Curentul latinist

  Curentul latinist apare în Transilvania pe la sfârşitul secolului XVIII, odată cu prima încercare gramaticală asupra limbii noastre, cu „Elementele” părintelui Samuil Klein sau Micul, scoase la lumina de Şincai. Care-i părerea ambilor autori asupra limbii române? Limba româna e o „corupţiune” a limbii latine clasice (în prefaţa din 1805: „corrupta romana sive Latina”). Acest mod de a vedea, care ne întâmpină şi în istoria celorlalte limbi romanice, se află expus în capitolul „Gramaticii daco-romane”, unde se tratează despre derivarea vorbelor româneşti din cele latine. Acolo ni se dă regula infailibilă, că n-avem decât a „strica” vorbele latine, spre a căpăta forma corespunzătoare românească: „Voces latinas sic corrumpe, ut fiant daco-romanae sive valachicae”.

Din capul loculul se vede dar indicat într-un mod foarte clar că misiunea viitoare a grămăticului este a realiza o apropiere din ce în ce mai desăvârşită între formele actuale ale limbii şi între prototipul lor, aşa cum el se oglindeşte în limba unui Cicero sau Virgiliu. El nu se dă înapoi înaintea perspectivei de a crea un abis între limba grăită de un neam întreg şi într-una meşteşugită şi cunoscută unui mic număr de admiratori ai trecutului. Ba încă se admise ca indispensabilă o asemenea ruptură bruscă, între limba literară şi cea populară, motivând-o cu rău înţeleasa zicătoare a lui Quintilian (I, 6): „Aliud esse latine, aliud grammatice loqui”, ce o spune însă mai mult ironic contra despotismulul de atunci al grămăticilor. Se uită că un proces identic de radicală transformare îl încercaseră, în timpul retorului roman, analogiștii antici care, prin mijloace artificiale de uniformizare, căutaseră de asemenea a săpa o prăpastie între gramatica lor şi limba reală şi cum atari opintiri extreme au fost combătute şi în cele din urmă, paralizate de adversarii lor anomaliști. Mai mult încă... Aici nu numai tendinţa era greşită, dar însuşi punctul de plecare era cu desăvârşire fals, întrucât nu latina clasică, ci idioma vulgară servise de substrat atât limbii române cât şi celorlalte limbi romanice. E de mirare că acesta premiză neîntemeiată, acest „proton pseudos” a fost în genere adoptat de către reprezentanţii etimologismului până la Cipariu. Dar să revenim la „Elementele” publicate de Klein şi Şincai.

Întâia ediţie din 1780 n-a rămas fără de influenţă asupra contemporanilor. Oculistul german Molnar de Müllersheim, mai târziu profesor la Universitatea din Cluj şi cunoscut prin relaţiile sale cu revoluţionarii Horia şi Crișan (1784), o prelucra nemţeşte opt ani mai târziu (1788) şi o apreciază ca „ein schätzbares Werk”. Scriitorul austriac Sulzer s-a folosit de dânsa cu oarecari rezerve fundate în a sa „Istorie a Daciei transalpine” (II, 154 urm.) şi înrâurirea-i se resimte şi în „Gramatica românească” a lui Radu Tâmpea, „directorul şcolilor neunite naţionaliceşti prin marele Prinţipat al Ardealului”, din 1797. Iată cum judecă acesta din urmă meritul celor doi autori ai „Elementelor Daco-romane” în interesanta prefaţă a Gramaticii sale: „Domnul Ioan Molnar, doftor şi profesor de tămăduirea luminii ochilor, în cartea sa de „Economia stupilor” şi în „Gramatica nemţească-rumânească”, dar mai vârtos într-a sa „Retorică”, ce cât de curând va ieşi din tipar, şi C. Păr, S. Klein de la Sad cu desluşirea Bibliei româneşti, cu „Teologia moralicească”, cu „Jus Natures” sau „Îndreptarea Firii”, cu „Gramatica Daco-romană”. din Viena: sunt aceia care au adus şi aduc acum roadă şi mlădiţe limbii româneşti, curăţind prin multele cărţi, care le-au dat şi le dau la lumină, toată neghina ce cuprinse limba noastră, silindu-se şi de acum înainte din cât va fi cu putinţă a o apropia de orighinalul ei. Însă, aşa ca şi cărţile bisericeşti bine să le înţelegem”. Care este acel „orighinal”?

S-a văzut că pentru pentru Klein-Şincai şi urmaşii lor punctul de plecare e latina clasică, în loc de acel „sermo rusticus”, care, provenit din „prisca latinitas” ca şi „sermo urbanus” sau forma literară, a încercat apoi o dezvoltare cu totul independentă: pe când una rămase staţionară şi oarecum cristalizată în forme stereotipe ce se transmiteau pe cale educativă şi literară, cealaltă participa la perpetua mobilitate a oricărui grai în circulaţia-i plină de viaţă, îndepărtându-se astfel din ce în ce mai mult de idioma savantă, de latina clasică. A reduce dar pe una la tipul celeilalte, era o întreprindere pe atât de lipsit de temei, pe cât de periculoasă în consecinţele sale. Într-adevăr, evoluţia unei limbi nu se face conform unui şablon literar sau clasic, ci fiecare idiomă urmează pe o cale particulară şi potrivită cu geniul ei. De aceea un principiu atât de arbitrar, ca cel inaugurat de şcoala etimologică, n-a putut să producă, odată pus în aplicare, decât rezultate dezastruoase şi să impedice libera dezvoltare a graiului.

