui, mama lui... Şi pentru ca această nostimă vorbă să nu facă prea puţin efect, nu lipsesc a o repeta la sfârşitul înjurăturii şi rostesc această repetiţie cu o voce trăgănată şi fină de falset".

Pornirea la înjurături obscene şi execrabile e comună întregului Orient şi ea pare a veni de la turci, la care surugii sunt deprinşi a adresa vitelor aceleaşi obscenităţi ca şi la noi. Cea mai comună dintr-însele, înjurătura turcească prin excelenţă, este „sictir” („hai sictir!, a da cu sictir"), care, pierzându-şi trivialitatea primitivă, a ajuns să fie rostită în împrejurările cele mai neînsemnate, ca maghiarul „bassama” (baszoma) şi înjurătura corespunzătoare românească. Formula completă, care revine adesea când e vorba de turci, sună anasyni sictim (corespunzând rus. „ibi tfoi mati!”) litt. mama lui!, sau avradini sictim! cu acelaşi sens (Cf. anasyny, mater ejus (d. ana „mama”) şi avradyny, femina ejus (d. avrad „târfă”: ar. avret „parties secrètes du corps”).

Iată câteva exemple :

Dionisie, 222: Turcii, dacă au văzut că le mănâncă copiii şi fetele calmucii, i-au cuprins mirare de au fost zicând anasini sictim! ce lighioane de oameni au adus ghiaur muscal să ne mănânce copiii! Hristache(1818) : De nimeni nu vrea să ştie, de avrad şi de anasîna... Aricescu I, 42: Turcii nu-l ajunseră să-l taie şi clătinau din cap zicând: avradini sictim! cu puştile. Delavrancea, Sultănica, 205 : ienicerii prind pe Miu de ceafă: bre, ghiaur, anasîna sictir! Teodorescu, 121 (Jocul păpuşilor) : [Bragagiul] Bre, avradini sictir, ghiaur! 129 : [Muscalul vede pe turc] Tureski, ibi tfoi ...! [Turcul] Anasini sictim, ghiaur!

Alte înjurături sunt: (bărbăteşti) codoş, pezevenghi, puşchi; (femeiesc): codoaşcă, magmuză, paciaură. Calităţile nefavorabile denotă mai întâi defecte fizice: bondoc, chel, chior, ciolac, dizman, peltic, pipiriu, sacat, şaşiu, zaif.

Apoi poreclele: babalâc, balcâz, bursuc, dalcauc, gianabet, lichea, tălăşman, tembel ... precum şi o serie de noţiuni relative la prostie: budulac, mangafa, zevzec; la deşteptăciune: chiolhaniu, ciapcan, dahiu, ischiuzar, mehenghiu, pişicher, şiret, telpiz; la beţie: mahmur, tiriachiu, turlac; la o stare posomorâtă: matuf, sanchiu, ursuz; la rea voinţă: avan, duşman, hain; la fanfaronadă: farfara, fudul, palavragiu; şi la vagabondaj: derbedeu, dulandragiu, haidamac, haimana, iabangiu, telălău, zamparagiu.

Calităţile favorabile sunt reprezentate în foarte mic număr: chiabur, cilibiu, deliu, ogurliu, sadea... În fine, următoarele care derivă de la nume proprii: agiamiu (litt. persan), arnăut (grâu), cârjaliu, ciufut (litt. evreu), ciutac (litt. turc dobrogean) etc.

Lazăr Şăineanu

Dicţionar turc-arab-persan

 Dintre popoarele ce au cutreierat pământul României şi cu care românii s-au luptat totdeauna, cele mai multe erau de ginte turcă. Aşa cumanii, uzii, pecenegii, ba chiar şi hunii şi avarii, deşi nu de tot turci, dar cel puţin ca neamuri turanice, înrudiţi cu turcii. Asemenea bulgarii şi maghiarii, toţi de ginte ugro-finică. Nimeni nu va contesta că aceste popoare au lăsat urme, fie în limba, fie în nomenclatura locurilor ocupate odinioară de dânşii în decurs de 6-7 secole.

Fără îndoială, de exemplu, al nostru „toiag”, una din acele urme pe care o găsim deja în cele mai vechi cărţi româneşti, de pildă: Noul Testament de Coresi, Marc. 6,8 – „Paliea” sau „Pentateucul de Tordași (Orăştie 1581) Genes. 38, 18. Exod., 21,19: „şi în toiag afară se va răzima” v. 20 – „Psaltirea de Silvestru” (A. Iulia 1651), Ps. 17,19, unde de altminteri vorbe turceşti lipsesc cu totul - nu e îndoială, zic, că al nostru „toiag” e „toiagul” Hanului care s-a putut lesne răspândi prin barbaria năvălirilor turanice; în orice caz, „toiagul” se află mai la toate popoarele turanice: turc = toyaqa, nogai = tayach, kumück = tayak, koibalic = sojotic, karagasic = tayak (dayak), jakutic = tayach, mongolic = tayach, de unde chiar şi în limba slovenă s-a strecurat „toyaga”.

Numai printr-un rar noroc ni s-a păstrat un vocabular cuman, cu ajutorul căruia s-a demonstrat până la evidenţă originea turcească a cumanilor. Sub limba turcească vorbită şi înţeleasă de la Columnele lui Hercule până la strâmtoarea de Behring, cată să distingem pe cea curat turcească, vulgară, de cea literară, care ne oferă un mixtum-compositum de 3 limbi cu totul diferite, o oglindă adevărată a influenţei ce o avusese limba şi literatura persană, precum şi cea arabă, asupra dezvoltării intelectuale a turcilor.

Ceea ce ne lipsea până acum, era un dicţionar complet turc, care pe lângă limba literară să mai ia de aproape în consideraţiune limba curat turcească sau vulgară, atât modernă cât şi cea veche, împreună cu dialectele ei orientale, mai cu seamă cele anatolice. Aceasta lacună o umple într-un mod excelent dicţionarul d-lui Zenker. El nu numai că ne dă toată limba turcă literară într-o astfel de bogăţie, încât ajunge şi la citirea cărţilor uşoare persane şi arabe, dar şi pe cea curat turcească, atât din Rumelia (Europa) cât şi din Anatolia. Autorul distinge fiecare vorbă după etimologia ei, prepunându-i câte un „p” (persan), „t” (turcesc), „a” (arab), „to” (turcesc-oriental) etc. Nu ne putem mira dacă s-a strecurat ici-colea câte o greşeală, mai ales luată de la Meninski, de ex.: „aprendag” (ebrendag pg. 4) în loc de „ebrendah”, „abgur” în loc de „abgüzer”, „türüng” pg. 280, arab = lămâie, în limba turcă însă = portocală, pe când lămâie se zice „nareng” (persan, de unde şi romanul „năranţă”).

