Istoria fonemului „â”

  Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de scurtă sau atât de slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din grai: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ, vă-mpiedic. Vocală cea medială „â”, care e şi finală după cum vom vedea îndată, este din contră mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată chestiunea cea importantă şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo unde „n” nu se aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?

Înlăturăm din discuţie „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, două texte de pe la 1550, poate şi mai vechi, scrise cam în aceeaşi epocă şi-n aceeaşi regiune daco-româna, probabil în partea apuseană a Transilvaniei. Ambele aceste monumente lingvistice cunosc litera „â” negreşit din manuscrise romaneşti anterioare, dar o întrebuinţează abia de două-trei ori prin scăpare din vedere, astfel că se poate zice că ele n-o întrebuinţează deloc, adică nu cunosc însuşi sonul: se vede că în graiul din acea regiune „â” ajunsese deja a se contopi cu „ă”.

 „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană” au pentru vocala obscură peste tot, afară de cele două-trei excepţii, numai litera „ă”. Lipsa lui „â” în aceste două texte este, neapărat, o particularitate dialectală interesantă, dar nu atinge intru nimic nici vechimea, nici răspândirea, nici natura acestui son în aproape totalitatea limbii române. Înlăturând „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, noi îl găsim pe „â” întrebuinţat într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic în toate textele romaneşti - moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene - din care s-au reprodus extracte în „Crestomaţia” lui Cipariu. Dar ceea ce mai cu seamă ne uimeşte în toate aceste texte, este ca întrebuinţarea cea mai tipică a lui „â” e tocmai la sfârşitul unui cuvânt, adică acolo unde noi, după rostirea obişnuită de astăzi, nu ne putem închipui o vocală nazală.

În veacul de mijloc, când românii au primit alfabetul chirilic, în paleoslavă, „â” se rostea ca o vocală curat nazală, anume ca „on” în francezul „bon”. Despre acesta nazalitate a lui „â” la vechii slavi nu poate fi nici o umbră de îndoială. Una din acele numeroase probe este că înşişi românii în toate cuvintele paleoslave, cele cu „â” pe câte le-au împrumutat, păstrează sonul nazal, de exemplu: răspântie, tângui, tâmp, luncă, muncă, poruncă, oblânc, crâng etc. Este învederat că-n textele române din epoca introducerii alfabetului chirilic, semnul „â” nu putea să reprezinte altceva decât o vocală nazală.

Se ştie că în dialectele neo-latine forma nominală singulară derivă aproape totdeauna din acuzativul latin, foarte rar din nominativ. Astfel al nostru „casâ”, „iarbâ”, „bunâ” se trag din latinul „linguam”, „casam”, „herbam”, „bonam”, nu din „lingua”. Deja latineşte finalul „m” al acuzativului încetase în gura poporului de a fi o consoană, devenind o simplă rezonanţă nazală a vocalei ce-i precede, dar la prima declinare aceasta rezonanţă trebuia să se menţină mai cu deosebire foarte mult timp, căci în celelalte declinări acuzativul fără „m” nu putea să se confunde cu nominativul, pe când între „lingua” şi „linguam”, „casa” şi „casam” etc. diferenţa materială între cele două cazuri consista numai în nazală. Românii apucaseră de la romani pe „bunu” = „bonum” sau pe „dinte” - „dentem” fără nici o vocală nazală, însă pe „limbâ (limbon)” = „linguam” sau pe „bunâ (bunon)=bonam” cu o rezonanţă nazală destul de simţită încă în grai în epoca primirii de către străbunii noştri a alfabetului chirilic, adică în sec. X-XI şi care rezonanţă s-a conservat multe veacuri în urmă până să incepa „â” a se confunda cu „ă”.

