Basarabi catolici vs. Basarabi ortodocși

 Tocmai în intervalul de timp cât domnise regele Ladislau Cumanul, la voievodatul oltenesc, cel mai puternic stat românesc atunci şi până atunci, se aşezaseră unul după altul Mihai-vodă Letinul/Litovoi cel de la Nedeia şi Dan-vodă cel pravoslavnic din Romanaţi. De la urcarea pe tron a doljeanului Mihai-vodă, adică ceva după 1242, catolicismul Basarabilor celor „lepădaţi de lege”, deveniţi mai tari prin voievodat, cată să fi exercitat o presiune din ce în ce mai simţită asupra Basarabilor celor potrivnici papismului, dintre care cei mai hotărâţi erau cnezii din Romanaţi, foarte legaţi cu bulgarii. Fiind un Domn mare prin braţ, prin minte şi prin pungă, Mihai-vodă nu lesne putea să fie răsturnat. Murind el la 1279 pe câmpul de bătaie, fratele său, Bărbat uzurpă tronul, inţelegându-se cu ungurii, cărora le-a recunoscut suzeranitatea. Este învederat că cnezii ortodocşi se răsculau mereu, fie pe faţă, fie pe ascuns, în cazul cel mai bun murmurau contra voievodului letin, aşteptând momentul propice de a-l primeni, ceea ce s-a şi întâmplat la moartea lui Bărbat-vodă, pe la 1286 sau ceva mai târziu. Întruniţi atunci la Vermeghia, cnezii i-au înlăturat de la tron pe Basarabii de la Nedeia şi l-au ales voievod pe romănăţeanul Dan.

Cronica anonimă vorbeşte despre frământări înainte de izbânda lui Dan-vodă. Ele ajunseseră la culme sub voievodul Bărbat. Era o luptă înverşunată între letinii de la Nedeia = „Roma cea nouă” papistaşă, a doljenilor, care se întinsese până în Gorj, şi românii cei pravoslavnici din Romanaţi, unde există chiar din zilele lui Traian, după inscripţii, oraşul Romula, adevărata „Romă veche” a Daciei. Însuşi termenul de două ori repetat în cronica anonimă, „Romanovţi”, formaţiune complet ne-slavă, tradusă aproximativ de d. Bogdan prin „Romăneni” şi pe care Schlözer o traducea prin „Romanenses”, înseamnă de-a-dreptul „Romanaţeni”: „Romanati” = „Romulates”, cu n=l întocmai ca în „semen” = „simile”. Să urmăm înainte textul, revăzut şi tradus de d. Bogdan: „Şi în vremile lui Vladislav (Ladislau) craiul s-au pornit cu război împotriva ungurilor tătarii cu cneazul Neimet din pustiile lor de la apa Prutului şi de la apa Moldovei şi au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de la Ţara Ungurească şi au ajuns la apa Mureşului şi s-au oprit acolo. Auzind Vladislav, craiul unguresc, de navala tătarilor, trimise îndată la Râm, la împăratul şi la papă, să-i vie în ajutor; trimise şi la noii Râmleni şi la Romăneni. Atunci s-au unit noii Râmleni cu vechii Râmleni şi au venit la Ţara Ungurească spre ajutor craiului Vladislav”. Voi corecta mai întâi în treacăt o scăpare din vedere. Textul e tradus la d. Bogdan: „au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de la Ţara Ungurească”, pe când traducerea corectă foarte clară este: „au trecut peste munţii cei înalţi şi curmeziş prin Ţara cea ungurească a Ardealului”.

Aşadar, tătarii pornind de la Prut şi de la Moldova asupra Ungariei, regele Ladislau Cumanul îi cheamă pe românii letini şi pe cei Romanaţi, care i-au şi venit împreună în ajutor. Erau români nu din Ungaria, ci de afară, din vecinătate, deci olteni. Când însă? Invazia s-a întâmplat tocmai în anul 1285, nu pe urmă şi nu înainte. Punctul cronologic nu admite altă controversă decât numai doar cu vreo câteva luni mai sus în anul 1284, prin urmare în orice caz tot sub domnia lui Bărbat-vodă. Cronica anonimă este într-un acord deplin cu preţioasa relatare a cronicii austriece: bătălia decisivă cu tătarii nu se întâmplase chiar în Ardeal, ci numai în apropiare, „circa septem castra”. Armata creştină se compunea din unguri şi din oştirea auxiliară oltenească, pe care ca vasal o trimise Bărbat-vodă. Mers-a în capul ei însuşi voievodul? Nu se ştie. Când o ceată de olteni trecuse Dunărea în ajutorul bizantinilor contra sârbilor, Bărbat-vodă rămase în Oltenia, trimiţându-l în locul său pe Basaraba de la Balaciu; e probabil ca şi-n rândul acesta în fruntea contingentului oltenesc se afla vreun Basaraba, devotat lui Bărbat-vodă, desigur dintre cei catolici. Primind porunca voievodului, Letinii şi Romanaţii cu cnezii lor trebuiau să meargă vrând-nevrând împreună, măcar că ortodocşii şi catolicii nu trăiau bine unii cu alţii. Bărbat-vodă fiind catolic, i se înfăţişa acum ocazia cea mai proprie de a-i expune la moarte pe cei mai primejdioşi duşmani ai săi dintre ortodocşi. Aceasta ne şi face a înţelege cronica anonimă, imaginând următoarea epistolă din partea Letinilor către regele Ladislau: „Vechii râmleni sunt în luptă cu noi din pricina legii, căci n-au voit să treacă cu noi la legea nouă latinească, ci trăiesc în legea grecească în vechiul Râm. Iar acum au venit cu toţii împreună cu noi spre ajutorul tău, lăsându-şi în vechiul Râm numai femeile şi copiii cei mici. Iar noi suntem de aceeaşi lege cu tine, prietenilor tăi suntem prieteni, duşmanilor tăi duşmani; deci bine ai face, dacă i-ai trimite pe ei înaintea tuturor celorlalţi oameni împotriva tătarilor, că doar vor cădea cu toţii în luptă; iar dacă Dumnezeu îi va feri de tătari, să-i laşi în ţara ta, ca să nu se mai întoarcă în vechiul Râm, iar pe femeile şi copiii lor îi vom lua în legea noastră, latinească”.