De asemenea în privinţa etimologiei: „borsuc” sau „porsuk” pg. 215 nu e de origine slavă, ci curat turcesc, cf. koibalic = borsek, karagas = borsuk.

„C'uma” pg. 375 (al nostru „ciuma”) e de origine slavă, nu turcă.

„C'orba” pg. 371 (rom. ciorba) e persan „c'orba”, „s'orba” = s'or-aba „ius e carne paratum”, cu care Vambery compara iuguric = „c’obra = c'orba.

„Dülger” pg. 442 (rom. dulgher) e persan, ca şi „durudger”;

„Kyral” pg. 696 (prinţ) n-a ajuns la turci prin intermediul slavilor, ci prin maghiari (kiraly).

În fine: „fi’sne” pg. 697 şi „vi’sne” pg. 932 (rom. „vişină”) nu e de origine persană, ci a fost introdus prin slavi la turci.

Numai arareori ne lipseşte vreun cuvânt, dar atunci e în general oriental sau tătăresc. Aceste puţine erori nu pot fi, în faţa unui op atât de vast, decât pure scăpări din vedere, deşi autorul e altminteri foarte prevaztor. Întrebuinţarea cărţii mai este înlesnită atât printr-o transcripţie exactă cu litere latine, cât şi prin două traduceri, una franceză, alta germană. Chiar şi formaţiunea de nomina adonis, possessoris, abstracti et actionis prin terminaţiile „g'i” (rom. „giu”), lik, lyk (rom. „lic”) etc. sunt notate cu mare exactitate la finele fiecărei rădăcini. Ne bucurăm a putea atrage atenţia românilor asupra acestui cap de operă al lexicografiei moderne.

Moses Gaster

Gorgane

  Povestirea cronicarului Alberic despre moartea „craiului Ion”, ne înfăţişează două puncte de dezbătut:

1. Tumulus sau movila ce se ridică deasupra mortului,

2. Sacrificiile de oameni şi de cai ce însoţeau ceremonialul de înmormântare.

Movilele nu sunt proprii numai cumanilor. „În toată Europa, - zice Lubbock - sau mai bine în lumea întreagă, pretutindeni unde nu le-a distrus încă plugul sau ciocanul, ne întâmpină diferite monumente din timpuri ante-istorice: tabere, fortificaţii, stavile, temple, movile etc., dintre care multe ne uimesc prin mărimea lor, iar toate ne interesează prin vechime şi prin mister. Sunt unele, negreşit, ca zidul roman din Anglia bunăoară sau ca movila reginei Thyra în Danemarca, ale căror epoci şi origini ne sunt cunoscute; cele mai multe însă, fără comparaţie cele mai multe, de exemplu movilele ce se atribuie lui Thor, lui Odin şi Freya de lângă Upsala sau marile delme de lângă Drogheda, sunt fără îndoială ante-istorice. Unele, de bună seamă, aparţin erei de bronz, altele, erei de piatră; totuşi foarte rar epoca lor se poate preciza cu siguranţă.

Trecând apoi în special la movile, Lubbock adăugă: „În Anglia, le întâlneşti la tot pasul. Pe insulele Orcade ele sunt într-un număr de peste 2000. Şi mai multe se află în Danemarca. În toată Europa de la Atlantic până la Ural şi de aici pe imensele stepe ale Asiei, de la hotarele Rusiei până la Oceanul Pacific şi de la şesurile Siberiei până la câmpia Industanului, în fine, în America sunt mii şi zeci de mii de movile. Ele se găsesc nu mai puţin în Africa, unde până şi piramidele nu sunt decât varianta cea mai artistică a ideei de movilă. Mai pe scurt, globul pământesc întreg e presărat cu acest soi de morminte”. Nu este, poate, nici o ţară în lume - zice arheologul polon, contele Tyszkiewicz - unde să nu existe movile. John Barrow le-a văzut la hotentoţi, Spartman la cafri, dr. Jefferson în Virginia etc.”.

Această universalitate a movilelor, care au fost familiare mai tuturor timpurilor şi mai tuturor popoarelor, este o probă că, oriunde le găsim într-un număr foarte mare, ele nu aparţin neapărat toate unei singure epoci sau unei singure naţionalităţi, ci pot diferi prin etate şi prin origine. Eterogene sub raport cronologic şi sub cel etnografic, movilele se deosebesc nu mai puţin unele de altele prin configuraţie: aici rotunde, colo ţuguiate, dincoace concentrice, dincolo în amfiteatru, când mari, când mici, pe alocuri grupate, pe alocuri izolate, etc. Deşi nu toate au servit pentru înmormântare, deoarece într-o seamă din ele nu se descoperă nici o urmă de cadavru, aşa că suntem siliţi a atribui unor asemeni o altfel de menire, fie religioasă, fie militară, fie comemorativă, terminală, itinerară sau ceva analog, totuşi cele mai multe, într-un mod incontestabil, au fost morminte. Arheologia n-a ajuns încă a clasifica această specie de monumente şi nici că va putea s-o facă pe o bază adevărat ştiinţifică, până când ele nu vor fi studiate pretutindeni cu aceeaşi scrupulozitate metodică cu care s-au cercetat deocamdată numai în unele localităţi excepţionale. Lungul braţ câmpean sub-carpatin şi supra-pontic, cuprinzând Ungaria, România şi Rusia meridională până la Caucaz, va oferi arheologului nişte specimene cu atât mai remarcabile, cu cât în antichitate şi-n Evul Mediu această regiune a fost neîncetat cutreierată de triburile cele mai diverse.