Mulţimea formelor nominale cu „â” = „am” şi deasa circulaţie în grai a formelor verbale cu „–â” = „ant (unt)” a exercitat apoi o acţiune analogică propaginativă asupra limbii române întregi, nazalizând şi acolo unde fenomenul n-are nici o raţiune etimologică: „chiamâ” – „clamat” lângă „chiamâ” = „clamant” etc. Aşadar, sonul nazal este la noi de origine latină, nu numai în vorbe ca „blând”, „când”, „lăudând”, „câine”, „pâine” etc., dar şi acolo unde astăzi el nu se mai aude la români aproape nicăieri, desi-l constată vechile texte, adică la sfârşitul numelor, a verbelor şi a celorlalte categorii gramaticale. În cele zise mai sus noi presupunem că finalul a pierit cu desăvârşire din limba româna. A pierit, da; cu desăvârşire, nu. În graiul ţărănesc din Moldova, el mai trăieşte într-o mulţime de localităţi.

B.P. Haşdeu

Istoria fonemului „ă”

  Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul. Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al vocalizării.

Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către „a” întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”) către „u”. De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi „ŭ” întunecat din „u” devin adevărate consoane, având trebuinţă în rostire de reazemul unui alt son: ĭed, teĭ, boŭ, „ă” cel întunecat din „a” rămâne tot vocală, deşi o vocală aproape nearticulată, o jumătate de vocală, un rudiment de silabă.

Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru ce românii l-au reprezentat anume prin vocala slavă cea mai slabă, care tocmai de aceea niciodată nu s-a întrebuinţat la începutul cuvântului, la mijloc servea mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consoane puţin asociabile, despărţindu-le una de alta, ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar la sfârşitul vorbelor a dispărut de demult din toate dialectele neo-slave, astfel ca ruşii numai o scriu prin tradiţie, dar n-o rostesc deloc şi chiar se-ncearcă deja a n-o mai scrie degeaba. La proto-slavi, „ă” era o slăbire din „u”, căci fonetica lor specifică nu cunoştea nici o slăbire din „a”, aşa că fiziologic, slavicul corespunde românului „ă” numai într-un mod aproximativ. Triunghiul nostru vocalic se deosebeşte de cel slav prin aceea că noi avem câte o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale.

O particularitate caracteristică a acestui triunghi este apoi că numai întunecarea din „a” rămâne vocală şi deci: din dată ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă fără a trece în consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să devină tot „ă”. În sistemul nostru vocalic, orice întunecare scade la „ă”, iar orice întărire se urcă la „a”, şi anume: „o” devine „oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum întărirea se datorează la noi pe prima linie accentuării: dormire - doarmă, pe prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează pierderii accentului. Numai „a” cel iniţial se păstrează şi când este neaccentuat: amar – amărât – amărăciune.

Întunecarea lui „a” la „ă” prin pierderea accentului este un fenomen organic primordial în limba româna după toate dialectele şi sub-dialectele ei. Orice excepţie se explică prin cauze subsidiare. Aşa, bunăoară, dacă moldoveanul zice „barbàt” în loc de „bărbat”, este lucrarea de asimilaţie regresivă din partea lui „a” din silaba învecinată: din latinul „barbatus” se face româneşte întâi de-a dreptul „bărbat”, şi numai în urmă, excepţional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea lui „a” în „ă”, ca şi întărirea lui „o” în „oa” şi a lui „e” în „ea”, sunt trei fenomene aşezate în însăşi temelia vocalismului românesc. Întrucât dară aceste trei fenomene organice primordiale nu ne întâmpină nicăieri în limba latină şi totuşi câteşitrele trebuie neapărat să fi existat la noi în însăşi epoca de formare a graiului, ele sunt şi nu pot a nu fi decât o moştenire din substratul dacic al naţionalităţii traco-latine. În acest mod noi nu ne sfiim a afirma că în fonetică „ă” este dacic.