Porţiunea cea mai veche a cronicii anonime se încheie aici cu întemeierea Moldovei de către Dragoș-vodă la 1359. Întreaga bucată, de la început până la sfârşit, nu cuprinde în sine absolut nimic fabulos, afară numai de originea românilor din Veneţia, care s-a explicat şi ea prin coloniile veneţiene în Oltenia, în secolul XIII, mai cu seamă la Nedeia. Datoria vasalului Bărbat-vodă de a-l ajuta pe suzeranul rege Ladislau, invazia tătarilor în Ungaria la 1285, lupta de lângă Tisa „circa septem castra”, dezbinarea religioasă între doljeni şi romănăţeni, toate acestea limpezesc de-a-păr-a-fir elementele curat istorice ale porţiunii celei vechi a cronicii anonime.

Aşadar strămoşii lui Dragoș-vodă, plecaţi din Oltenia pe la 1285, fuseseră cnezi din Romanaţi, din aceeaşi ramură a Basarabilor de unde se trăgea Dan-vodă cel de la 1290, al cărui frate Tihomir rămase apoi tulpina tuturor Domnilor Ţării Româneşti până la Mircea cel Mare şi mai jos. Se poate afirma cu tot dreptul, că intemeiatorii ambelor State româneşti, Muntenia şi Moldova, au fost din aceeaşi familie, deşi nu tocmai fraţi, după cum o bănuia genialul Cantemir.

B.P. Haşdeu

Familia uralo-altaică

 Caracteristica ei. Familia idiomelor uralo-altaice, răspândite în Asia şi în Europa orientală nu prezintă un caracter de înrudire aşa de intim ca limbile ce constituie familia indo-europeană, dar se pot recunoaşte într-însele câteva trăsături fundamentale comune, pe temeiul cărora finlandezul Castrén a stabilit afinitatea lor, una din descoperirile capitale ale lingvisticii moderne.

Aceste caractere comune, afară de fondul lexical, sunt:

1. sub raport fonetic, armonia vocalică în virtutea căreia vocala radicalulul are o acţiune decisivă asupra sufixului. Astfel, turceşte „a”, „e”, „o”, „u” se consideră ca vocale tari, iar „e”, „i”, „ö”, „ü” ca vocale slabe, vocala sufixului trebuind să se acomodeze după cea radicală, pluralul de la „aga” şi „deli” sunând: „agalar” şi „deliler”.

2. sub raport morfologic, aglutinarea, după care sufixele se alipesc sau se juxtapun unui radical, care rămâne totdeauna stabil, în opoziţie cu idiomele flexionale în care şi elementul radicalului e supus variaţiunii.

3. sub raport sintactic, caracterul sintetic al propoziţiei şi mai ales al verbului, care poate exprima toate modurile de acţiune prin particule intercalate între radical şi sufix. Astfel de la verbul turcesc sevmek „a iubi” se pot forma până la 36 de teme verbale (bunăoară sevdirisememek „a nu se putea iubi cu de-a silă”) şi verbul unguresc zár „a încuia” trece prin variate sinteze modale până la forma complicată zaratgathat – „el poate face să se încuie adesea”.

Mai observăm încă, sub raportul accentului, că un grup al acestei familii, cel ugro-finic, intonează totdeauna silaba radicală, pe când grupul turco-tătar transportă obişnuit tonul pe silaba sufixului. Un caracter etnologic comun popoarelor uralo-altaice e tenacitatea cu care ele au conservat limba lor naţională şi, ca contrast, variabilitatea organizaţiilor sociale şi religioase care au stabilit nişte deosebiri aşa de profunde între un ungur şi un samoied, între un turc şi un başkir Dar abstracţie făcând de efectul încrucişărilor şi de acţiunea mediului social, toate aceste popoare au acelaşi aer de familie: o faţă osoasă şi rectangulară, cu păr negru, tare şi lucios, o piele smeadă, un corp scund, un cap mare cu ochi mărunţi şi o barbă spânatică.