În privinţa movilelor române, eruditul meu amic d. Odobescu citise la 1869 în Congresul pre-istoric de la Copenhaga o notiţă, în care le deosebeşte în: măguri, „les plus petits tumulus, généralement agglomérés auprès des ruines d'anciennes villes ou disposés le long des voies antiques”; movile propriu-zise, „plus proéminents que les précédents”; în fine, gorgane, „souvent éléves de 25 a 30 metres et même plus et disposés soit en longs ovales, soit en carrés a côtés irréguliers”. Despre acestea din urmă, d. Odobescu observă: „On les désigne sous le nom de gorgane, dans lequel on reconnait les kurgany de la Russie. Plus rares, moins explorés et moins connus encore que les movilae, ils méritent d'être étudiés avec soin, car leurs dimensions gigantesques et leur position dans des plaines unies les désignent très-particulièrement l'attention des archéologues”. Mai târziu, d. Odobescu şi-a modificat vederile. Aşa, într-o mică lucrare foarte remarcabilă din 1871, d-sa nu mai face nici o deosebire între măgură şi gorgan, numind astfel în genere movilele cele mari, iar pe cele mici cu termenul de movilă”. Nici aşa însă lucrul nu este definitiv. Unele movile nu sunt deloc mari, deşi poporul le zice tot măguri. Astfel este, de exemplu, o movilă chiar lângă Craiova, spre stânga de poarta Amaradiei, având configuraţia de amfiteatru sau mai bine de potcoavă cu deschizătura spre sud. Deşi mică în circumferinţă şi la înălţime, ea se numeşte totuşi „la măgura”.

Nu mai puţin îndoios este punctul etimologic atins de d. Odobescu, căci între gorganele noastre şi kurhanele de peste Nistru, oricât de mare ar fi asemănarea exterioară, poate să nu fie în fapt nici o înrudire. În Moldova, mai apropiată de Rusia, cuvântul gorgan nu se mai aude nicăieri, ceea ce nu probează, negreşit, că nu va fi existat şi pe acolo altădată, iar în Ţara Românească el pare a fi foarte vechi, cel puţin ni s-a întâmplat a-l găsi adesea în hrisoavele muntene din sec. XVI, dintre care îmi aduc aminte unul din 10 novembre 1589, de la Mihnea-vodă, unde zice pe jumătate slavoneşte şi pe jumătate româneşte: „să se ştie hotarele Lupșanului de la drumul Silistrei până la marele gorgan”. Toate acestea servesc a ne încredinţa că studiul movilelor, pretutindeni şi la noi mai cu seamă, este deocamdată în faşă. Orice generalizare în această privinţă, fie gruparea lor după nume, fie atribuirea lor la grămadă cutărui sau cutărui popor, ar fi o pripeală puţin ştiinţifică.

Este sigur însă că o parte din acest fel de construcţii, numească-se ele măguri, gorgane, movile, ba încă pe alocuri dilme sau gilme, dâmburi, gruiuri etc., au fost ridicate de către cumani în sec. XII şi XIII. Cumanii, dintre toţi contemporanii lor de lângă Marea Neagră, au fost cei mai neobosiţi făcători de movile, aşa că flamandul Ruysbroeck, care trecuse prin Rusia meridională pe la 1253 - tocmai epoca ce ne preocupă - i se spunea în cale că toţi tumulii, fără excepţie, sunt opera cumanilor şi numai a cumanilor. Movilele cumanilor aveau diferite forme, între care, ca măgura de lângă Craiova şi pe aceea de potcoavă, uneori atât de încăpătoare, încât putea să cuprindă în interiorul său o ceată întreagă, judecând după un pasaj din cronica rusă de la Novgorod: „fugarii s-au adăpostit în movila cumanilor”. În Rusia sudică poporul numeşte asemenea movile amfiteatrice, fie ele mari sau mici, maidanuri.

Acest cuvânt, care înseamnă „piaţă”, este foarte remarcabil, fiind nu numai turcesc, dar încă şi cumanic. Cele mari din acest fel de movile serveau, precum am văzut, ca forturi sau ca redute, de unde peste Nistru ele se confundă chiar şi astăzi cu aşa-zisele „horodki” sau „cetăţi de pământ”; cele mici, pe de altă parte, ca aceea de lângă Craiova bunăoară, pe care noi simţim ispita de a o atribui cumanilor, par a fi avut mai mult vreo destinaţie religioasă, nicidecum însă mormântară căci niciodată nu se găsesc în ele oseminte. Movilele mormântare, „tumulus à ossements”, cată să fi avut, cel puţin la cumani, o formă mai mult de trapez, cea mai potrivită pentru ceremonialul ce urma după depunerea mortului în groapă, ceremonial descris atât de bine de către Alberic, Joinville, Ruysbroeck.

Ceremonialul înmormântării regilor în Sciţia, aşa cum îl descrie Herodot cu patru sau cinci secole înainte de Cristos este în fond acelaşi pe care Alberic şi Joinville ni-l arată la cumani. La unele triburi tătare din Asia el se conservă până în zilele noastre. Ceata turanică de bulgari, la venirea lor în părţile Dunării, mai nainte de a fi îmbrăţişat creştinismul, jertfea şi ea femeile şi slugile pe mormântul răposatului, după mărturia scriitorului arab Abu-Obeid al-Bekri din sec. XI. Şi mai înainte, în sec. V - ne-o spune bizantinul Procopiu - acelaşi obicei domnea la o ramură a hunilor. Câteodată - zice Vicenţiu de Beauvais, scriitor din sec. XIII – tătarul îşi alegea mai dinainte pe sclavul pe care-l dorea să fie îngropat cu dânsul. La cumani însă, oamenii erau jertfiţi, după cum am văzut din Alberic şi Joinville, numai pe mormintele regilor şi capilor, omorându-se mai mulţi sau mai puţini, în proporţie cu mărimea movilei, adică cu importanţa personajului; pe când înmormântarea unui simplu individ se mărginea cu sacrificiul câtorva cai, după mărturia unul al treilea contemporan, flamandul Ruysbroeck.

B.P. Haşdeu

Ghiuj

 Istoria cuvântului „ghiuj” se poate urmări pe trei trepte, care ne vor urca succesiv din ce în ce mai sus în antichitate:
1. În limbile neo-tracice, dintre care îl conservă cea română şi cea albaneză;
2. În limbile tracice vechi, unde îl vom găsi în dialectele traco-lidic şi traco-macedonic;
3. În limba sanscrită.
Un interesant episod din istoria „ghiujului” îl formează cuvântul „hojma”. Dacă nu mă înşel, din toate dialectele române „ghiuj” se mai aude numai în Moldova. Este o vorbă eminamente populară. Răposatul poet basarabean Costache Stamate distribuie în următorul mod vârstele omului: „prunc, până la 3 ani; copil, până la 12 ani; băietan, copilandru, până la 20 ani; flăcău, holtei, până la 25 ani; bărbat, până la 40 ani; bărbăţoi, matur, până la 50 ani; uncheş, moşneag, ghiuj, de la 50 ani înainte”. Ghiujul reprezintă marginea extremă a vârstei.

