Balmoş

 (sorte de talmouse, mot familier surtout aux bergers). După cum variază formele cuvântului, cam tot aşa se deosebeşte şi modul de gătire a balmoşului, care însă pretutindenea îşi pastreza caracterul său ciobănesc. „Balmăj” se zice la caş dulce, fiert în lapte dulce, scrobit cu puţină faină” (S. Liuba, Banat, c. Maidan). Dr. At. Marienescu (Familia 1873 p. 240): „Se adună lapte din toate găleţile în o căldare, se pune de fierbe şi acuma se face întâiul caş şi se taie în bucăţele mărunte. Se adună lapte din nou din toate găleţile în căldare şi când fierbe se aruncă în ea bucăţelele de caş şi după ce a fiert, îl scot sub numirea de „balmăș” sau „balmăj” şi-l pun pe șuba unui păcurar ca să se răcească şi stoarcă”.

„Balmeșul este unt cu brânză şi cu ouă” (C. Corbenu, Olt, c. Alimănești). „Balmuşul se face din lapte, faină de grâu, unt şi câteodată şi grăsime” (M. Dimitriu, Covurlui, c. Smulţi). „La ciobani balmuşul se compune din unt pus pe foc sau jăntuit şi la fierberea lui se baga faină de păpuşoi şi sare şi se face întocmai ca mămăliga” (pr. C. Alessandrescu, Neamţ, c. Bistricioara). Basmul ardelenesc Stan Bolovan (Reteganu, Povești IV p. 16): „Acum se puse Stan la pândă în staul în mijlocul oilor, de bună seamă după ce cinară un balmoş păcurăresc...”.

Laurian - Massim : "Balmeş" – bucată de faină cu lapte şi unt. Metaforic, mai ales în unire cu talmeş, amestecătură de lucruri disparate, pisătura şi muietură vorbind de solide: a face pe cineva talmeş-balmeş = a-l rupe în bătaie. Originea vorbei ar fi greu de urmărit, căci şi tonul ei nu e bine fixat, ci unii pronunţa balmeş, alţii balmuş.

Cuvântul fiind curat ciobănesc, nu românii l-au împrumutat de la unguri, după cum crede Cihac (II, 478), ci ungurii l-au luat de la români împreună cu mai mulţi alţi termeni ciobăneşti (v. Baciu). Tot de la români l-au primit rutenii sub formele balmus, balmuš, bamuš etc. În limba româna sunt mai multe formaţiuni aşa zise reduplicative cu simpla schimbare a iniţialei. Aşa sunt, între altele, „tanda-manda”, „tranca-fleanca”, „balanca-talanca”, pe lângă care se aşează de la sine „balmeş –talmeș”, căci în toate ne întâmpină deopotrivă o iniţială dentală „t” faţă cu o iniţială labială : „b”, „f”, „m”. Tot aşa, cu labiala iniţială „p”, este în „Pacală-Tândală”. Dacä nu pururea, dar cel puţin în generalitatea cazurilor, e organică forma cea cu labială (v. Balanca). În privinţa balmoşului, primitivitatea formei cu „b” asupra celei cu „t” e necontestabila.

Cuvântul, foarte vechi la români, ne-a rămas de la pecenegi sau de la cumani, soţii noştri cei turanici din veacul de mijloc. În dialectul djagataic el se păstrează până astăzi: bulamuk şi bulamač  (une soupe épaisse et gluante , bouillie). Aşadar, „talmeş”, mai bine „talmoș”, este o formaţiune posterioară curat românească din turanicul „balmoş” = „balumuč”. Deja Costinescu şi apoi Cihac au observat apropiarea lui talmeş de francezul talmouse – „piece de patisserie sucrée, dans laquelle il entre de la créme, du fromage et des oeufs” (Littré). Talmouse exista la francezi deja în sec. XIV. Să fie oare o asemănare întâmplătoare sau o migraţiune a cuvântului românesc? Ne mărginim a pune întrebarea, fără a răspunde. O etimologie serioasă a francezului talmouse nu s-a dat încă până acuma.

B.P. Hasdeu