 Grupul mongol. Familia idiomelor uralo-altaice se divide în 4 grupuri: manciu, mongol, fino-ugric şi turc. Grupul manciu e reprezentat de un popor, care impuse Chinei dominaţia sa în sec. XVII, şi de tunguză, în Siberia centrală, grăită de vreo 70.000 de oameni. Grupul mongol e reprezentat de mongolii din China de Nord şi de pe lângă lacul Baikal, popor a cărui obscuritate actuală contrastează puternic cu zbuciumul ce odinioară hoardele lui Gengis-khan şi Tamer-lan l-au dat lumii europene şi asiatice. Pornind în 1227 de la poalele munţilor Altai, aceste hoarde impuseră Chinei stăpânirea lor, distruseră califatul de Bagdad, pustiiră Rusia, care rămase două secole sub dominaţia Hoardei-de-aur şi în 1240, sub conducerea lui Batu-khan, năvăliră în Polonia, în Ungaria şi în Muntenia, prin munţii Brașovului şi ai Făgăraşului: „Orda, (fratele lui Batu), care pornea spre dreapta (raporta istoricul persan contemporan Fazel-Ullah-Rashid), trecând Ţara Oltului, fu întâmpinat de Bazaran-Ban cu oştire, dar fu bătut... Bugek în ţara Saşilor trecu peste munţi să intre în Kara-Ulag şi bătu popoarele Ulag”. În urma atâtor cuceriri şi zdrobiri de popoare, mongolii ajunseră în a doua jumătate a sec. XIII stăpânii lumii: imperiul lor se întindea de la Marea Chinei până în Polonia şi de la munţii Himalaia până în Siberia. Astăzi, stăpânii de odinioară sunt supuşii împăraţilor Chinei, Rusiei şi Turciei.

Tot acestui grup aparţin calmucii sau mongolii apuseni (numiţi în cronicele noastre şi calmăşi), care au pătruns în Rusia până la gura Volgii, în gubernia Astrahan. La 1812, ei intrară în Bucureşti odată cu oştirea rusă şi cronicarul contemporan, Dionisie Eclesiarhul, descriind impresia ce făcură asupra bucureştenilor, îi reprezenta ca „scundateci şi groşi, cu cap mare şi fruntea lată şi obrazul mare, iar ochii şi urechile mici”, caracteristica tipului uralo-altaic.

Grupul ugric. Grupul fino-ugric, reprezentat în primul rând de finlandeză în Finlanda şi de maghiară în Ungaria, cea din urmă izolată cu desăvârşire de idiomele înrudite; apoi de dialectele ugrice dintre Ural şi Volga, ca ceremisa, ostiaca şi vogula în Siberia, ultima idioma cea mai îndeaproape înrudită cu maghiara; în fine, de samoiedă, lângă Oceanul Glacial. Într-o regiune învecinată cu ostiacii şi vogulii trebuie căutată şi patria primitivă a poporului ungur. De aici, din Urali, ungurii porniră spre Sud cu ocazia invaziei avarilor, fură treptat supuşi de bulgari şi de kazari. Împinşi apoi de pecenegi, ei se aşezară în Rusia meridională (în Atelkuzu) şi în 899 ocupară Panonia, de unde împrăştiară prin incursiunile lor spaima în toată Europa. După ce absorbiră treptat pe bulgari, kazari, pecenegi şi cumani, ungurii luară în posesie definitivă acest teritoriu care, în curs de un mileniu, au perindat atâtea popoare: celţi, germani, iliri, romani, huni şi avari.

Din capul locului în atingere cu populaţia indigenă, cu românii şi cu slavii, ungurii suferiră ascendentul cultural al celor din urmă şi exercitară asupra celor dintâi o influenţă lexicala puţin însemnată ce-i drept, din cauza naturii sale teritoriale, dar care se resimte deja în primele monumente ale limbii române. O serie de noţiuni abstracte foarte importante şi comune întregii românimi (ca chip, fel, gând, pildă, seamă, viclean şi verbe ca bănuiesc, chibzuiesc, făgăduiesc, socotesc) denotă o intimitate socială între cele două popoare. Limba româna deşi într-o măsură mai modestă, a compensat la rândul ei aceste împrumuturi etnice.

Lazăr Şăineanu

Basarabia - Veacul al şaisprezecelea

 Pentru a înţelege tăcerea ce domneşte în cronici în privirea Basarabiei în veacul al şaisprezecelea vom trebui să premitem cîteva consideraţiuni de o natură mai generală. Centrul vieţii istorice sînt oraşele, nu şesul dimprejurul lor, nici satele. Îndată ce turcii au pus mîna pe oraşele Chilia şi Cetatea Albă nu se mai vorbeşte nimic despre viaţa împrejurimilor lor.