Acest epitet se întrebuinţează totdeauna într-un sens de dispreţ sau cel puţin ironic, exprimând ideea de bătrâneţe bolnăvicioasă şi neputincioasă, dar capricioasă în acelaşi timp, ceva ca în fabula lui La Fontaine: „Un lion decrepit, goutteux, n'en pouvant plus”. Am căutat cu tot dinadinsul a constata prin monumente literare, existenţa şi semnificaţia „ghiujului” la moldoveni, căci în dicţionarele noastre, pe câte le-am putut consulta, nu l-am găsit nicăieri. De aceea şi filologii, necunoscându-l, nu şi-au bătut până acum capul de a-i descoperi ramificaţiile şi originea.

În limba albaneză, „ghiuj” ne apare sub forma „ghiuș”, articulat „ghiuș-i”, la plural „ghiușere-te” şi „ghiușe-te”, cu sensul de „bunic”. El se aplică acolo la ambele sexe: „ghiuş” - „bunic”, „ghiușa” – „bunică”, intrând totodată în termeni compuşi „ștăr-ghiuș” sau „tre-ghiuș”, „catre-ghiuș” şi „pesă-ghiuș” care înseamnă „stră-moș”, „re-stră-moș” şi „pre-re-stră-moș”, literalmente: „al treilea bunic”, „al patrulea bunic” şi „al cincilea bunic”.

Cuvântul albanez fiind demult cunoscut, s-au emis până aici asupra afinităţilor sale vreo trei sau patru opinii diferite. Xylander îl înrudea cu vorba bască „gusua” - nepot. Camarda, presupunând că „ghiuş” ar fi o formă muiată din „gluș”, o apropia de grecul pentru „cumnată”. Ilustrul Ascoli, al cărui nume trebuie rostit cu veneraţie chiar şi atunci când nu împărtăşim părerile sale, vede forma completă a albanezului „ghiuş” în pluralul sau „ghiușere-te”, de unde conchide că ar fi un împrumut din latinul socer (socru), italienește „socero”, prin trepte intermediare „sosero” şi „susere”. Derivaţia este foarte ingenioasă, ca tot ce emană din puternicul geniu de combinaţiune al lui Ascoli, dar nu se împacă cu fonologia şi cu morfologia limbii albaneze. Nu se împacă cu fonologia, căci în vorbele primite din limba latină, sonul „s” trece la albanezi totdeauna în „ș”, niciodată în „ghi”: „saeculum-șekul”, „scribere-șcruen”, „crista-kreștă”, „desiderare-deșăruem”, „piscis-peșk” etc., încât din „socero” ar fi ieşit „șoker”, cel mult „șoșer”, precum din „socius” a ieşit „șok” şi ar fi putut să iasă prin asimilare consonantică progresivă „șoș”, dar nici într-un caz „ghiușer”.

Ascoli, ca şi Xylander şi Camarda, a fost indus în eroare prin neştirea cuvântului român „ghiuj”. E cu neputinţă ca românii, în limba cărora fiinţează alături „ghiuj” şi „socru”, pe când albanezii nu au decât pe „ghiuş”, să fi tras ambele aceste cuvinte pe aceeaşi cale, din prototipul latin „socer”. E cu neputinţă, pe de altă parte, ca moldovenii să-l fi împrumutat pe „ghiuj” tocmai din Epir, când nu l-au luat de acolo nici chiar românii din Macedonia, precum nici vecinii sârbi şi bulgari. E cu neputinţă, cu toate acestea, de a nega perfectă identitate a albanezului „ghiuş” cu romanul „ghiuj”. Astfel, ne simţim conduşi, vrând-nevrând la luminoasa concluzie formulată acum vreo jumătate de secol de către Kopitar şi întărită apoi de Miklosich: „Particularităţile comune limbilor albaneză şi romană, întrucât nu se explică prin elemente latine, slave sau altele, aparţin sorgintei tracice, din care albanezii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar românii prin dialectul traco-dacic”. Luând aceasta drept punct de plecare, să inceream a desfăşura biografia „ghiujului”.

„Hojma”, iată încă un cuvânt pitulat astăzi numai în Moldova, exclus din stilul elegant şi netrecut în vocabulare. „Hojma” înseamnă moldoveneşte „totdeauna”. Finalul „ma” din „hoj-ma” este un sufix pe care-l întâmpinăm de asemenea în alte două adverbe române foarte vechi: „avalo-ma” şi „avido-ma”. Aşa în Cantemir: „slova avidoma potrivind”, iar în mitropolitul Dosoftei: „cu de-avaloma giudeţ îl suiră”. Astăzi poporul zice „avalma” în loc de „avaloma”, precum se zicea încă în secolul XVII, ceea ce ne face a conchide că şi „hojma” este o contracţie mai nouă din „hojoma”, astfel că cele trei adverbe „avidoma”, „avaloma” şi „hojoma” se potrivesc prin dublul sufix „-o-ma”. Prin semnificaţie, adverbul „hojoma” se raportează către „ghiuj” întocmai ca în sanscrită adverbul „sanâ”, în Vede „sanatâ”, „totdeauna”, către „sanas”, „bătrân” sau ca în latină adverbul „semper”, „totdeauna” către „senex”, „bătrân”.

În ce mod însă ne vom explica oare relaţia fonetică între „ghiuj” şi „hoj” din „hoj-o-ma”? Un exemplu absolut analog de trecere a lui „ghi” în „h” în provincialismul moldovenesc, e verbul „desghioc”, care se pronunţă de asemenea „dehoc”, „dihoc”. Este o proporţie perfectă: (des)ghioc-(de)hoc-ghiuj-hojma. „U” din „ghiuj” a crescut la „o” în „hoj-” prin compensaţie pentru pierderea unui sunet. Tot aşa, în unele localităţi din Albania femeiescul „ghiușă”, „bunică” se pronunţă „ioșă”, trecând iarăşi „u” în „o” pentru a compensa pierderea lui „g”. Moldovenescul „dehoc” fiind o corupţie din „desghioc”, urmează că şi „hojoma” fusese precedat de o formă mai veche „ghiujoma”. Avem, pe de o parte la români pe „ghiuj” cu derivatul său „ghiujoma”, iar pe de alta, la albanezi pe „ghiuş” şi ghiușă”. Iniţialul „ghiu”, deoarece îl constatăm la posteritatea tracilor de pe ambele laturi ale Dunării, în Epir ca şi în Dacia, existase deja în vechea limbă tracă; dar mai rămâne nedecisă chestiunea finalului.