Înainte de a constata răspândirea acesteii tendinţe de uniformizare, să cităm încă acest pasaj din prefaţa Gramaticii lui Tâmpea, în care autorul pare a presimţi pericolul unei procederi atât de artificiale: „Cu greu este şi va fi a aduce limba aceasta - cea românească - în curăţenia orighinalui ei, adică în limba veche rumânească sau râmlenească; căci de-ar aduce cineva în curăţenie, ar fi tocmai latineasca şi italieneasca şi cel ce ar învăţa româneşte aşa limpede, care nu este român, cărţile bisericeşti nu le-ar putea înţelege, nici vorba obştească de acum obişnuită. Românul neînvăţat încă socotesc c-ar zce, că-i schimonoseşti limba părintească". Vom încerca de a urrnari pas cu pas treptata dezvoltare a curentului latinist, de la intâiele încercări încă timide ale unui' Klein-Şincai până la consecinţele extreme din „Tentamen criticum” şi până la absolutismul „Dicţionarului” şi „Glosarului” academic. Prima aplicaţie a principiului de acomodare a prezentului lingvistic cu trecutul originar o face însuşi Tâmpea, când susţine în aceeaşi prefaţă: „Nici să te miri, iubite cititorule, căci am schimbat sau scurtat unele cuvinte, care până acum într-alt chip s-au răspuns, căci în orighinalul limbii noastre mai întâi aşa s-au răspuns, trăgându-se de la latineşte; de pildă „sore” (lat. sol) în loc de „soare”, „omeni” (lat. homines) nu „oameni”, „duo” (lat. duo) nu „două” şi altele”. Această procedere are, cum se vede, un caracter cu totul mecanic. Se şterg particularităţile cele mai marcante, care au făcut în cursul secolelor din latina vulgară o idiomă românească şi naţională şi în loc de a ţinea seama de spiritul limbii, se sacrifică evoluţia-i normală, unor vederi subiective şi eronate. Făcând abstracţie de toate schimbările şi influenţele etnice la care fusese expusă limba, se trece cu buretele peste întregul proces al timpulul şi se redă graiului o pretinsă forma primordială.

O formă ca „soare” este românească, iar nu latină şi nu poate fi românească decât exclusiv sub această formă: de la vulgar-latinul „sole” până la românescul „soare” au trecut secole şi a fost cu neputinţă ca într-un răstimp atât de îndelungat, o limbă vie să nu se modifice. Ea suferi, sub îndoita influenţă a mediului şi a elementului etnic, toate acele schimbări, fatale în evoluţia istorică a unei idiome, care au întipărit limbii române o fizionomie particulară şi i-au dat o proprie individualitate în complexul celorlalte limbi romanice. În singura vorbă „soare” se oglindeşte o parte din vicisitudinile graiului românesc : în cele două modificări care o îndepărtează de la forma-i iniţială, rezidă caracterul ei propriu naţional. Cele două schimbări fonetice, rotacizarea lui „l” şi diftongarea lui „o” sunt într-adevăr caracteristice pentru limba noastră şi necunoscute limbilor surori. Ele cad în epoca de formare a limbii române, în special amplificarea sau refracţia lui „o” ca şi a lui „e” în „ea” contribuie a-i da acea înfăţişare aparte care o deosebeşte de restul grupului romanic. A zice dar „sole” în loc de „soare”, este a ne întoarce cu secole înapoi şi a ne transporta într-un alt mediu climateric; a zice „sore” în loc de „soare”, este a rosti o formă ce n-a răsunat poate niciodată la auzul poporului român.

Dacă Tâmpea, după exemplul lui Klein-Şincai, se mulţumeşte cu o formă ca „sore”, Iorgovici face, în ale sale „Observaţii”, un pas mai departe în direcţia radicalismului latinoman: „Am descoperit că într-unele vorbe învăluite în groasa negură a necunoştinţei regulilor gramaticești s-au schimbat unele litere mai moi în mai aspre, precum în loc de „sole” zicem „sore”, pentru „sale” - „sare”, pentru „salire” - „sărire”. Care schimbare o judec a fi stricătoare limbii noastre: 1. pentru că aşa schimbare a literelor e împotriva Normei; 2. prin aşa schimbare limba s-a mai micuţelat la cuvinte. Nelegiuirile schirnbarii acesteia şi din însăşi limba noastră, se arată în vorbele cele compozite: de la „salire” zicem saltare, nu „sartare”, de unde însă pronunţia noastră nu rabdă schimbarea „sărire” din „salire”. Şi acesta o susţine unul din capetele cele mai judiciose ale şcolii ardelene, „un lingvist şi filozof adânc”, cum îl califica Papiu-Ilarian. Modificările inevitabile în cursul dezvoltării unei limbi devin nişte „schimbări nelegluite” şi întreaga argumentare porneşte de la o pretinsă Normă, care se învârteşte într-un cerc vicios perpetuu. .Această Normă s-a văzut că este latina literară, care, la adică vorbind, n-ar fi după dânşii decât o veche românească”.

Lazăr Şăineanu

Şcoala Ardeleană

 Primul filolog ardelean, care pare a poseda idei mai solide despre originea limbii române, e Petru Maior. În „Dialogul pentru începutul românilor” între Nepot şi Unchi, dialog ce figurează în fruntea Lexiconului de la Buda (1852), se elucidează chestiunea: de unde se trage începutul ţesăturii limbii care azi în gura românilor se aude? La această întrebare Nepotul adăugă că există două păreri: una, că limba româna e limba latină stricată şi scăzută de la floarea limbii latine, cealaltă, că erau două limbi, una grăită de popor şi alta de învăţaţi. Unchiul respinge prima părere - cea admisă de Klein, Şincai, Iorgovici şi mai târziu de alţii - pe cuvântul că (p. 63): „limba poporului romanilor celor de demult vecuește până astăzi în gura românilor noştri”. Dar pe când latina vulgară, transportată în celelalte provincii, s-a alterat prin contact cu populaţii indigene, în Dacia ea rămase neatinsă, deoarece, după părerea autorului, populaţia de baştină a fost cu desăvârşire exterminată, astfel că (p. 69): „limba româna toată e limba romana, care fu alcătuită de latina poporană”.