În dricul verii anului 1484 sultanul Baiazid II intră cu oşti mari în ţara Moldovei şi bate Chilia şi Cetatea Albă, pentru a realiza o politică oarecum tradiţională. Miercuri, la 14 iulie, ia cetatea Chilia, comandată de pîrcălabii Ivaşcu şi Maxim, iar la 5 august acelaşi an ia Cetatea Albă, comandată de pîrcălabii Gherman şi Oană (la Ureche: Ioan) „şi ar fi apucat şi alte cetăţi, că Ştefan Vodă la gol nu îndrăznea să iasă; ci numai la strîmtoare nevoia, de le făcea sminteală. Ci văzînd turcii ajutorul lui Ştefan Vodă din Ţara leşească ce-i venise sau însuşi craiul, cum scriu unii, că au tras de la Rusia şi de la Litfa ţara toată, de se strînsese oameni de treabă mai mult de 20000 şi, trecînd craiul cu dînşii Nistrul sub Halici, au venit la Colomeia, de şi-au pus tabăra, unde şi Ştefan Vodă au mers de s-au împreunat cu craiul în anul 6993 septemvrie 1 (1485). Şi toate ce au avut mai de treabă au hotărît şi apoi şi ospătatu-au pe Ştefan Vodă şi 3000 oameni i-au dat de oaste, cu care s-au întors Ştefan Vodă la Moldova şi, împreunînd oastea cea străină cu a sa, pe multe locuri au smintit pe turci, de le-au căutat o ieşire din ţară. Aşa Ştefan Vodă au curăţit ţara de vrăjmaşi, iar cetăţile care le-au luat turcii, Chilia şi Cetatea Albă, nu au putut să le mai scoată de la turci, că ei mai înainte de ce au ieşit din ţară le-au îngrijit cu oameni, cu puşti şi cu bucate de ajuns; şi aşa au rămas pe mîna turcilor pînă astăzi”. (Ureche)
Tot în anul acesta 1485 Ştefan Vodă dacă au scos vrăjmaşii din ţară şi dacă au răcit vremea şi caii turcilor au slăbit, l-au lovit pe Malcoci la Catlabuga (lac şi rîu în judeţul Bolgrad) în 16 zile a lunei noiemvrie, de au topit toată oastea turcească.

Adaugăm numai că fiecine trebuie să se păzească de eroarea de a privi şi judeca vremile trecute după împrejurările de astăzi, de a da numirilor ce există astăzi aceeaşi greutate pe care o aveau atunci. Puterea în istorie este o noţiune relativă. Veneţia de ex. nu avea întindere mare, dar era una din puterile mari ale Europei. Acelaşi Ştefan Vodă căruia turcul (pe atunci cea dîntîi putere militară în Europa) îi iau Chilia şi Cetatea Albă, acelaş Ştefan Vodă îl bate de-l stinge mai tîrziu pe regele Albert în Codrii Cosminului, încît rămîne proverb în ţara leşească „în zilele lui Albert au pierit şleahta” şi acelaşi Malcoci a cărui oaste turcească Ştefan au topit-o în ţinutul Bolgradului a pătruns mai tîrziu în Polonia şi prădă şi arse pînă la Lemberg fără ca regatul să-l poată opri.

De aceea trebuie s-o spunem de pe acuma că, oricît de viteaz să fi fost bătrînul domn al Moldovei, oricît de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decît Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decît în defensivă, decît nevoind la strîmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea.

În sfîrşit, la anul 1504 Ştefan Vodă se coborî în mormînt, gîrbovit de greutăţi şi de vîrstă, după 47 şi mai bine de ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă şi Bun şi Sfînt şi Mare, căci aşa Domn nici n-avusese pînă atunci, nici poate că va mai avea de acum si pururi. Deşi în gîndul lui statornicise de-a închina ţara turcilor, dar lui însuşi, biruitorului tuturor vecinilor, nu i se cădea să se plece; vrea ca numele lui să însemne însuşi ţiitor preste toată ţara; ci numai înaintea săvîrşirii sale el chemă la sine pe boieri mari şi alţii cîţi s-au prilejit, arătîndu-le cum nu vor putea ţinea ţara precum a ţinut-o el; ci socotind decît toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept au dat învăţătură să se închine turcului.

Într-adevăr, în anul 1511, Bogdan, voievodul Moldovei, încheie capitulaţiunea întîia cu turcii. În această capitulaţie Poarta recunoaşte:
(Art. 1) că Moldova e ţară liberă şi nu cucerită; (art. 3 ) că Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricării agresiuni eventuale şi de-a o mănţinea în starea în care se găsea de mai-nainte, fără ca să i se facă cea mai mică ştirbire a teritoriului ei: (art. 6) că stăpînirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei; că (art. 8) turcii nu vor putea cumpăra pămînturi în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea aşeza în orice mod ar fi. Drept semn de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porţii 4.000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlu de dar.

