Dragobete - o sărbătoare slavă

  
  Iată că vine şi 24 februarie, ziua de Dragobete! De câţiva ani încercăm să găsim o tradiţie a sărbătoririi ei, dar fără mare succes. În egală măsură, nu putem să spunem că în această zi ce se vrea o Valentin’s Day românească se face ceva anume care să arate o tradiţia în materie de iubire. Nu e o zi cântată de poeţi, scriitorii noştri n-au scris despre ea, dar presa română se încăpăţânează să transforme o sărbătoare locală împrumutată recent, în zi naţională. Explicaţiile oferite în sprijinul ei sunt ori fanteziste, ori de-a dreptul idioate; mai rău e că până şi Guvernul României a dat bani pentru ca aceste prostii să capete o aură de autenticitate.

  În calendarul creştin-ortodox pe stil vechi (gregorian), pe 14 februarie este Sf. Valentin, nu doar în cel catolic, aşa cum susţin site-urile ortodoxe. Dacă africanul Valentin este sau nu echivalentul lui Eros/Cupidon pentru creştini, aceasta nu face obiectul acum; important este că în lume acest sfânt Valentin există şi el este considerat patronul spiritual creştin al iubirii sexului opus. Trecerea românilor la calendarul iulian a dus la mutarea Sf. Valentin de pe 14 februarie pe stil vechi, pe 16 februarie pe stil nou (fără a păstra diferenţa de 13/14 zile dintre calendare), dar fără vreo referire la „competenţele” sale.

  Secole la rând, românii n-au avut nici o sărbătoare a iubirii. Nu există nici o atestare documentară, nici o tradiţie omogenă care să poată motiva existenţa sărbătorii de Dragobete. Citesc pe calendarintercultural.ro că „Dragobete era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa nu fiindcă era în vârstă, ci fiindcă era ştiută din bătrâni - ca fiica regelui Decebal de care s-a îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian)”. Am rămas mască văzând atâta „anti-cultură” pe un site care anunţă cu pompă că e „realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României”; adică în Guvern nu sunt destui oameni care, atunci când dau bani de la buget, să o facă motivat? Totuşi, vorbim despre bani publici... Pentru limpezirea sponsorizaţilor guvernamentali, „baba Dochia” era o sărbătoare solară precreştină, aşadar nu putea avea un fiu. Nu era nici fiica lui Decebal şi nici Traian nu s-a îndrăgostit de ea, nici în realitate şi nici măcar în ficţiunea legendelor populare romaneşti autentice („legendele” scornite în perioada comunistă nu pot fi luate în discuţie). „Baba Dochia” n-are legătură cu Dacia şi cu atât mai puţin cu Traian, iar asta a demonstrat-o deja poetul nostru naţional, George Coşbuc în presa vremii.

  Dragobete este o sărbătoare locală/regională împrumutată după 1940 din spaţiul mitologic slav, de unde şi prefixul „drag”. De altfel, nici ziua nu este aceeaşi în toate zonele, ea sărbătorindu-se pe 24, 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie. Fără-ndoială, sărbătoarea este de inspiraţie slavă şi nu a fost preluată şi cu „norme metodologice de aplicare”, motiv pentru care azi se chinuie atâţia să-i dea conţinut. Cred totuşi ca poporul român are destule sărbători creştine şi precreştine pentru a mai încerca să mai introducem una care nu face decât să strice adevărata tradiţie românească. Să iubim româneşte în fiecare zi de la Dumnezeu, dar fără „sărbători” slave! Cei care simt nevoia să celebreze în mod special iubirea într-o zi anume, pot s-o facă de Sf. Valentin; măcar el este un sfânt prezent şi în calendarul creştin-ortodox.

Dragoş Gros

Tezaurul României de la Moscova

 La 1 ianuarie 1917, frontul româno-rus definitiv închegat pe graniţa apuseană şi de miazăzi a Moldovei, stăvilise înaintarea vijelioaselor valuri vrăjmaşe. Iaşi devenise inima ţării. Acolo s-au strâns într-un singur mănunchi toţi cei ce aveau încredere nestrămutată în împlinirea idealului care de la Mihai Viteazul încoace hrănise cugetarea poporului român şi tot acolo se îndurau cele mai cumplite suferinţe morale şi materiale. Rănile retragerii erau adânci şi trebuiau tămăduite.

Revoluţia izbucnise în Rusia. Sufletele soldaţilor ruşi de pe front au început să fie înveninate de purtătorii steagului roşu. Ei refuzau să mai lupte, părăsind poziţiile pe distanţe de zeci de kilometri. Situaţia apare pentru noi din nou îngrijorătoare. În raport cu lungimea frontului de apărat şi superioritatea tehnică şi numerică a duşmanului, armata noastră era prea mică şi prea slabă. Şi cu toate acestea, lupta trebuia dusă până la capăt. România nu putea tolera să fie considerată lașă de lumea întreagă.