Şi mai explicit îşi expune Petru Maior părerile sale în „Dizertaţia pentru începutul limbii româneşti”, inserată în a sa „Istorie pentru începutul Românilor în Dacia”. Iată pasajul în chestiune (p. 236): „Limba românească e acea limbă latinească, comună, care pe la începutul sutei a doua, era în gura românilor şi a tuturor italienilor. Deoarece limba latinească era comună după vremea ieşirii romanilor din Italia la Dachia, cumplite schimbări au mai suferit în Italia, urmează că limba românească e mai curată limbă latină a poporului român celui vechi decât limba italiană cea de acum”. Elementul slavon e, ce-i drept, reprezentat, dar el nu s-a atins de „ţesătura limbii româneşti cea dinlăutru” şi uşor ar fi „de s-ar învoi românii spre aceea a scoate cuvintele de la slavoni şi a face curata limba românească”.

Petru Maior are meritul necontestat de a fi întrevăzut originea vulgară, iar nu literară, a limbii române. Acesta vedere justă îl conduce însă, la o concluzie din cele mai paradoxale. Pe când pentru predecesorii săi latina literară nu era decât „o veche românească”, Maior, identificând într-un mod arbitrar limba româna cu latina vulgară din epoca Republicii, o consideră pe cea dintâi anterioară evoluţiei literare şi conchide că româna e mama limbii latine. El împinge această identificare până acolo încât susţine că Iulius Caesar vorbea româneşte cu soldaţii săi. Pe ce se bazează însă o asemenea fantastică ecuaţie? Să relevăm unul singur din argumentele sale şi anume natura articolului definit: post-punerea articolului ar fi preitalică, dar prepunerea-i la italieni o influenţă germanică. Emiţând această ipoteză, nedemonstrată şi nedemonstrabilă, ajunge la concluzia neaşteptată (p. 243): „Măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fiica limbii latine adică celei corecte, totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii celei latineşti”. Tocmai această natură caracteristică a articolului românesc, prin originea-i preromană şi neitalică, vorbeşte contra ipotezei favorite a istoricului, că elementul roman a rămas neatins în noua sa patrie. Principiul romanităţii limbii române, departe de a fi fost fecund iniţiatorului sau, l-a condus la un mod de a vedea diametral opus istoriei şi etnologiei.

După Petru Maior, ajungem la prima publicaţie lingvistică a răposatului Laurian, la „Tentamen criticum”, după Papiu Ilarian „cea mai îndrăzneaţă, cea mai adâncă, cea mai filozofică cercetare de limbă ce posedă limba română”. Păcat numai că materialele elaborate în această filozofică cercetare aparţin nu limbii române, ci unei limbi ideale, ale cărei gramatici şi vocabular autorul se sileşte a le reconstrui pe cale inductivă. Autorul atribuie limbii române, dacă putem numi astfel idioma Tentamenului, acelaşi caracter de seculară imobilitate, ce o admitea deja P. Maior. De la secolul al XII-lea, ba chiar din epoca lui Traian, limba n-a încercat vreo modificare în formă ei (p. LV). Această lipsa de alteraţii sensibile rezultă, după Laurian, din analiza dialectului daco-român şi macedo-român. Barbarismele din vorbirea zilnică ar dovedi îndeajuns, prin mărginirea lor teritorială, originea lor posterioară. Afară de aceste barbarisme cu o circulaţie mărginită, limba însăşi n-ar fi suferit nici o modificare fundamentală. Prin urmare, spre a restabili limba în puritatea şi genuitatea ei, trebuie nu numai să omitem toate vorbele străine, fie ele cât de vechi, dar şi pe ea însăşi s-o reconstruim, aşa cum va fi sunat aproximativ în timpul lui Traian sau cel puţin în secolul al XII-lea, ceea ce şi face sau încearcă a face autorul. Vrând a da Europei culte o idee de limba româna, reproduce formula „Tatalui-nostru” în 4 variante, din care ne mulţumim a cita prima formulă, celelalte fiind aproape identice (p. LVII): „Patre nostru, qui esci in celi, sanctifice-se nome teu; advenia regnu tea; fia voluntatea ta, assico in celo et in terra, pane nostra quotidiana da nobe adie et remitte nobe debite nostre, assico et noi remittimu a debitori nostri et nu ne induce in tentatione, vero ne libera de malu”. Acest specimen de limbă probabil din secolul XII a fost obţinut prin inducţie. Ca reconstrucţia unei faze dispărute după vederi subiective (varianta se potriveşte mai bine cu cea siciliană), specimenul ar avea tot interesul unei curiozităţi lingvistice dacă autorul însuşi nu şi-ar face iluzia de a reproduce, în loc de o limbă pur ideală, un exemplu din „lingua Romana vulgo Valachica”. Ca dovadă că o ia drept atare, probează şi primele sale exemple sintactice (p. 213): „unu pupillu pectinatu, una sagetta acutita, due vergine petite, patre meu e forte morbosu” etc.

Şi aici avem ocazia de a constata, ca nişte principii fecunde şi originale, că reconstruirea prototipurilor şi continuitatea dialectală (cf. p. LVIII : dialectul sard formează tranziţia la cel spaniol şi dialectul piemontez la cel francez), care abia după două-trei decenii ne întâmpină în lucrările unui Schleicher sau Ascoli, rămân sterile, puse în serviciul unor idei preconcepute. Ceea ce în scrierile lui Şincai, Iorgovici şi Maior era încă o încercare oarecum sfioasă, o vedem aici aplicată pe o scară întinsă şi ridicată la rangul de sistem. Dar împingând-o până la ultimele consecinţe, ea îşi găsi propria condamnare în rezultatele obţinute. Tot urcându-se de la un tip lingvistic la altul, autorul nu simţi că terenul îi scapă şi se pomeni astfel planând într-o regiune ideală, care nu mai avea cu cea reală decât o analogie aproape imperceptibilă.