Avînd Domnii Moldovei stăpînire pe toată întinderea ţării, recunoscută de jure prin acest tratat formal, avutu-l-au şi de facto? Pentru a lămuri şi acest lucru consultăm tratatul lui Petru Rareş de la 1529:
Art. 5. Graniţele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor.
Art. 6 Exerciţiul cultului musulman e oprit pe toată întinderea ţărei.
Art. 7 Nici un musulman nu va putea avea, sub titlu de proprietar în Moldova, nici pămînt, nici casă, nici prăvălie.
Art. 9 Negoţul Moldovei e deschis pentru toate naţiile comerciante.

Cu toate acestea turcii vor avea preferenţă înainte[a] celorlalte naţii pentru cumpărarea de producte pe care le vor tocmi în porturile Galaţi, Ismail şi Chilia; dar ei nu vor pătrunde mai departe înlăuntrul ţării, fără autorizarea expresă a lui Vodă. Aceasta e chestiunea de drept. De jure s-au restituit Moldovei toate cîte i se luase, s-a recunoscut că nici un turc nu poate fi proprietar al vrunui imobil în Moldova, de facto însă turcii au ţinut ocupate milităreşte atît Cetatea Albă cît şi Chilia.

Aceasta ne lămureşte şi atitudinea febrilă şi neliniştită a lui Petru Rareş; tratatul lui secret cu marchizul de Brandenburg, subscris la Suceava [în] 1542 şi motivat anume prin voinţa de-a recăpăta părticelele Moldovei răpite de turci. Tot în vremea lui Petru Rareş, la 1535, turcii ocupară şi Tighina (Bender). Într-adevăr, ce să ne închipuim sub aceste ocupări turceşti? O cucerire? Pentru a răspunde la această întrebare şi a arăta totodată continuitatea dreptului Moldovei peste aceste locuri, vom întinde mîna pe deasupra veacului al 17-lea tocmai pînă la Ecaterina II, la stipulaţiunile Tratatului de la Cuciuc-Cainardgi, 10 (24) iulie 1774. Ce se zice în el? „L'Empire de Russie restitue à la Sublime Porte toute la Bessarabie avec les villes d'Ackerman, Kilija, Ismail et avec les bourgs et villages et tout ce que contient cette province” etc., iar mai jos următoarea obligaţie pentru Poartă: 3) „De restituer aux couvents et aux autres particuliers les terres et possessions ci-devant à eux appartenent, qui leur ont été prises, contre toute justice, situées aux environs de Brahilow, de Choczim, de Bender, etc. appelées aujourd'hui Rayes. TERRES ET POSSESSIONS CI-DEVANT A EUX APPARTENENT, QUI LEUR ONT ETE PRISES CONTRE TOUTE JUSTICE”, iată adevărata definiţie pentru toate ocupările turceşti din trupul Moldovei o definiţie făcută de chiar Ecaterina II.

Cum că prin această restituţiune nu se înţelegea nimic mai puţin decît restituţiunea către chiar statul Moldovei vedem din corespondenţa ambasadorului austriac Thugut, care scrie aceste amănunţimi la Viena. Într-un raport din Pera, lîngă Constantinopole, 3 dec. 1774, Thugut zice:
„Între altele, Poarta e ocupată de a pune la cale obiectul cererilor deputaţilor moldoveni şi munteni. Cu această ocazie voievodul Valahiei, Alexandru şi Iacovachi Rizo, în numele lui Ghica Vodă, au făcut de curînd propunerea ca Poarta să elibereze naţiunilor amândurora un aşa-numit hatişerif, adică o scrisoare publică iscălită de însuşi sultanul, prin care să li se confirme Principatelor drepturile şi prerogativele stipulate pentru ele prin cel din urmă tratat oarecum din propriul impuls al graţiei sultanului. Fiindcă această idee e sprijinită de pretextul aparent că în acest mod se va putea înconjura pe viitor stăruinţa Rusiei şi amestecul ei în trebile naţiei moldoveneşti şi valahiene, de aceea Poarta pare dispusă a primi această propunere şi nu e alta la mijloc decît înlăturarea oarecăror greutăţi, pentru oarecare întinderi care pînă acum s-au ţinut de fortăreţele Ibraila şi Hotin şi care conform cuprinsului tratatului, trebuie să se înapoiască locuiorilor Moldovei şi Valahiei.

În alt raport de la 10 şi 11 dec[embrie] 1775, Thugut spune că la delimitarea Bucovinei, Reis Effendi se împotriveşte de-a da o palmă de loc din ţinutul Hotinului, căci, deşi e stipulat expres „că teritoriul Hotinului, a Benderului, a Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate cu Moldova şi Valahia ...” totuşi Poarta stăruieşte pe lîngă Rusia să nu fie silită a îndeplini acest articol.