A putut fi „ș”ca în albanezul „ghiuş”. A putut fi „j”, ca în românul „ghiuj” şi „hoj-ma”. În fine, a putut să fie un al treilea sunet mai primitiv, din care să se fi dezvoltat „j” la români şi „ș” la albanezi. Această din urmă ipoteză este cea mai probabilă, fiindcă dialectele traco-dacic şi traco-epirotic s-au format fiecare pe câte o cale separată. Într-adevăr, prototipul tracic comun, din care au provenit albanezul „ghiuş” şi românul „ghiuj”, n-a fost nici „ghiuş”, nici „ghiuj”, ci „ghiug”.

După ce tracismul unei vorbe se constată prin co-existenţa ei în graiurile român şi albanez şi prin lipsa ei totodată în diferitele limbi cu care, mai mult sau mai puţin, fuseseră în contact din timp în timp locuitorii Daciei şi al Epirului, este o fericire excepţională când acest rezultat se verifică apoi pe neașteptate prin monumentele antichităţii. Scriitorii vechi greci şi latini ne-au lăsat din diversele dialecte tracice peste tot vreo sută de cuvinte, la care se mai pot adăuga, ca fântână mai puţin certă, vreo sută de nume proprii şi un mic număr de inscripţii traco-asiatice pe cale de descifrare. Iată tot ce stă actualmente în acesta privinţa la dispoziţia lingvistului, o provizie, negreşit, foarte mică, mai ales când o compară cineva cu cele 150.000 cuvinte ce ne-au rămas de la elini, dar totuşi un material de-ajuns pentru a nu mai fi iertat nimănui a zice, precum nu încetează a striga unii, din lenea de a cerceta: limba tracică e necunoscută.

Între celelalte atât de puţine, „rari nantes în gurgite vasto”, „ghiujul” nostru, ca prin minune, a scăpat şi el din naufragiu. Hesychius, celebrul lexicograf elin din sec. IV d.Cr., care ne-a păstrat un tezaur de vorbe greceşti şi negrecești de prin feluriţii autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, ne dă într-un loc nominativul plural. Ştiindu-se că la elini „u” se pronunţă ca „iu”, iată dar un cuvânt foarte antic, „ghiug-a-s”, având întocmai acelaşi înţeles cu albanezul „ghiuş” şi cu românul „ghiuj”. Moritz Schmidt şi Fritzsche îl afiliază pe acest „ghiug-a-s” cu vorba elină din dialectul ionic însemnând „bunic”. E mai curios că le identifică de asemenea Fick, derivându-le prin semnificaţia de „veghetor” din radicala ario-europeană „sku”; zic că e mai curios, căci el însuşi, în aceeaşi scriere şi chiar pe aceeaşi pagină, probează că la greci „k” trece în „g” numai în vecinătate cu lichidele „l”, „r” şi „n”, dintre care nici una nu figurează în „bunic” (în greacă). Cât se atinge de „ghiug-a-s”, „bunic”, care se găseşte unicamente în Hesychius, de nicăieri nu urmează să fi fost o vorbă greacă. Chiar dacă nu l-am avea pe albanezul „ghiuş” şi pe românul „ghiuj”, prin însăşi clasicitatea elină, ne-ar fi lesne a demonstra tracismul lui „ghiug-a-s”.

Ca nume personal, acest cuvânt ne întâmpină în scriitorii greci numai în privinţa lizilor şi a macedonenilor. Lizii erau un popor tracic din Asia-Mică, „fraţi şi consângeni cu moesii”, după mărturia lui Herodot, deşi vorbeau un dialect propriu, în care s-au furişat mai multe elemente semitice. Despre împoporarea tracică a Macedoniei, pe de altă parte, ne vorbeşte foarte lămurit Strabon. O principesă macedoneană, fiica regelui Aminta, se numea Ghiuja, iar cel mai puternic rege al lizilor, fondatorul dinastiei mermnadice, cu şapte secole înainte de Cristos, se numea Ghiuj. Un alt Ghiuj, de asemenea lid, era considerat în antichitate ca inventator al picturii. În deşert veţi căuta printre greci acest nume personal bărbătesc şi femeiesc. Regele lidic se numea Ghiuj şi principesa macedoneană Ghiuja, tot aşa precum la vechii romani se întrebuinţau numele personale Atta, care însemna „moşneag” şi Veturia, care însemna „babă” sau precum la părinţii noştri erau atâţia Tatini şi Tatine. „Ghiug-a-s” – „bunic” este dară în Hesychius o glosă lidică sau macedoneană, una din două, dar nicidecum elină. O probă suplimentară despre aceasta ne-o dă chiar Herodot într-un pasaj peste care au trecut cu vederea toţi acei ce s-au ocupat de a colecţiona vorbele tracice de prin scriitorii antici. El zice: „Lângă monument se afla o mare baltă pe care lizii, crezând că curge totdeauna, o numesc ghiug-aie”. Punând faţă-n faţă textul lui Herodot cu glosa din Hesychius, pasajul de mai sus înseamnă: „Balta fiind considerată ca eternă, lizii o numesc bunică”. Aşadar „ghiuga” - „bunic” ne apare în patru antice dialecte tracice: lidic, macedonean, epirotic şi dacic.

Oare n-ar fi legitim de a conchide de aici şi pentru al nostru „hojma” un prototip tracic „ghiugama”? Sufixul secundar „ma” serveşte în familia lingvistică ario-europeană pentru a ridica numele la grad superlativ. Astfel, din „ghiuga” „bunic”, vom avea superlativul tracic „ghiuga-ma” „cel mai bunic”, adică „etern”. Acest adjectiv „ghiuga-ma” „etern” nu explică însă definitiv adverbul nostru „hojma”. Este o treaptă necesară pentru a rezolva chestiunea, dar nu ultima treaptă. Ambele „a” din „ghiugama” fiind scurte, tind să scadă la vocale mai uşoare. Scăderea primului „a” ne întâmpina deja în „hoj-o-ma”, în care el trece în „o”, de unde apoi scăzând la „u”, dispare cu desăvârşire în forma actuală, „hojma”. Cu atât mai mult trebuia să scadă până la dispariţie finalul „a” din „ghiugam-a”, coada cuvântului fiind totdeauna cea mai expusă la ştergere. Chiar în limba sanscrită, în care sonul „a” predomneşte asupra tuturor celorlalte vocale, scurtul „a” final s-a pierdut în dialectele moderne ale Indiei, unde s-a conservat numai lungul „â” final. Din tracicul „ghiugama” trebuia cu orice preţ să-l avem pe românul „hojm”, niciodată „hojma”.