Cipariu, prin vastele sale cunoştinţe mai ales în domeniul literar al trecutului, poate fi considerat ca reprezentantul prin excelenţă al etimologismului. El i-a imprimat o nouă direcţie şi a inaugurat studiul istoric al limbii noastre prin cercetarea amănunţită a monumentelor graiului. Dar rămas străin de progresele lingvistice ale secolului, el a luat sub patronajul său teoriile vechii filologii, care recunoaşte grămăticului autoritatea de a întreprinde o restaurare formală şi lexicală, a limbii naţionale. În loc de a vedea în limbă opera inconştientă a naturii umane, care nu poate fi radical modificată decât odată cu firea însăşi a naţiunii, Cipariu împărtăşeşte credinţa secolului al XVIII-lea despre o perfecţionare artificială a graiului. Şi o astfel de perfecţionare grămăticul o zăreşte într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. S-a văzut că pentru Laurian punctul de plecare începe cu secole înainte de apariţia primelor monumente literare. Cipariu porneşte de la înşişi aceste monumente şi caută a reda formelor actuale înfăţişarea lor arhaică şi uniformă. „A reduce limba la una formă mai omogenia, mai primitivă”, iată principiul suprem al acestei tendinţe. Pentru dânsa acţiunea continuă a timpului, a progresului asupra transformărilor limbii este ca şi cum n-ar exista. Influenţa seculară a elementului etnic trebuie să dispară înaintea voinţei energice a grămăticului de a reînsufleţi moartele, uitatele, parazitele forme, cuvinte şi semnări; a lepăda slovenismele şi în locul lor a pleni cu termeni luaţi, când alte funtane ne vor lipsi, din dialecte romane, a togmi cele impromutate după formele şi exemplele ce ne înfăţişează structura limbii, iar nu după liusioretatea buzelor, după plăcutul urechielor”.

Cu un cuvânt, grămăticul devine cea mai înaltă autoritate care decide în ultimă instanţă şi cu o severă rigurozitate ce-i bun şi ce-i rău în materie de limbă. Nimic nu poate rezista unei asemenea jurisdicţii: nici evoluţia normală şi inconştientă a graiului, nici progresele culturale, nici exemplul marilor scriitori. Formele moderne neaoş româneşti, mai mlădioase şi mai sonore, apar în ochii săi ca contrare structurii limbii: lui îi trebuiesc forme ţepene şi greoaie, iar nu cele uşoare la rostire şi plăcute la auz. Pironit în făgaşele trecutului, grămăticul, împovărat de erudiţie, devine incapabil de a aprecia progresele actualităţii. Cipariu, după Petru Maior şi în opoziţie cu gramaticii anteriori, are meritul de a fi accentuat originea vulgară a limbii noastre. El emite cu această ocazie părerea că limba româna ar fi de origine mai veche decât cea latină (p. 82): „Noi nu putem suferi să ne zică că limba noastră s-a schimbat sau corupt din latină, când după dreptate se cădea a zice, că latina s-a schimbat depărtându-se de la formele vechi latine, care sunt şi ale noastre, apropiindu-se către cele greceşti”.

Exagerările etimologice ale predecesorilor săi, mai ales ale autorului Lexiconului de la Buda, găsesc într-însul un apreciator drept şi sever, care ridică o energică protestare contra acelor proceduri excesive, ce ameninţă a compromite seriozitatea învăţaţilor noştri înaintea areopagului ştiinţei occidentale (p. 234): „Când latinomanii veniră la derivarea etimologică, din limba latină cu cele cumnate, se făcură de râsul lumii literate şi al străinilor chiar şi celor mai moderaţi, care le replicară că românii nu au destulă cunoştinţă de principiile filologice sau că le lipseşte simţul istorico-moral. Asertele lor, derivând „slava” mai bine din „salva” al latinilor decât să recunoască că e curat slovenesc şi că imperatorii romanilor au vorbit chiar româneşte către legiunile romane se părură în ochii învăţaţilor Europei ca o bătaie de joc de toată istoria şi filologia clasică”. Nimic nu poate dovedi mai bine sterilitatea etimologismului decât această muncă fără preget a unui Cipariu. Gramatica în care el depuse rezultatul îndelungii sale activităţi, a fost uitată a doua zi după apariţia ei. Când părerile trecute fură sistematizate şi prezentate sub o formă dogmatică, atunci ieşi la iveală contrastul între teoriile expuse şi ştiinţa secolului şi reacţia deveni irezistibilă. Dar din acest naufragiu al ideilor subiective, una singură va persista şi va constitui gloria viitoare a ilustrului filolog: aprofundarea limbii actuale prin studiul minuţios al fazelor trecutului. Şi din acest punct de vedere „Principiile de limbă” (1866), ca şi „Analectele literare” (1858), prin bogăţia informaţiilor şi absenţa oricărui dogmatism, au exercitat o acţiune fecundă asupra evoluţiei filologiei române.