În raportul de la 1776, 3 ianuarie, Thugut repetă clar :
„Între piedicile ce se opun (delimitării Bucovinei) cea mai însemnată este că în cel din urmă tratat de pace cu Rusia s-au stipulat expres ca toate regiunile cetăţilor turceşti de la graniţă, Hotin, Bender, Ibraila etc., fiind părţi care din vechime (ursprunglich) s-au ţinut de Moldova şi Valahia, să fie reîntrupate (zuruckeinverleibet) cele două Principale. Poarta, precum am aflat cu siguranţă, a fost silită de a introduce în hatişerifurile pe care le-a dat moldovenilor şi valahilor în urma stăruinţei Rusiei făgăduinţa expresă că pretenţiile Principatului valahian şi moldovenesc asupra aşa-numitelor ţinuturi a Hotinului, Benderului, Ibrăilei etc. vor fi cercetate la vremea lor şi cererile temenice vor fi satisfăcute.

În fine la 1784 sultanul şi eliberează hatişeriful în cestiune, care, afară de o mulţime de amănunţimi care confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea avea avere imobilă în ţările noastre şi promite a restitui ţinuturile în chestiune. Aceste toate le dezvoltăm numai pentru a stabili un singur lucru. Daca înainte de o sută de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau aşa de tari că puteau fi dovedite de boieri şi de mănăstiri, încît Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cainardgi şi prin hatişeriful de la 1784 temeinicia lor, daca acele drepturi nu se învechiseră şi nu se prescrisese atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al şaisprezecelea, în vremea lui Bogdan cel Chior, lui Ştefan cel Tînăr sau în zilele lui Petru Rareş, voievodul bogat, influent şi plin de învăţătură? Desigur că nu.

Ceea ce ţineau turcii pe atunci erau cele trei oraşe, Chilia, Cetatea Albă şi Thiginea, „avec les terrains affectées”, căci aşa numeşte Thugut circumspecţia militară a oraşului spre deosebire de districtul lui. Aceste terrains affectées erau însă pentru păscutul cailor ienicereşti şi nu vor fi întrecut cu mult suta de pogoane împrejurul zidurilor cetăţii şi poate vor fi ajuns atît de departe pe cît ajungea săgeata din arcul tătăresc şi glontele din puşca ienicerului.

Într-adevăr, Matei Strykowski povesteşte, după cum văzuse însuşi cu ochii, cum este d.e. Hotinul şi de ce soi e ocupaţiunea turcească. „Hotinul e o frumoasă şi puternică cetate, aşezată pe o stîncă, avînd aspectul fortereţei Koekenhausen din Liflanda, căci le văzui pe amîndouă în 1574 găsii Hotinul deja în posesiune turcească; totuşi domnul moldovenesc mai păstrează acolo un pîrcălab, ce-l reprezintă şi care ne primi de două ori în numele stăpînului său”...

E drept că Hotinul trece în urmă din nou în posesiunea Moldovei şi abia în secolul al 17-lea turcii îl reocupă şi-l întăresc. Dar, ca un fel de probă de cucerire şi de legitime possession, putem cita acest caz, în care vedem doi stăpîni trăind alături într-unul şi acelaşi loc: Domnu Moldovei, stăpîn legitim, însă slab, alături cu sultanul, stapîn neligitim, însă puternic. Nu tăgăduim că o picătură de silă în dreptul limpede al Moldovei îl întunecă, precum o picătură de sînge întunecă limpezimea unui izvor; dar dreptul viu reîntinereşte cu spor, pe cînd sila, tocmai contrariul lui, vremea o mînă cu sine ş-o mistuie, de nu se mai cunoaşte c-au fost.

De mirarea lucru cum s-au păstrat conştiinţa vie a dreptului pînă în ziua de astăzi prin vremi atît de turburate precum au fost pentru noi veacul al XVI-lea şi al XVII-lea, căci jumătatea din urmă a celui dintîi si întreg al doilea nu sînt decît o lungă şi sîngeroasă tragedie.

Din afară încep a veni tătarii şi cazacii, de peste Dunăre vin turcii cu veșnicele lor războaie ba asupra unuia, ba asupra altuia; înlăuntru, după stingerea dinastiei, se împerechează boierii în partizi, ridică Domni efemeri spre a-i răsturna iarăşi, iar din cînd în cînd cîte un tiran îneacă si revoltele, dar şi dreptatea, într-o mlaştină de sînge şi fărădelegi.


Şi cu toate acestea, cu toată grozăvia acestor vremi, ele nu sînt nimic pe lîngă epoca fanarioţilor, în care toate acele patimi urieşeşti care mistuiau pe oamenii din ţară, în loc de a fi conduse într-o albie comună spre folosul ţării, au fost secate, nimicite prin mişelie, moliciune, venalitate; în care toate instinctele barbare, însă nobile, au făcut loc instinctelor hipercivilizate ale Bizanţului, acelui amestec de viclenie meschină, răutate meschină şi nespusă făţărnicie.

M. Eminescu

Basarabia - Veacul al cincisprezecelea

  În n[umă]rul nostru de la 20 fevruarie am răspuns deja unui domn X, care adresase din Bucureşti o scrisoare către directorul ziarului „Le Nord”, spuind în ea că Rusia cucerise Basarabia de la nişte cîrduri (peuplades) care locuiau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatice, de la un soi de başibuzuci odioşi şi că din nici un punct de vedere Basarabia prin Tractatul de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi. Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătarii d-lui X, care ar fi fost în trecut „les possesseurs legitimes”, erau cam ciudaţi în felul lor.