Birourile Parlamentului şi un însemnat număr de senatori, deputaţi, magistraţi, funcţionari publici şi particulari etc., au luat drumul pribegiei. Avutul ţării nu putea fi părăsit. Guvernul a luat măsuri şi pentru evacuarea lui. Consiliul de Miniştri, în urma propunerii dlui N. Titulescu, ministru de finanţe, întemeindu-se pe art. 1 al legii din 24 decembrie 1916, hotărăşte prin jurnalul Nr. 275 bis din 18 iulie 1917, strămutarea sediului şi a avutului Băncii Naţionale în Rusia. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa guvernatorului prin scrisoarea Nr. 11.960 din 22 iulie, semnată de dl. N. Titulescu şi regretatul economist I. Angelescu. În acelaşi sens, s-a făcut o comunicare tuturor instituţiilor bancare mai importante, care au fost invitate să ia grabnice măsuri pentru „ca avutul societăţii, constând în titluri, efecte de orice natură, obiecte preţioase, etc. să poată fi imediat expediate în Rusia, numerarul urmând a fi vărsat de urgenţă Băncii Naţionale”. Băncile: Comercială Română, Marmorosch Blank, Românească, Comerţului şi Banca de Scont, au fost invitate să comunice dacă „în scop de a funcţiona mai departe (pentru populaţiunea neevacuată) voiesc a fi autorizate să păstreze 10% Moldova şi Iasilor 20% din portofoliile lor o egală proporţie din suma depunerilor, titlurile urmând a fi trimise în întregime aiurea în toate cazurile”.

În timp ce se duceau tratativele, pregătirile pentru transportarea valorilor în Rusia se făceau cu multă grabă. Banca Naţională luase măsuri pentru aducerea tuturor valorilor din sedii. Încărcarea trenului începută la 23 iulie, s-a terminat la 27 ale aceleiaşi luni. Douăzeci şi patru de vagoane, dintre care trei conţineau valorile Băncii Naţionale, au fost complet încărcate şi chiar în seara zilei de 27 iulie, trenul a luat drumul Moscovei. Cu acest prilej s-au semnat două protocoale: unul de către Stanislaw Poklewsky Koziell, ministrul Rusiei, dl. N. Titulescu, ministrul de finanţe al României, delegaţii Băncii Naţionale, cenzorii C. Nacu şi generalul C. Constantinescu şi altul de către Stanislaw Poklewsky Koziell, ministrul Rusiei, dl. N. Titulescu, ministrul de finanţe al României, C. Ionescu, directorul Casei de Depuneri, G. Zaharia, casier general şi N. Lupu, membru în Consiliul de Administraţie al Casei de Depuneri, deputat. Fiecare protocol a fost redactat și semnat în câte trei exemplare originale. Banca Naţionale a luat un exemplar din primul protocol, Casa de Depuneri un exemplar din cel de-al doilea, iar reprezentantul Guvernului rus şi al acelui român câte un exemplar din fiecare.

Cele 3 vagoane încărcate cu valorile Băncii Naţionale purtau numerele 142.013, 832.742 şi 905.964 şi conţineau 78, 54 şi 56 casete, în total 188 casete, a căror valoare declarată era de 1.594.836.721,09 lei. Din totalul de 1.594.836.721,09 lei, aurul efectiv valora 574.523,57 lei, valoarea arhivei era calculate la 500.000 lei, iar restul de 1.593.762.197,52 lei aur reprezenta titluri, efecte, depozite și alte valori. Uşile vagoanelor au fost încuiate. Apoi s-a aplicat pe fiecare sigiliul de către consulul rus şi reprezentanţii Băncii Naţionale. În plus, fiecare vagon a fost plombat şi reprezentantul Guvernului român a aplicat sigiliul pe trei din uşile vagoanelor. Se menţiona în protocolul încheiat, că cu începere din ziua încărcării valorilor, Guvernul rus garantează Băncii Naţionale siguranţa transportului, a depozitarii şi reîntoarcerii lor în România. Cu ocazia depozitarii în Rusia, avea să se facă o nouă inventariere a casetelor şi să se încheie un protocol. Deasemeni, se precizase că cheile de la compartimentul unde vor fi depuse valorile, se vor împărţi între reprezentanţii Băncii Imperiului şi directorul Th. Capitanovici, delegatul Băncii Naţionale. În lipsa lui Th. Capitanovici din Moscova, cenzorul C. Nacu era desemnat să păstreze în mod provizoriu cheile.

Încărcarea valorilor Casei de Depuneri s-a făcut în zilele de 23, 24, 25 şi 27 iulie 1917. În prima zi s-au încărcat în vagoanele numerotate: 198.291, 411.271, 131.911, 832.135 şi 403.175, câte: 103, 107, 90, 129 şi 126 casete. A doua zi s-au încărcat 149, 79, 46, 62, 56, 73 şi 58 casete, în vagoanele care purtau numerele : 731.410, 792.100, 193.163, 325.787, 629.276, 172.880 şi 591.805. În cea de a treia zi au fost încărcate vagoanele numerotate: 120.870, 599.483, 406.662, 656.036, 761.253, 286.196, 179.883 şi 455.189, cu: 52, 57, 81, 37, 108, 85, 82 şi 55 casete. În sfârşit, în ziua plecării trenului (27 iulie stil vechi), s-a mai încărcat un vagon cu 26 casete şi care purta numărul 424.629. Casa de Depuneri expediase deci în total 1.661 casete în 21 vagoane. Valoarea declarată era de şapte miliarde jumătate lei. Casetele intacte, erau toate sigilate. Uşile vagoanelor au fost încuiate cu câte un lacăt şi s-a aplicat pe fiecare câte un sigiliu al reprezentantului Guvernului rus şi român. Din ziua încărcării, valorile erau încredinţate Guvernului rus, care garanta transportul, depozitarea şi repatrierea lor. La Moscova urma să se facă o inventariere a lor şi să se constate starea în care au ajuns. Operaţiunea trebuia consemnată într-un nou protocol. Cheile compartimentului în care erau să fie depozitate valorile, aveau să fie încredinţate delegatului Guvernului rus şi delegatului Casei noastre de Depuneri.