În acelaşi timp, când Cipariu codifică în opera-i gramaticală principiile etimologismuluil în privinţa formelor limbii, alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli întreprinseră şi duseră grabnic la capăt codificarea materialului ei lexical. Principiile erau şi mai riguroase, şi mai absolute. Într-adevăr, cu greu s-ar putea găsi aiurea un exemplu analog de grandioasă rătăcire. Autorii, care luară asupră-şi această uriaşă întreprindere, erau negreşit departe de a presimţi că împingând subiectivismul până la ultimele sale limite, vor aduce, mai mult decât toate combaterile adversarilor lor, prăbuşirea întregului edificiu, la a cărui înălţare munceau de aprope o sută de ani atâţia bărbaţi vrednici de laude. Ceea ce n-au reuşit a face protestările în numele ştiinţei şi conştiinţei, au săvârşit-o ca prin farmec „Dicţionariul” şi „Glosariul Societăţii academice”. Când aproape întregul avut intelectual al poporului s-a văzut pus la index în numele unui pretins purism şi când vorbelor pline de viaţă şi de simţire li se substituiră nişte aglomerări de sonuri ce nu vorbeau nici minţii nici inimii, se putu crede un moment, că o asemenea rătăcire va avea cele mai grave urmări. Dar concepţia era atât de unilaterală şi forma sub care ea fu prezentată naţiunii atât de bizară, încât seriozitatea cea mai înaltă căpătă o înfăţişare hazlie şi printre rândurile celor două groase volume pari a întrevedea mutra zâmbitoare a lui Pepelea, care aruncă un val de crudă ironie asupra plăsmuirilor artificiale şi asupra întregului acest arsenal de erudiţie pedantescă.

Arma teribilă a ironiei a dat lovitura de graţie şcolii etimologice. Rătăcirea seculară care cuprinse minţile cele mai harnice ale învăţaţilor ardeleni, a căzut copleşită sub povara propriei sale exagerări. Dacă acţiunea etimologismului s-a consumat pentru totdeauna dincoace de Carpaţi, el continuă a exercita rigorile sale în locu-i de baştină, în Transilvania. Afară de puţine excepţii, el se oglindeşte încă în stilul cărturarilor ardeleni, dar acolo el nu s-a mărginit numai asupra societăţii culte din oraşe, ci s-a întins ca o pecingine, aşa că dascălul de la ţară şi preotul din sat îşi aştern ideile într-o limbă străină, prin concepţia şi forma-i de adevărată fire a graiului naţional. Ceea ce a contribuit mai ales la acestă tristă stare de lucruri este stilul macaronic al ziarelor şi al revistelor din Ardeal, asupra căruia s-a atras în diferite rânduri atenţia ca asupra unui pericol ce ameninţă individualitatea însăşi a naţiunii. Dar şi acolo trebuie să recunoaştem simptomele unei ameliorări lente şi inevitabile şi timpul nu este departe când etimologismul îşi va fi trăit traiul chiar şi în centru-i de provenienţă şi de expansiune.

Lazăr Şăineanu

Creştinismul la români

 Când şi cum s-a introdus creştinismul la români? Iată o întrebare la care textele curat istorice nu ne răspund mai nimic sau abia ne răspund în doi peri, dar pe care o poate lumina pe deplin studiul comparativ al graiului nostru.

Scumpul meu amic George Chiţu, în notele sale filologice despre „Cuvintele creştine în limba română” (Col. 1. Tr. III p. 452 etc.), sfâşia cu mult spirit şi cu o remarcabilă agerime de cugetare aserţiunea d-lui Cihac, cum că străbunii noştri au fost creştinaţi prin ucenicii faimoşilor Chiril şi Metodiu. Eu din parte-mi mă voi mărgini a scăpăra o singură scânteie, cu care sper, dacă nu a reduce în cenuşă, cel puţin a pârli apostolatul slavilor între latinii de la Dunăre. D. Baronzi (Limba româna, p. 55), d. Hinţescu (Proverbele românilor, p. 141) şi Dicţionarul Laurian-Massimo (ad voc. Pasco) citează pe „Nu e totedeauna Paşti” sau „Nu e în toate zilele Paști” fără nici o altă explicaţie. Anton Pann (Povesta vorbei, ed. 1 t. 3 p. 71, ed.2 p. 58) aduce pe: „Nu e totdeauna Paștile” alături cu: „Cui nu-i place să trăiască ca găina la moară!” dându-ne a înţelege că ar place oricui, dar nu în toate zilele se întâmplă un astfel de berechet.

Să observăm mai întâi că singularul „Pasca”, care corespunde latinului „Pascha” nu se aude mai nicăieri şi mai niciodată la poporul român, ci numai pluralul „Paşti”. Acest plural însă, tocmai prin acela că este de o întrebuinţare aproape exclusivă, a devenit la noi singular. Chiar în proverbul ce ne preocupă se zice: „e Paşti”, „e Paște”, „e Paștile”, iar nu: „sunt Paşti”. „Nu-s în toate zilele Paște” din Dicţionarul Laurian-Massimo (t. 2 p. 295) este o corecţie gramaticală de care poporul nu vrea să ştie, preferând pe negramaticalul: „nu e în toate zilele Paşti”. Fenomenul poate să fie de origine romanică, judecând după pluralul francez „Paques”, întrebuinţat de asemenea ca singular: „à Paques prochain”, „quand Paques sera venu”, „on dit Paques est haut quand it est tard” (Littré). Această coincidenţă româno-franceză e cu atât mai interesantă cu cât nu ne întâmpină la ceilalţi neo-latini: sp. „pascua”, ital. „pasqua”, portug. „pascoa” etc.

D. Cihac pune pe-al nostru „Paşti” când între elemente latine, când între cele slave, când între cele greceşti şi tot aşa l-ar mai fi putut băga între cele ebraice. Filiaţiunea corectă este că aceasta vorbă de la evrei a trecut la greci, de la greci s-a introdus în latină, din latină a venit la români. Cât pentru slavi, care le datorează bizantinilor cuvântul „Pascha”, afară numai doar de ruşi, este chiar astăzi prea puţin răspândit în gura poporului, fiind înlocuit prin termeni indigeni că „wielcanoc” „mare-noapte” la Poloni, „hody” „sărbători” la bohemi, „vaskrs” „înviere” la sârbi etc. În acesta privinţă, d. Cihac poate fi foarte liniştit.