De unde vine aici conservarea finalului „a”? La prima vedere, s-ar putea bănui că acest „a” nu diferă de acea radicală demonstrativa „a”, care se observă de asemenea în adverbele noastre „acum-a”, „aiure-a”, „atât –a” etc. Această supoziţie se combate totuşi prin următoarele două obiecţii decisive:
1. Toate adverbele romane întărite prin demonstrativul „a” posedă în acelaşi timp o formă simplă, precum „acuma” lângă „acum”, „aiuria” lângă „aiuri” „atuncia” lângă „atunci” şi altele, pe când lângă „hojma” nu se găseşte nicăieri „hojm”.
2. Niciodată demonstrativul „a” nu se adăugă în limba româna către adjective întrebuinţate în mod adverbial: noi zicem „a lucra frumos”, „a se uita urât”, „a se purta drept” etc., iar nu „frumos-a”, „drept-a”, ca în „acum-a” sau „atunci-a”.
Prin urmare, finalul „a” din „hojma” nu se justifică nici prin adjectivul tracic „ghiugama”, nici prin radicala demonstrativă „a”. El nu poate proveni decât dintr-un lung „a” final, echivalent prin cantitate cu doi „a”, adică, „â” sau „ă”. Pe lângă forma tracică adjectivală „ghiugama” câtă dar să admitem o formă tracica adverbiala „ghiugamâ”. Lungul „â” final din adverbul „ghiugamâ” s-ar referi dară scurtul „a” final din adjectivul „ghiugama” întocmai ca în sanscrită, lungul „â” final din adverbul „sanâ” „totdeauna”, către scurtul „a” final din adjectivul „sana” „bătrân”. Chiar fără aceasta însă, lungul „â” final este unul din mijloacele de formare cele mai obişnuite în adverbele sanscrite: „adhunâ” „acum”, „purâ” „odinioară”, „mudhâ” „în zadar” etc., precum de asemenea în zendică şi pe inscripţiile perso-achemenidice, către care mai putem adăuga de astă dată, vechea limbă tracică. Adverbul nostru „hojma” ne descoperă, ca verigi intermediare, două derivate tracice din „ghiuga” „bunic”:
1. Adjectivul „ghiugama” „etern”,
2. Adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”.
Aici însă nu se opreşte analiza. Având pe tracicul „ghiuga” „bunic”, cu posteritatea-i română şi albaneză, trebuie să-l descompunem în părţile sale constitutive.

După şcoala lingvistică veche, ar fi foarte lesne, căutând pe deasupra la nişte asemănări fonetice şi logice de întâmplare, a înrudi pe „ghiuj” cu buriaticul „chușeng” „bătrân”, din Siberia, sau - mai ştii! - cu vreo vorbă irocheză din America. Ştiinţa filologică comparativă de astăzi procedează altfel. În cazul de faţă, ea începe prin a-şi pune întrebarea: Care este valoarea genealogică a traciculul iniţial „ghiu”? Cu ce fel de son simplu său compus din celelalte limbi ario-europene corespunde acest element de căpetenie al cuvântului „ghiuj”? Latinul „f” iniţial, de exemplu, corespunde slavului „d”, deşi ambele par la prima vedere a fi atât de eterogene. Un profan cu greu s-ar îndupleca a crede că vorbele noastre „fum” şi „duh”, cea dintâi moştenită de la romani, cea de-a doua împrumutată de la slavi, derivă cu o certitudine matematică din una şi aceeaşi radicală primitivă „dhu”! Tot aşa tracicului iniţial „ghiu” i-ar putea corespunde în restul familiei ario-europene vreun sunet cu totul străin în aparenţă. Unde oare să se afle dezlegarea acestei probleme? Cu limba română nu ne putem orienta, căci iniţialul „ghi” este la noi în genere foarte rar în vorbe vechi ne-latine, care mai au nevoie de a fi studiate de aici încolo, iar în cele latine el rezultă, ca şi la italieni, din grupul „gl”, precum în „ghiaţă”, italieneşte „ghiaccio”, din latinul „glacies”, constituind o particularitate a foneticii romanice.

Să recurgem dar la albanezul „ghi”. Luăm următoarele cinci cuvinte: Albanezul „ghiume” „somn”, armenul „qhûn”, celto-cimricul „hûn”, afganul „khûb”, persanul „khâb”, balugicul „whâv”, zendicul „qafna”, grecul „hiupnos”, sanscritul „svapna”, de unde apoi, cu conservarea iniţialului „s”: litvanul „sâpnas”, islandezul „svëfn”, danezul „sövn”, latinul „somnus”, slavul „sunu” etc., care toate se reduc la ario-europeanul „svapna”.

Albanezul „ghiaștă” „şase”, grecul „hex”, celto-cimricul „chwech”, afganul „șpag” şi „șpaj”, zendicul „khșvas” prin metateză din „șvaks”, sanscritul „șaș”, slavul „şesti”, germanul „sechs” etc., toate din prototipul ario-european „svaks”. Rezultă că iniţialul albanez „ghi” poate reprezenta, între celelalte iniţialele sanscrite „s” şi „sv”. Din exemplele de mai sus, cel mai important în cazul de faţă este „ghiume=svapna”, căci el ne prezintă întreaga silabă „ghiu”, ca şi în „ghiuş”, corespunzând ario-europeanului „sva”. Să se observe că „u” din „a” în „ghiume” din „svapna” se datorează anume acţiunii labializatoare a lui „v”, ca şi în armeanul „qhûn”, celto-cimiricul „hûn”, afganul „khûb” etc., care „u” la rândul său a labializat apoi în forma albaneză pe nasala ce-i urmează, făcând „ghiume” din „ghiune”. În acest mod fonologia ne-a autorizat pe deplin a-l căuta pe tracicul „ghiuga” sub o formă primordială „svaga”. În limba sanscrită, ario-europeanul „g” trece regularmente în „j”, pronunţat ca al nostru „g” înaintea vocalelor „e” şi „i”. Din ario-europeanul „svaga”, de unde tracicul „ghiuga”, ne putem aştepta la sanscritul „svaja”. Într-adevăr, „svaja” pentru sex bărbătesc, „svajâ” pentru cel femeiesc, ne întâmpină în monumentele sanscrite, incepând cu 1500 sau chiar cu 2.000 de ani înainte de Cristos, cu semnificaţia de „rudă” sau „neam”.