B.P. Haşdeu

Gramatica în epoca fanariotă

 În ambele Principate, slavona devenise de timpuriu limba oficială a Curţii şi a claselor nobile. Fiii de boieri nu învăţau, după mărturia lui Cantemir, decât această limbă şi într-un mod curat empiric, cu scopul de a putea citi şi înţelege cărţile sfinte, mai ales ale Vechiului Testament. Învăţământul gramatical era neglijat aproape cu desăvârşire din lipsă de gramatici slavone. Un oarecare Maxim Cretanul scrisese o astfel de gramatică, dar, tipărită o singură dată la Moscova, ea devenise foarte rară. Cu introducerea şcolilor greceşti, odată cu domniile lui Şerban Cantacuzen şi Vasile Lupu, învăţământul dascălilor greci iese rareori din făgaşul empirismului grosolan spre a se ridica la o înţelegere raţională a culturii elenice. Odinioară, cărturarii Bizanţului acordau cea mai mare importanţă părţilor elementare ale gramaticii, accentului şi ortografiei, care joacă un rol preponderent în didactica bizantină. Şi precum acei cărturari căutau a imita şi a-şi însuşi mai mult forma decât spiritul clasicismului elen, tot astfel, în şcolile greceşti din ţară, gramatica ajunge treptat să absoarbă întreaga lor activitate, preocupând minţile tinerimii din copilărie până la adolescenţă.

Extrema minuţiozitate a dascălilor locali în materie de bagateluri gramaticale, contribui la o decadenţă din ce în ce mai mare a instrucţiei. Nici vorbă nu poate fi de o aprofundare sistematică, a monumentelor literare ale antichităţii, când mintea dascălilor se pierdea în haosul amănuntelor şi când inteligenţa şcolarilor se tocea sub o povară atât de copleşitoare şi de îndelungată. Ce-i drept, la şcolile domneşti din Bucureşti şi Iaşi au figurat ca profesori, mai ales în cursul secolului al XVII-lea, adică în prima perioadă a înfiinţării lor, câţiva bărbaţi instruiţi, ca filologul Cacavela (1670-1698), profesorul ilustrului Cantemir Voda. Şi mai târziu, în epoca fanariotă, au funcţionat la aceleaşi şcoli erudiţi ca Neofit, Lambru, Duca etc. Dar aceştia erau numai câteva onorabile excepţii în pluralitatea mediocrităţilor şi a ignoranţilor care uzurpau cariera didactică.

Acesta continuă degenerare a învăţământului grecesc explică faptul altminterea extraordinar, cum de n-a ieşit din şcolile sale nici un singur bărbat care să fi contribuit la înaintarea studiilor elenice în Europa, nici un singur poet însemnat, nici un singur orator de vază, nici un singur bărbat de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. De la înfiinţarea acestor instituţii ele devin cu totul greceşti, alungându-i din capul locului pe dascălii slavoni şi conservând acest caracter exclusiv, până la sfârşitul domniei Fanarului. Ele au fost poate focare de lumină şi de patriotism pentru greci, dar înrâurirea lor asupra culturii locale a rămas fără vreo însemnătate apreciabilă. Primul rang în aceste şcoli, hiperbolic numite academii, n-a încetat a-l ocupa limba greaca, în al doilea rând venind limba slavonă şi într-un mod subsidiar figura şi câte un dascăl de „rumânie”, limba româna servind numai acelora care se destinau carierei ecleziastice.