În Suceava domneşte Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) şi la Cetatea Albă (Akkermann). Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă şi ne spune că, voind să treacă Nistrul a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii şi litvanii şi-l împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul şade la Cetatea Albă două săptămîni şi apoi pleacă de la fînarul aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri. Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpînirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a văzut şi-l cunoaşte cavalerul. Ba cavalerul are şi ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Albă sînt minunat de bine administraţi, căci, singur călărind pe lîngă Nistru, a fost prădat şi poliţia de atunci i-a aflat în cîteva zile pe hoţi şi i-au adus legaţi înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiţie expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toţi înapoi. În fine, la a[nul] 1475, Ştefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripţii care stau şi astăzi pe zidurile cetăţii. Totodată vedem în hrisoavele domneşti de pe acea vreme, iscăliţi deodată cu Domnul regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, care erau boieri mari, încît se vede cum că tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci. Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lîngă boierul Manoil, pîrcălab de Hotin şi Stanciu, de Cetatea Albă, sînt iscăliţi d-nealor: Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Creţul, Oanea Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot nume... tătăreşti de boieri de-a lui Alexandru Vodă.

Dar Cetatea Albă devine şi mai ciudată prin o altă împrejurare. În aşezămîntul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede şi ce mărfuri importau acele „peuplades à demi sauvages”. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila peşte, din Podolia cai şi vite albe; ce or fi aducînd ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătăreşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezămînt le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia. Se ştie că după moartea lui Alexandru cel Bun au rămas doi fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două. Matci Strykcowski, în cronica sa polono-litvană, tipărită întîi şi întîi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum şi-au împărţit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Huşii, Tecuciul etc. Ce-i mai rămăsese bietului Ştefan? Trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ştefan ştia importanţa acestui „lambeau de terre”, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari, care locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsării, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţii directe cu Genova şi cu Veneţia. Această împărţeală și împăcăciune între fraţi a pus-o la cale regele Poloniei la anul 1436.

Nu-i vorba de cronici, geografii şi atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină şi neturburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, avînd a face cu diplomaţi de soiul celor care scriu în „Le Nord”, am adus, ca Toma necrediciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea, oameni care au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii săi Ilie şi Ştefan, cu Ştefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit şi mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea peşte de la Brăila trebuia să plătească vamă, importînd iepe şi vaci plătea vamă, trecînd Nistrul plătea vamă; o vreme în care poliţia de Cetatea Albă prindea pe tîlhari, încît, din contră, vremea de astăzi, cu nesiguranţa ei caracteristică, e o licenţă poetică pe lîngă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu poveşti şi drepturi închipuite, ci cu oameni care au fost, cum sîntem noi astăzi de ne vedem cu ochii, care se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; şi, de cîte ori voim a spune poveşti de tătari sub corturi şi oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi.

Din acest triunghi format în documentele noastre de pîrcălabul de Hotin, cel de Cetate Albă şi cel de Chilia nu te scapă nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieşire precum nu-i intrare şi, păgîn să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia. De cînd există românii pe pămînt, Basarabia noastră actuală, acest „lambeau de terre”, a avut şi el onoarea de a forma un stat deosebit, deşi foarte trecător, sub Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Altfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al paisprezecelea, sau a Moldovei din veacul al cinsprezecelea şi pînă la luarea ei prin ruşi. Faţă cu aceste lucruri pozitive, cu aceşti pîrcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite de negustori, turnuri şi ziduri făcute de Ştefan Vodă, nu ştim zău dac-ar mai cuteza cineva să zică cum că „La Bessarabie à aucun point de vue n'a été considérée par le Traite de Paris comme restituée à ses possesseurs légitimes!”. Hotinul-nord extrem, Chilia- gura Dunării, Cetatea Albă - gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pămîntul nostru l-au putut ceda turcii. Ştim prea bine că diplomaţii sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept. Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X sau cititorului rus al lui „Le Nord”, dacă afacerea se regula între noi şi noi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cînta? Sigur că da. De aceea, oricît de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decît nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul.

Cu un cuvînt, tătarii d-lui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvînt, pentru că acest general n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lîngă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sînt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. Acest petec de pămînt pe care „Le Nord” ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.

La intrarea sultanului Mohamet în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş Voievod se afla între ostaşii lui şi un sîrb, anume Constantin Milialovicz de Ostroviţa. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sînt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al lor este. Oricînd însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulţime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea: ,,Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini!" (Vezi Sbior pisarzow polskich sec. II. tom. V, Warszawa 1828). Prin urmare sultanul Mahomet ştia bine că acest „lambeau de terre” nu-i de despreţuit şi dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878? Mutatis mutandis zicem:

Pe cîtă vreme Basarabia este în mînile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cît dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin.