Trenul a ajuns la Moscova în ziua de 3 august. Transportul s-a efectuat sub directa supraveghere a cenzorilor Băncii Naţionale, generalul N. Constantinescu şi C. Nacu; directorul Casei de Depuneri, C. Ionescu şi delegaţii instituţiilor bancare din ţară: Em. Pantazi - Banca de Credit, Paspati - Banca Marmorosch Blank, Dupont - Banca Comercială, Creangă - Banca Generală, Şeitan şi Tomescu - Banca de Scont. Câţiva funcţionari ai Băncii Naţionale au însoţit trenul, dat în paza unei gărzi de cazaci comandată de un locotenent. La Moscova s-au semnat două procese-verbale de depunere a valorilor. Primul de către reprezentanţii Băncii Naţionale: Th. Capitanovici, C. Nacu şi N. C. Constantinescu şi delegaţii Băncii Imperiului: W. Kowalnitzky, N. Weniaminoff şi W. Jakowleff. Cel de-al doilea, de către delegaţii Casei de Depuneri şi Împrumuturi rusă: P. Zaremba şi E. Levitzky şi delegaţii Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni române: C. Ionescu şi Gr. Zaharia. Ambele procese-verbale poartă şi semnătura consulului român de la Moscova, P. Guérin, care împreună cu ceilalţi delegaţi a asistat la depunerea valorilor. Fiecare proces-verbal s-a redactat în limba rusă şi franceză, în câte patru exemplare, dintre care s-au predat câte două delegaţilor respectivi români şi ruşi.

Banca Naţională a României expediase 1.928 casete în valoare de 1.916.417.177,93 lei aur. Din această sumă, 7.000.000 lei erau evaluate bijuteriile M. S. Regina Maria, iar arhiva Băncii 500.000 lei. Valorile trimise de Casa de Depuneri în 1.621 casete, atingeau cifra de 7.500.000.000 lei aur. Aceasta a fost valoarea declarată la Moscova. Realitatea era însă altă. Adevărata valoare a depozitului făcut în Rusia de Casa de Depuneri reprezintă o cifră cu mult mai mare, deoarece în compunerea lui intrau obiecte unice care nici nu pot fi evaluate. Spre Moscova au luat drumul o parte din arhivele statului şi ale ministerelor, actele orăşeneşti ale Brașovului, aduse în Bucureşti ca să fie salvate, picturile lui Grigorescu şi alte tablouri rare din pinacoteca Statului şi din muzeul Kalinderu, variatele gajuri ale Muntelui de Pietate, odoarele manăstireşti din Moldova şi Muntenia, preţioasele colecţii ale Academiei Române, compuse din numeroase documente originale, 300 de pergamente cu peceţi domneşti, 25 de volume-manuscrise române şi slavone, câteva tablouri în ulei, de mare valoare, printre ele şi portretul lui Avram Iancu, făcut după natură de pictorul Rosenthal, unele raritaţi între care şi vestitele „Răspunsuri ale Mitropolitului Varlaam din 1644 la Catehismul calvinesc” - unicul exemplar cunoscut - colecţiile de medalii şi monezi vechi moldoveneşti şi munteneşti, strânse cu osârdie de Dimitrie Sturdza, precum şi piesele rare ale muzeului nostru de Antichităţi, cuprinzând şi vestita „Cloşcă cu puii de aur”, singura urmă de trecere a goţilor pe la noi. Valori incalculabile...

 Tot ce era mai de preţ, tot ce alcătuia o bogăţie nobilă şi sfinţită de veacuri în durerile neamului nostru, toată aurăria şi argintăria lucrată cu ciocanul şi bătută în nestemate - faima manăstirilor şi a singuraticelor schituri - acele panaghiare ale lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Neamţului şi evangheliile slavoneşti ferecate în aur şi argint din veacul XV şi XVI; odoarele Brâncoveneşti ale Horezului şi cele Cantacuzinești de la Mănăstirea dintr-un Lemn; urmele pietăţii bătrânilor voievozi şi a strămoşilor noştri care-şi însemnau şi în acest chip trecerea lor prin viaţă şi care s-au păstrat sute de ani prin sfintele lăcaşuri, ca nişte moaşte scumpe din trecutul zbuciumat al poporului român.

Mihail Gr. Romașcanu (1934)