Merită a arăta ca forma româna „ghiuj” e mai apropiată de tracicul „ghiuga” decât forma albaneză „ghiuş”. Să ne întoarcem la corespondentul lor sanscrit „svaja”. Acest cuvânt se descompune în „sva-”, pronumele reflexiv pentru câtetrele persoanele şi în adjectivul „ja” din radicala „jan”, ario-europeanul „gan” „a produce”, încă înseamnă propriamente „de aceeaşi origine cu mine”' şi se traduce foarte bine latineşte prin „co-gnatus”.

Compoziţia „sva-ga”, însemnând „neamul meu”, s-a păstrat în două limbi antice: sanscrită şi tracă. În sanscrită, sub forma „svaja”, acest cuvânt se aplică în genere la „rudă”. În tracă, sub forma „ghiuga”, el a căpătat înţelesul mai special de „bunic”, mai dezvoltându-se de aici adjectivul „ghiugama” „etern” şi adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”. De la traci l-au moştenit albanezii şi românii. Albanezii, sub forma „ghiuş”, până astăzi cu semnificaţia de „bunic”. Românii, sub forma „ghiuj”, lângă care s-a conservat şi adverbul adjectival „hoj-ma”, l-au redus cu încetul la sensul ironic de „moşneag”. În istoria „ghiujului” nostru se manifestă încă o dată cele două mari legi din viaţa tuturor limbilor: scăderea fonetică şi scăderea logică.

Dintr-un prototip disilabic, mai rămâne o biată silabă, în care nu mai găseşti absolut nici unul din sonurile originare ale cuvântului: vocale şi consoane, totul s-a schimbat! Până şi acolo unde ţi se pare că „svaga” se mai aseamănă cu „ghiuj”, adică în sonul „g”, întâlnirea e tot ce poate fi mai închipuit, căci românul „g” îl reprezintă aici pe primitivul „s”, pe când primitivul „g” e înlocuit prin românul „j”.
Un singur şi acelaşi cuvânt a devenit la englezi „knight” „cavaler” şi la germani „knecht” „slugă”, din care forma germană se pronunţă „cneht”, pe când cea engleză - „nait”. Scăderea logică, ca şi scăderea fonetică, este efectul desei şi îndelungatei frecări a vorbelor, care se tocesc prin uz, ca o monedă ce trece necontenit din mână în mână, până ce ajunge atât de ştearsă, încât abia i se mai cunosc efigia şi legenda.

B.P. Haşdeu

Clasificarea morfologică a limbilor

 „Clasificarea morfologică a limbilor”, arătând neconsecinţele trifurcaţiei în limbi izolante, aglutinative şi flexionare (Schlegel, W. Humboldt, Schleicher), precum şi defectele celorlalte sisteme propuse (Bopp, Donaldson, Steinthal), ajunsese la concluzia, că o clasificare morfologică serioasă, dacă vom admite chiar că este posibilă, rămâne totuşi deocamdată un desideratum.

Numai trei familii lingvistice sunt susceptibile până acum de o asemenea clasificare: ario-europenii, turanicii şi semiţii. Pentru celelalte familii abia s-au făcut câteva începuturi (Buschmann, Bleek, Fr. Muller, H. C. von der Gabelentz).

După ce-i separă pe turani în ramurile orientală - grupurile mongolic şi tungusic - şi occidentală - grupurile samoiedic, finic şi turc, afară de limba udică din Caucaz şi de cele două stinse, accadiana şi medica - împărţind pe fiecare din grupurile ambelor ramuri în dialecte, după distribuţia generalmente admisă (Castrén, Schott, Schiefner), se respinge tentativa unora (Max Miller, Boller, de Rosny) de a-i introduce în această familie pe dravizi, pe tibetani, pe japonezi şi alte limbi cu desăvârşire disparate; apoi îi supune reviziunii pe semiţi: ramura nordică - evrei, aramei, fenicieni, asirieni etc. - şi ramura sudică - arabi, ghezi, amhari etc. - înlăturând pretinsa lor identitate primordială (Lepsius, Brugsch, Benfey) cu vechii egipteni şi alte limbi hamitice din Africa, cu care ele nu prezintă nici o asemnare cu adevărat genetică. Cu raţiuni analoge, unii îi înrudesc pe ario-europeni cu chinezii (Edkins, G. Schlegel).

Cunoscându-se acum, în sensul cel mai strict (Pott, Whitney, Sayce) cele trei familii, care este oare trăsura lingvistică cea mai caracteristica fiecăreia dintre ele? O asemenea trăsătura gramaticală nu se afla. Orice particularitate formativă sau sintactică am lua, o vom găsi în diferite limbi cu totul eterogene, astfel că uneori, sub acest raport, Australia se întâlneşte cu Africa şi Kamciatca cu capul Bunei Speranţe (Garnett). Trăsăturile cele mai caracteristice ale celor trei familii lingvistice sunt exclusivamente fonetice: tri-consonantismul la semiţi, armonia vocalică la turanici, gunificaţiunea la ario-europeni.

Tri-consonantismul radicalelor, în care vocala nu există (qtl, ktb, dbr), căci îndată ce ea se adaugă, avem deja în loc de radicală o categorie gramaticală (qatala, qâtala, qattala, qatl, qatil, iqtal, qutila, qutilu, qutl, uqtul, qitl), este comun tuturor semiţilor, dar absolut străin celorlalte limbi umane. Acelaşi rol îl joacă la turanici armonia vocalică, prin care vocala silabei radicale se acomodează pe vocalele celoralte silabe, făcându-le uşoare sau grele (baba-lar-um-dan, dedeler-in-den), iar la ario-europeni gunificaţiunea, întărindu-se prin adaosul unui a (aa = â, ai, au), vocala emfatică a unui cuvânt (bhug-bhaugami, i-aimi).