D. profesor G. D. Teodorescu, în „Încercări critice asupra unor credinţe, datini şi moravuri ale poporului român” (Buc. 1874, p. 10 etc.), când urmăreşte în al nostru Crăciun pe latinul Saturnalia, are dreptate mai mult sub raport cronologic. Crăciunul se serbează la finele lui decembrie şi tot la finele lui decembrie se serbau Saturnaliile. Însă cele două trăsături caracteristice ale Saturnaliilor la vechii romani: prânzuri pline de veselie şi emanciparea sclavilor, nu aparţin Crăciunului, ci anume Paştilor. Paștile era ziua cea de frunte a voioşiei, „dominica gaudii”, după cum o numeau unii. În Evul Mediu, cu sensul de „a face chef” se zicea „a fi în Paşti”, „esse în Pascha” (Du Cange, GI. med. Lat. ed. Carp. t. 5 p. 117). Pe de altă parte, la Paşti împăraţii deschideau temniţele, graţiindu-i pe cei osândiţi, după cum ne-o spun Sf. Ambrosie, Sf. Gregorie de Nissa, Sf. Ioan Chrisostomul şi alţii. „Les particuliers - zice abatele Martigny - imitaient la liberalite des souverains en rendant la liberte a leurs esclaves et bien que la juridiction des tribunaux fut suspendue pendant les solennes pascales, elle avait neanmoins son cours pour tout ce qui concernait la manumission des esclaves” (Did. des antiqu. chretiennes, p. 505).

Prin voie bună şi prin frăţie între toţi, prin fericirea generală, Saturnaliile reînviau la romani „vecul de aur” al lui Saturn; dar o reînviere scurtă, care ţinea abia câteva zile, urmată apoi de fel de fel de griji de peste an. Cine se înşela a crede că tot aşa va să petreacă fără încetare poporul roman îi aducea aminte cu ironie că: „Non semper erunt Saturnalia”, „proverbium quo significatur, non semper prosperis rebus uti licere” (Forcellini, t. 4 p. 36). Faţă cu aceasta, trebuie oare să mai arătăm cu degetul originea românului „Nu e totdeauna Paștile”?

Străbunul proverb latin ni l-a conservat Seneca. Descriind întristarea şi disperarea avocaţilor la închipuita înmormântare a împăratului Claudiu, sub care dânşii trăiau atât de bine, el zice: „Jurisconsulti e tenebris procedebant, pallidi, graciles, vix habentes animam, tanquam qui quum maxime reviviscerent. Ex has unus quum vidisset capita conferentes et fortunas suas deplorantes causidicos, accedit, et ait: dicebam vobis , non semper Saturnalia erunt” (Sen. Apokolok. XII). Tradus curat româneşte, aceasta înseamnă: „Vechilii ieşeau de prin vizuinile lor, searbezi, şubrezi, abia având suflet, ca şi când acum s-ar fi sculat din groapă. Unul din ei, văzându-i pe cârcotaşi cu capetele plecate şi văitându-şi noroacele, se apropie şi le zice: oare nu vă spuneam eu că n-o să fie totdeauna Paștile?”.

Proverbul cel saturnalic al vechilor romani, din punct în punct cu aceeaşi schimbare a serbării păgâne în festivitatea pascală, s-a păstrat intact nu numai la români, dar încă departe, foarte departe de noi, tocmai pe cea mai mare insulă dintre Italia şi Spania. În limba sardă se zice până astăzi: „Ogni die non est Pascha, ceea ce vrea să zică - adăugă Spano – „non continuamente si hanno gli stessi favori e fortuna” (Proverbios sardos, Kalaris, 1852, p. 65).

În „Principii de lingvistică”, noi am urmărit modul în care un grai se poate naşte din fuziunea altor două graiuri. Ei bine, două religii se amestecă într-o singură religie pe aceeaşi cale pe care două limbi se transformă într-o singură limbă: cele două religii, ca şi cele două limbi, trebuie să trăiască mult timp pe acelaşi teritoriu. În Dacia dară, ca şi pe aiurea în lumea latină, romanii păgâni şi romanii creştini cată să fi vieţuit un lung şir de ani în aceleaşi oraşe şi sate, uneori în aceeaşi familie. Romanul, când suspina după bucurii trecute, era deprins din moşi şi strămoşi a zice: „non semper Saturnalia erunt”. Dar odată creştinat, nu-i mai era permis a invoca pe Saturn şi totuşi nu putea să uite proverbul cu care crescuse din leagăn. Atunci dintre toate sărbătorile creştine el căuta să-şi aleagă pe aceea care prin voioşie, prânzuri şi prin scuturarea lanţurilor robiei, să se apropie mai mult de trăsăturile caracteristice ale Saturnaliilor. Era Paștile. Iată cheia enigmei. De aici, procedura identică, acelaşi fenomen în limba noastră şi-n limba sardă. Românii însă par a fi şi mai credincioşi amănuntelor tradiţiei latine, dacă am admite că pluralul „Paşti” în loc de singularul „Pasca” se va fi furişat după norma pluralului Saturnalia.

Să ne-nţelegem dară bine. Slavii au fost cei dintâi a propaga la noi ortodoxia. Da. Graţie acestei propagande, limba slavă, aşa-zis bisericească, ni s-a impus de pe la finele Evului Mediu ca limbă oficială, ale cărei urme se recunosc şi se vor recunoaşte totdeauna în graiul român, joacă la latinii din Dacia acelaşi rol ca urmele limbii oficiale latine la bohemi sau la poloni. Nu slavii însă au activat prima noastră cunoştinţă cu creştinismul. Sublima doctrină a Evangheliei a străbătut la Dunăre odată cu legiunile Romei, sub a căror acvilă se luptau braţ la braţ romani păgâni şi romani creştini, unii cu Mercur, cu Venera, cu Saturnaliile etc., ceilalţi cu „Crist”, cu „îngeri”, cu „sfinţi”, cu „sâmbătă”, cu „duminică”, cu „Paștile” şi aşa mai încolo, până ce, după o seculară acţiune şi reacţiune ambele credinţe s-au amalgamat într-un singur tot, în care însă pentru ochii istoricului, chiar astăzi mai trăiesc ambele.