În a doua jumetate a secolului trecut aceste şcoli par a fi decăzut cu desăvârşire. Scriitorii străini şi naţionali deplâng starea mizeră a învăţământului şi lipsa de cultură serioasă a dascălilor greci. Ei sunt unanimi întru a recunoaşte modul pedantesc şi superficial, cu care se instruia tinerimea şi cum subtilităţile gramaticale cele mai migăloase făcuseră imposibilă orice aprofundare a geniului elen. Faţă cu o condamnare atât de general împărtăşită, s-a ridicat în timpul nostru o voce care, făcând abstracţie de mărturiile exprese ale contemporanilor, se încearcă a reabilita învăţământul fanariot şi a-i atribui o valoare pedagogică cu totul excepţională. Dacă lucrurile vor fi fost astfel în realitate, s-ar fi cuvenit cele mai fericite urmări asupra dezvoltării instrucţiei greceşti şi succesele ei s-ar fi răsfrânt negreşit şi asupra culturii naţionale. „Limba greacă, ni se spune, se studia la perfecţie prin metoda parafrazării în limba vorbitoare, aşa că se cultivau ambele deodată... Limba latină prin traduceri de ordinar în limba română, dar şi prin traduceri în limba greacă veche, aşa că se studiau în paralel limbile clasice. Limba franceză şi italiana se studiau aparte, pentru care erau profesori speciali”.

Dar unde este opera literară sau ştiinţifică, filologică sau istorică, prin care se vor fi ilustrat celebritaţile erudite ale grecilor, somităţile lor ştiinţifice? Din faptul, că multe dintre familiile noastre boiereşti scriau elegant greceşte, nu putem conchide la o pricepere temeinică a literaturii antice. Şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât însăşi neo-greaca literară era şi este un produs cu totul artificial, un compromis cărturăresc de forme antice şi moderne, un fel de limba macaronică, în care lipsea cu desăvârşire spiritul original şi normal al evoluţiei istorice. Acest organ literar, ca şi întreaga cultura grecească locală, purta pe fruntea-i pecetea artificialului, a imitaţiei, a mediocrului. E destul a spune, că Ienachiţă Văcărescu a trebuit să recurgă - cu toată multiplicarea parazitică a gramaticelor din şcolile greceşti - la originale itallene spre a scrie ale sale „Observaţii” şi că dacă în „Băgările de seamă” ale lui Iordache Golescu apare ici-colea formalismul dascălilor greci aceasta e mai mult în paguba grămăticului muntean.

Dacă ne transportam în domeniul poeziei, constatăm ce-i drept, în primele noastre compuneri lirice, o influenţă mitologică ca directă imitaţie după poezia neo-greacă. Dar nimeni nu va putea susţine, că această continuă introducere a zeilor Olimpului, în special a predilectei Afrodita, contribuie a da măcar o scânteie de viaţa acelor lungi şi monotone stihuri erotice. Şi dacă luăm îndeaproape cercetare sistema de educaţie ce înflorea în epoca fanariotă, va trebui să recunoaştem lipsa-i de orice fond serios şi, ca o consecinţă naturală, completa sterilitate a rezultatelor sale. Iată, bunăoară, în ce mod nobilii fanarioţi îi educau pe fiii lor. Mai întâi, ei căpătau o spoială de greacă antică sau elinică; apoi dascălul grec era substituit cu unul francez, pe care îl luau cu preferinţă dintre orleanezi sau lyonezi, „a cause de leur accent”, zice istoricul Fanarului Zallony. Uneori, din vanitate sau ambiţie, se mai învaţa limba turcă, dar pentru acesta era nevoie de o autorizare specială din partea Domnului, care o acorda cu multă greutate, de teamă că nu cumva elevul s-ajungă dragoman împărătesc şi apoi să se urce chiar pe tron. Cu o perspectivă atât de splendidă, hogea sau dascălul turc era primit în sânul familiei cu adevărat entuziasm, retribuit cu o sumă înzecit mai mare ca a celorlalţi profesori şi înconjurat de cele mai mari onoruri. Dar greutăţile limbii turce îi dezgustau adesea pe elevi, cu toată stăruinţa părinţilor şi strălucita perspectivă a viitorului. Instrucţia junelui fanariot din clasa nobilă se rezuma astfel într-o cunoştinţă superficială a limbilor greacă, franceză şi turcă, fără a poseda vreo idee despre istoria şi civilizaţia acestor popoare.

Lazăr Şăineanu