Plecând de la aceleaşi combinaţii primitive de sonuri, semiţii şi-au elaborat radicale tri-consonantice, turanicii armonia vocalică, ario-europenii gunificaţiunea. Aceste trei divergenţe se datorează unui singur agent: asimilarea. După ce indică rolul asimilării în limbă, începând de la sunete până la sintaxă, (Grimm, Pott, Steinthal, Förstemann, Sayce), comparând-o cu asimilarea în lumea fizică (Herbert Spencer), dă ca exemplu acea întindere la care poate să ajungă treptat prin asimilare un element fonetic într-un grai, rotacismul n=r în dialectul româno-istrian: măcina=măcira, luna=lura, june=jure, înainte=inrente, fin=fir, bine=bire, un=ur, s-a mâniat pe mine=s-a mariat cu mire etc. (I. Maiorescu), astfel ca sonul „r”, după ce la români în genere uzurpase deja adesea locul lui „l”, îl mai goneşte în Istria pe „n”, deşi tranziţia n=r este aproape neauzită la eleni (Curtius) şi la italici (Corssen), de tot excepţională în limbile romanice (Diez, Carolina Michaelis), foarte rară în totalitatea familiei ario-europene.

Tri-consonantismul s-a născut din existenţă, înainte de separarea semiţilor în grupuri, a unui număr fie cât de mic de radicale tri-consonantice, după cum sunt şi la celelalte două familii. S-a întâmplat ca la câteva din aceste radicale nuanţă de idei coincidea cu modificarea vocalei, ceea ce ne întâmpină în limbile cele mai diverse: la dravizi (Caldwell), la iavani (Humboldt), la tibetani (Abel Rémusat), la abhazi (Uslar) etc. Nu trebuia decât trei-patru asemeni cazuri de radicale din trei cosoane fără vocală stabilă, pentru că asimilarea să propage apoi modelul, precum trei-patru cazuri de întrebuinţare qvasi-adverbiala a ablativului latin „mente” au fost de-ajuns pentru a formă mai toate adverbele franceze, italiene şi spaniole.

Armonia vocalică se explică şi mai simplu, de vreme ce oricine simte că o vorbă se pronunţă mai lesne când vocala sufixului se nimereşte a fi de aceeaşi natură cu vocala radicalei, de unde apoi la turanici a fost treaba asimilării de a face ca toate cuvintele să devină, după aceeaşi normă, mai comode. Gunificaţiunea, la rândul său s-a putut desfăşura din coexistenţa interjecţiilor „a” şi „aa”, „u” şi „au”, „i” şi „ai”, dintre care a, u, i exprimă aceeaşi senzaţie cu mai puţină energie decât aa, au, ai; interjecţii comune mai tuturor limbilor umane (Herbert Spencer, Darwin, Gratiolet), dar ajunse prin asimilare numai în familia ario-europeană la ceea ce este gunificaţiunea. Este o ipoteză mai naturală decât aceea care atribuia începuturile gunei, tot prin asimilare, îngemănării, pentru mai multă intensitate, a radicalelor pronominale ario-europene a, i, şi u (Windisch), deşi ambele se pot împăca prin originea interjecţională a acestora din urmă.

Oricare ar fi însă, în amănuntele sale, geneza tri-consonantismului, armoniei vocalice şi gunificaţiunii, ele sunt anterioare naşterii formelor gramaticale la semiţi, turanici şi ario-europeni, deoarece se află în însăşi temelia acestor forme. Dacă cele trei familii au fost vreodată o singură tulpină, aceasta numai în epoca când limba consista încă din simple radicale, iar forma gramaticală rămânea tăcută în intenţia vorbitorului, ca la copil în prima perioadă a graiului. De aici ar urma posibilitatea de a constata unitatea primordială a semiţilor, turanicilor şi ario-europenilor prin comparaţia radicalelor respective, lăsând la o parte orice formă gramaticală.

Ceea ce ni se dă ca radicală, are sens abstract. De aceea un glumeţ a râs că ario-europenii, înainte de a se fi despărţit în grupuri, aveau deja zecimi de cuvinte numai pentru „mergere”: „i”, „ga”, „ar”, „sar”, „kram”, „gam”, „sarp” etc. (Hewitt Key). În realitate însă, abstracţia fiind totdeauna posterioară, asemenea radicale generale s-au putut elabora la ario-europeni numai după ce s-a separat numele de verb, adică în perioada formelor gramaticale, iar radicalele anterioare aveau fiecare un înţeles concret: „a merge ca apa”, „a merge ca şarpele”, „a merge ca boul” s.a., toate acestea născute din nişte noţiuni şi mai concrete: „apă”, „şarpe”, „bou”.

Aşa trebuia să fie în epoca presupusei unităţi ario-semito-turanice. Dar să fie oare cu putinţă ca din aceleaşi noţiuni de „apă” sau „şarpe” semiţii, turanicii şi ario-europenii să fi tras absolut acelaşi sens abstract? La unii, din „şarpe” s-ar fi dezvoltat „a merge ca şarpele” şi apoi în genere „a merge”; la alţii, „a înghiţi ca şarpele” şi apoi în genere „a înghiţi”. Când însă o radicală semitică, din contră, se aseamnă din punct în punct prin semnificaţia sa abstractă cu o radicală turanică sau indo-europeană, tocmai aceasta dovedeşte că ele nu sunt înrudite.

Sub raport fonetic, pe de altă parte, se probează că radicalele semitice, turanice şi ario-europene, pe care le compară partizanii unităţii primordiale a celor trei familii, seamănă mai bine una cu alta decât o radicală sanscrită cu o radicală greacă sau latină. Pe când sanscritul „dh”, de exemplu, este la greci şi la latini „f”, de unde apoi la spanioli „h”, sunete atât de disparate, indo-europeanul ne apare la semiţi ca „b”, cu singură lipsa de aspiraţie! O asemănare fonetică atât de perfectă este de-ajuns pentru a compromite pretinsa înrudire a radicalelor.

Se conchide dară, la o riguroasă demarcaţie genetică între semiţi, turanici şi ario-europeni. Nu contest însă, că aceste trei familii s-au încuscrit uneori între ele sau cu alte familii lingvistice. La celţi, bunăoară, se recunoaşte turanismul în resturile armoniei vocalice (Lottner, Whitley Stokes, Beuloew). Tot aşa la resiani, un mic amalgam slavo-turanic din Italia nordică (Baudouin de Courtenay). Sunt unele popoare turanice, viceversa, care au pierdut aproape de tot armonia vocalică prin amestec cu limbi eterogene (Castrén). Excepţiile de la armonia vocalică în limba maghiară din sec. XII-XIII (Riedl, L. Adam) rezultă de asemenea din amestecul ungurilor cu slavii din Panonia, deşi mai în urmă, prin asimilare, s-a putut restabili principiul armonic în toată rigoarea sa.

B.P. Haşdeu