B.P. Hașdeu

Ştefan cel Mare

 Abia ieri am observat că în Evangheliarul de la Humor evangheliştii sunt zugrăviţi pe o pagină a pergamenei, al cărei dos este lăsat alb, nescris. Aceasta dovedeşte că evangheliştii sunt zugrăviţi din ordinul lui Ştefan. Nu este însă astfel cu portretul lui Ştefan. El este zugrăvit pe o foaie scrisă în dos. În alte Evanghelii manuscrise din sec. XVI şi XVII, vedem că la finele volumului se lăsă mai totdeauna câte o foaie albă pentru adnotaţii posterioare, cum este de exemplu în Evanghelia de la Sf. Nicolae din Iaşi. Nu suferă îndoială aşadar că portretul Domnesc din Evangheliarul de la Humor este posterior epocii lui Ştefan. Se vede că un călugăr a găsit aici o pagină albă şi a zugrăvit un Domn; susţin dară că locul unde este portretul acesta, în timpul lui Ştefan-vodă rămăsese o pagină albă. În orice caz, artistul care a lucrat din ordinul lui Ştefan i-ar fi pus portretul la început şi nu la fine.

În Occident există multe manuscrise cu figura donatorului, dar această figură vine totdeauna înainte. Unicul argument ce există pentru Ştefan, este concordanţa între cele trei portrete: de la Humor, din Iaşi şi de la Putna. Însă trebuie să mai declar că portretul mural de la Iaşi nu poate fi luat în consideraţie, fiindcă acolo portretul Eudochiei alături de Bogdan este un anacronism. Eudochia era sora şi fiica principilor de la Kiew din familia Olelcovici. În cronică se spune că Eudochia a murit în anul 1468, aşadar înainte de anul 1475, când a început a se clădi biserica de la Iaşi; prin urmare, icoana murală din biserica Sf. Nicolae nu poate fi autentică, ci trebuie lăsată afară din combinaţie, rămânând singur numai portretul de pe patrafirul de la Putna. Aşa voi însă să văd patrafirul acesta, dacă nu cumva figura este posterioară inscripţiei; acolo se află şi alte figuri de sfinţi şi uşor s-ar putea distinge. Cât de imperios a fost să examinăm Evangheliarul de la Humor după original, tot aşa de imperios ar fi să examinăm şi patrafirul după original.

D. Sturdza a fost de curând la Iaşi, a vizitat biserica Sf. Nicolae şi s-a convins că portretele murale de acolo sunt de o dată posterioară lui Ştefan cel Mare. Aceasta o probează forma literelor din inscripţii, deosebită de forma literelor din inscripţia de pe piatra de la uşa bisericii. Apoi, pe lângă portretele lui Bogdan, al lui Ştefan şi al Eudoxiei, mai sunt şi alte portrete, precum al Anastasiei, doamna lui Duca-vodă. E posibil, când se va ridica cafasul, se va descoperi şi portretul lui Duca sau al lui Dabija-vodă.

După al doilea cafas mai este şi portretul lui Antonie Rosetti cu doamna şi trei feciori. În altarul din dreapta este un mormânt pe care d. Sturdza îl crede a fi al lui Antonie Rosetti. Toate aceste portrete posterioare şi mai ales din inscripţia grecească de lângă portretul lui Ştefan-vodă, probează că avem a face cu portrete posterioare. D. Sturdza a constatat astfel de visu ceea ce eu susţinusem din capul locului despre lipsa de orice valore a portretului ștefanian de la Sf. Nicolae. Peste câteva zile, a confirmat-o şi mai limpede d. Alexandru Xenopol, atrăgându-mi atenţia printr-o epistolă, asupra a doua pasaje din Cronicele Moldovei (Letopis., ed. I, t. 2 p. 16 şi 20), de unde rezultă că toate picturile din acea biserică s-au executat foarte târziu, nu înainte de principii Antonie Rosetti şi Duca, adică pe la finea secolului XVII.

Aşadar, după atâta târguială, în loc de a se găsi vreo probă decisivă contra obiecţiilor mele, iată că din contră, dispare cu desăvârşire principalul punct de argumentaţie al acelora ce susţineau că imaginea din Evangheliarul de la Humor îl reprezintă pe marele Ştefan.

Ce le mai rămânea oare? Patrafirul de la Putna, atât şi nimic mai mult, despre care toţi vorbeau numai din auzite. Într-o asemenea stare de lucruri devenise imposibil, cel puţin într-un mod academic, de a rosti cineva o sentinţă definitivă. Tocmai atunci însă Comitetul de la Iaşi, instituit pentru ridicarea statuii lui Ştefan, îi zorea pe membrii Academiei de a se pronunţa într-un fel sau într-altul, de vreme ce chipul de bronz al eroului, în orice caz, nu putea să fie cu barbă şi fără barbă totodată. Ei bine, pe când după prima şedinţă la care eu nu asistasem, toţi cei prezenţi au fost „ne-barbiști”, după cum îi boteză un glumeţ de la „Românul”, astfel că se şi telegrafiase de urgenţă sculptorului de la Paris de a-şi întrerupe lucrarea, de astădată fără a se lua vreo decizie care să treacă în procesele verbale. Aproape toţi academiştii, dd. Sturdza, Alexandri etc., iar dintre corespondenţi d. Tocilescu, au autorizat Comitetul, printr-o scrisoare colectivă, de a lăsa statuia cu barbă. Această situaţie a durat până la şedinţa din 24 ianuarie. Atunci şi numai atunci, după un şir de laborioase cercetări provocate prin opoziţia mea, s-au produs la lumină, adunate în favoarea portretului fără barbă, mai multe probe aşa şi aşa, între care una bună.