M. Eminescu

Dragoș și descălecarea Moldovei

 Bătălia cea decisivă cu tătarii nu se întâmplase chiar în Ardeal, ci numai în apropiare: „circa septem castra”. Armata creştină se compunea din unguri şi din oştirea auxiliară cea oltenească, pe care ca vasal o trimise Bărbat-vodă. Mers-a în capul ei însuşi voievodul? nu se ştie. Când o ceată de olteni trecuse Dunărea în ajutorul bizantinilor contra sârbilor, Bărbat-vodă rămase în Oltenia, trimiţând în locul său pe Basaraba de la Balaciu; e probabil că rândul acesta în fruntea contingentului oltenesc se afla vreun Basaraba, devotat lui Bărbat-vodă, desigur dintre cei catolici. Primind porunca voievodului, Letinii şi Romanaţii cu kinezii lor trebuia să meargă vrând-nevrând împreună, măcar că ortodocşii şi catolicii nu trăiau bine unii cu alţii. Bărbat-vodă fiind catolic, i se înfăţişa acum ocaziunea cea mai proprie de a expune la moarte pe cei mai primejdioşi duşmani ai săi dintre ortodocşi.

Porţiunea cea mai veche a cronicei anonime se încheie cu întemeierea Moldovei de către Dragoș-vodă la 1359. Întreaga bucată, de la început până la sfârşit, nu cuprinde în sine absolut nimic fabulos, afară numai doară de originea românilor din Veneţia, care s-a explicat şi ea prin coloniile cele veneţiene în Oltenia în sec. XIII, mai cu seamă la Nedeia. Datoria vasalului Bărbat-vodă de a ajuta pe suzeranul rege Ladislau, invaziunea tătarilor în Ungaria la 1285, lupta cea de lângă Tisa „circa septem castra”, dezbinarea religioasă între doljeni şi romanăţeni, toate acestea limpezesc de-a păr-a-fir elementele curat istorice ale porţiunii celei vechi a cronicei anonime.

Aşadar, strămoşii lui Dragoș-vodă, plecaţi din Oltenia pe la 1285, fuseseră kinezi din Romanaţi, din aceeaşi ramură a Basarabilor de unde se trăgea Dan-vodă cel de la 1290, al cărui frate Tihomir rămase apoi tulpina tuturor Domnilor Ţării Româneşti până la Mircea cel Mare şi mai jos. Se poate dară afirma cu tot dreptul, că întemeietorii ambelor State româneşti, Muntenia şi Moldova, au fost din aceeaşi familie, deşi nu tocmai fraţi, după cum o bănuia genialul Cantemir.

Cuvintele lui Miron Costin din poema sa polonă: „Este un sat numit Cuha în ţara Maramureşului, unde locuia cu ai săi Dragoş fiul lui Bogdan, iar Bogdan era mândru de înrudirea sa cu vechii Domni”, nu se confirmă până acum, de vreme ce nu se ştia încă originea lui Dragoş, pe când astăzi, neamul cel vechi domnesc al voievozilor din Maramureş, ca descendent din Basarabii cei Romanaţeni, consângeni cu posteritatea voievodului oltenesc Dan, se adevereşte.

După date istorice pozitive, Dragoș-vodă nu era fiu al lui Bogdan-vodă, ci amândoi erau chiar rivali şi vrăjmaşi, dar totuşi din aceeaşi mare familie kinezială, care s-ar putea numi a Bogdăneştilor. După retragerea străbunului lui Dragoș-vodă la 1285 prin goana Letinilor de la Nedeia, peste puţin, Bărbat-vodă a murit, dacă nu cumva va fi fost răsturnat sau omorât din cauza tendinţei sale catolice. Deochiaţi, Basarabii din Dolj au căzut pentru mult timp şi kinezii olteneşti n-au mai voit a alege voievod pe altcineva decât pe ortodoxul Basaraba din Romanaţi. Dan-vodă pierind el însuşi în război la 1298, l-a urmat pe tron fratele său Mircea. Cronica anonimă, enigma până aici, capăta o neaşteptată valoare istorică, confirmându-se prin episodul fraţilor Liten-vodă şi Bărbat-vodă, pe care ea însăşi îi confirmă la rândul său.

Înverşunata lupta de vreo jumătate de secol în Oltenia între catolicism şi ortodoxie, de la 1246 până pe la 1290, terminată apoi prin definitiva dărâmare a propagandei papistaşe, este un moment de o extremă importanţă în istoria naţionalităţii române, pe care a scăpat-o biserica răsăriteană mai mult chiar decât vitejia neamului. Dacă ar fi reuşit Letinii, dacă Oltenia, cuibul Statelor româneşti ar fi încăput pe gheara clerului celui mai necetăţenesc şi a celui mai corupător, a celui mai puţin evanghelic şi a celui mai cosmopolit totodată, Muntenia şi Moldova, despărţite de orientul Europei, ar fi ajuns de mult ungurească şi polonă.

B.P. Hașdeu