Despre cele de la Iaşi, nu e trebuinţă nici măcar de a mai vorbi. E remarcabil numai portretul lui Ştefan de la mănăstirea Voroneţ din Bucovina, dar el nu prea seamănă cu cel din Evangheliarul de la Humor: nu numai că are barbă, deşi puţină, nu numai că ochii sunt căprui deschis, iar nu albaştri, ci încă ne mai prezintă un nas cam încovoiat, nu drept. Pe lângă aceasta, deşi d. Bucevschi a afirmat în cursul şedinţei că portretul de la Voroneţ e foarte vechi, totuşi o dovadă sigură nu există. În acelaşi chip, d-sa a afirmat numai, fără însă ca s-o probeze, cum că portretul ștefanian cel bărbos de la Bădeuţi „a fost zugrăvit de un biet zugrav, care şi azi trăieşte la Siret”.

D. Tocilescu supune Academiei patrafirul aflat în Muzeu şi adus aici acum cinci ani de la Dobrovăţ. De asemenea, depune la privirea Academiei şi un epitaf de la aceeaşi mănăstire. A dat de ele cu ocazia fotografierii unor odăjdii pentru d. Leconte, arhitectul restaurator al Curţii de Argeş. Pe patrafir este portretul cusut al lui Ştefan şi al Doamnei Maria. Acesta seamănă mult cu cel din Evangheliarul de la Humor. Este fără barbă, blond, cu faţa bucălată.

Patrafirul de la Dobrovăţ are o dublă importantă: prin necontestabila sa autenticitate, el serveşte a-l controla şi confirma pe acela de la Putna, prin care, la rândul său, se completeza până la un punct, deoarace lui îi lipseşte o indicaţie cronologică, pe când celălalt are o dată precisă: „anul 1500”. Aşadar, conchizând grosso modo, imaginea din Evangheliarul de la Humor ne dă pe Ştefan cel Mare; acuma însă cată să stabilească o rezervă capitală.

Toate observaţiile mele din primele şedinţe ale Academiei: despre diferenţa tehnică între culorile întrebuinţate la Evanghelişti şi între cele din portret; despre zugrăvirea lui din dosul unei pagini scrise, în loc de a i se consacra o folie întreagă; despre aşezarea lui cea insolită la coada cărţii, pe când trebuia să fi fost în cap, înainte de Evanghelia lui Matei; despre neisprăvirea lui faţă cu declaraţia lui Ştefan că dăruieşte „un evangheliar gata”; până şi acela despre lipsa expresiei de viclenie, care formează o trăsătură esenţială în caracterul marelui principe; toate rămân nezguduite prin descoperirea patrafirului de la Dobrovăţ. Din contră, acest patrafir, în concordanţă cu cel de la Putna cu portretul mural de la Voroneţ, mai întăreşte acele observaţii, iată cum: Ştefan cel Mare era blond, flavicomus, un adevărat „făt-logofăt cu plete de aur”; dar nu avea ochi albaştri. Pe ambele patrafiruri, ca şi pe zidul de la Voroneţ, noi vedem cu ochi căprui, moldoveneşte căprii „aux yeux bruns”, „schwarzgelbaugig” sau „gelbbraunaugig”, deşi primii doi artişti aveau la dispoziţie aţă albastră, iar cel de-al treilea vopsea albastră. Ochii albaştri ne întâmpină numai şi numai în Evangheliarul de la Humor.

Dacă portretistul ar fi lucrat după natură, dacă el măcar l-ar fi văzut vreodată pe marele Ştefan, cu atât mai vârtos dacă ar fi zugrăvit din ordinul principelui, e peste poate să-i fi schimbat tocmai culoarea ochilor. Ceva mai mult, e foarte anevoie a se crede o asemenea schimbare chiar din partea unui contemporan, căci l-ar fi râs moldovenii, dintre care mulţi îl vor fi privit pe Domnul lor în faţă, unii vor fi tremurat înaintea căutăturii eroului. Toate acestea se explică însă îndată ce vom admite o copie posterioară după un original mai vechi, şi anume o copie nu după un portret mural, în care din cauza volumului culoarea ochilor lesne se distinge, ci după un alt manuscris iluminat, unde în miniatură se vor fi şters din ochi cele două punctuleţe ce trebuie să fi fost brune.

Fiindcă vorbim despre legătura Evangheliarului de la Humor, sunt dator a indica aici o eroare care s-a furişat în toate dezbaterile Academiei Române. Luându-se după o scăpare din vedere a venerabilului episcop Melechisedec, toţi au repetat că manuscrisul a fost legat la 1477, numai în patru ani în urma scrierii codicelui la 1473. A doua zi după şedinţa de la 24 ianuarie, examinând însumi acea legătură împreună cu dd. Sturdza şi N. lonescu, m-am încredinţat că eruditul prelat s-a înşelat cu vreo zece ani, căci data din inscripţie spune aşa: -TW /5341E. HO. K., adică „În anul de la zidirea lumii 6995 Noembre 20”, ceea ce face anul 1486, dar nicidecum 1477. Evangheliarul dară s-a legat peste treisprezece ani şi mai bine după ce s-a scris. Dacă portretul s-ar fi făcut sub Ştefan cel Mare, voi să zic între anii 1477-1486, înainte de legarea volumului, oare n-ar fi fost mai mult decât de-ajuns un asemenea interval pentru a nu se lăsa neterminată tocmai imaginea principelui?

Deci:

Portretul lui Ştefan cel Mare din Evangheliarul de la Humor s-a lucrat de un alt artist decât celelalte iluminaţii de acolo, fiind început şi neisprăvit pe o foaie rămasă albă la finea volumului, deja după moartea principelui, prin urmare de la 1504 încoace, de către vreun călugăr, împins acesta de propria sa bunăvoinţă şi utilizând o miniatură mai veche.

B.P. Haşdeu