Tacit

 Cel mai mare istoric roman s-a născut pe la anul 55 e.n. şi a murit în jurul anului 120. Din timpul domniei lui Vespasian şi până în vremea lui Traian, Tacitus a ocupat demnităţi foarte înalte. A scris în tinereţe câteva lucrări mai mici, dar totuşi de mare valoare literară şi documentară: „Dialogus de oratoribus”, o monografie despre viaţă şi faptele socrului sau, Agricola şi o preţioasă cărticică despre Germania. Mai târziu a dat la iveală două opere istorice monumentale: „Historiae”, în 12 cărţi şi „Annales”, în 18 cărţi, în care înfăţişează istoria Imperiului roman de la moartea lui August (14 e.n.) şi până la asasinarea lui Domitian (96 e.n.). Aceste lucrări nu ni s-au păstrat în întregime.

Agricola
41.1. În zilele acelea, Agricola a fost parat în lipsa înaintea lui Domitian şi tot în lipsă a fost achitat. Cauza primejdiei nu era vreo învinuire precisă sau plângerea vreunei persoane ofensate, ci ura împăratului împotriva meritelor sale, gloria eroului şi cea mai rea specie de duşmani, lăudătorii. 2. Într-adevăr, au urmat în stat împrejurări care nu permiteau ca numele lui Agricola să fie trecut sub tăcere; atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Panonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi; acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal (al Istrului), ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre.

Germania
1.1. Germania în totalitatea ei este separată de gali, reti şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au unii faţă de alţii sau prin munţi; tot restul este înconjurat de ocean, care îmbrăţişează ţărmuri sinuoase întinse şi insule imense, cu triburi şi regi cunoscuţi numai de câtva timp şi pe care i-a descoperit războiul. 2. Rinul, izvorând dintr-un pisc inaccesibil şi prapăstios al Alpilor retici, după ce face o uşoară cotitură spre apus se varsă în oceanul de la miazănoapte. 3. Dunărea, curgând din culmea lină şi uşor înclinată a muntelui Abnoba, trece pe la mai multe popoare până ce se varsă în mare prin şase guri; a şaptea gură este înghiţită de mlaştini.
17.1. Veşmântul tuturor [germanilor] este o manta prinsă cu fibula sau, în lipsa fibulei, cu un spin. Încolo sunt goi şi stau zile întregi lângă focul din vatră. Cei mai bogaţi se deosebesc printr-o haină care nu este lungă, ca la sarmaţi şi parţi, ci strânsă şi scoţând în relief toate părţile trupului.
46.1. Aici e capătul Suebiei. Stau la îndoială dacă trebuie să număr printre germani sau printre sarmaţi triburile peucinilor, venedilor (triburi slave din regiunea Vistulei) şi fenilor (strămoşii finlandezilor), deşi peucinii - pe care unii îi numesc bastarni, după vorbă, port, aşezare şi felul locuinţelor, trăiesc ca germanii. Necurăţenie la toţi şi trândăvie la fruntaşi. Ei căpătă ceva din fizionomia hidoasă a sarmaţilor din cauza căsătoriilor cu aceştia. 2. Venedii au luat multe din obiceiurile [sarmaţilor]; căci, câţi codri şi munţi se ridică între peucini şi feni, pe toţi îi cutreieră cu hoţiile lor. Totuşi aceştia [bastarnii] trebuie socotiţi mai degrabă printre germani, deoarece construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede; toate acestea sunt altfel la sarmaţi, care îşi petrec viaţa în care şi pe cal.

Istorii
I.2.1. Încep o operă bogată în dezastre, plină de bătălii cumplite, de discordii şi de răscoale şi înspăimântătoare chiar în timp de pace: Iliricul (Dalmaţia, Panonia şi Moesia) tulburat, neamurile sarmaţilor şi ale suebilor ridicate împotriva noastră, dacii ajunşi vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor, chiar şi parţii fiind aproape împinşi să ia armele prin impostura unui fals Nero.
I.79.1. Lumea era preocupată de războiul civil (69 e.n.) şi nimeni nu mai avea grijă de războaiele externe. Încurajaţi de această împrejurare, după ce cu o iarnă înainte masacraseră două cohorte, roxolanii, un neam sarmatic, invadară plini de speranţe Moesia, cu vreo nouă mii de călăreţi; dar din cauza sălbăticiei şi a succesului, ei erau preocupaţi mai mult de pradă decât de luptă. Astfel, pe când rătăceau, fără grijă, îi înfruntă pe neaşteptate legiunea a treia împreună cu trupele auxiliare. 2. La romani totul era pregătit de luptă, iar sarmaţii, împrăştiaţi sau împinşi la jaf de lăcomia lor, fiind şi împovăraţi cu sarcini grele şi fără putinţa de a se folosi de iuţeala cailor din pricina drumurilor alunecoase, erau măcelăriţi ca şi cum ar fi fost legaţi. Într-adevăr e de mirare cum se înfăţişează vitejia sarmaţilor, parcă le-ar fi străină. Nimeni nu e mai laș decât dânşii într-o luptă pedestră, dar când atacă în escadroane de cavalerie, cu greu le-ar putea rezista o armată aranjată în linie de bătaie. 3. Însă atunci, pe o zi ploioasă şi de dezgheţ, nici lăncile, nici săbiile lor foarte lungi, pe care le mânuiesc cu amândouă mâinile, nu le erau de folos, din cauza cailor care alunecau şi a greutăţii catafractelor. Această armură, pe care o poartă şefii şi toţi nobilii lor, făcută din lame de fier sau din curele foarte tari, nu poate fi străpunsă de lovituri, dar împiedică să se ridice pe cei căzuţi de pe cal în cursul unui atac; pe lângă această, ei erau înghiţiţi de zăpada groasă şi moale. 4. Soldatul roman era sprinten sub platoşa sa şi ataca cu suliţa sau se avânta cu lăncile, când era nevoie şi îl copleşea cu lovituri pe sarmatul dezarmat (căci nu obişnuieşte să se apere cu scutul), până ce puţinii supravieţuitori ai luptei se ascunseră în mlaştini. 5. Acolo s-au prăpădit din cauza asprimii iernii sau a rănilor. După ce s-a aflat aceasta la Roma, Marcus Aponius, guvernatorul Moesiei, a obţinut o statuie triumfală, iar lui Fulvus Aurelius, Iulianus Tettius şi Numisius Lupus, comandanţi ai legiunilor, li s-au dăruit ornamentele consulare, spre marea bucurie a lui Otho. Acesta îşi atribuia gloria, ca şi cum el însuşi ar fi reuşit în război şi ar fi înălţat statul prin comandanţii săi şi prin armatele sale.

III.5.1. De altfel, pentru a putea duce fără pericol şi cu folos ostilităţile în Italia, s-a dat ordin scris lui Aponius Saturninus să se grăbească cu armata din Moesia. Iar pentru că provinciile fără armată să nu fie expuse [la loviturile] neamurilor barbare, fruntaşii sarmaţilor iazigi (estul Panoniei), în mâinile cărora se afla conducerea [ţării], fură primiţi să lupte alături [de romani]. Ei ofereau şi pe supuşii lor şi o cavalerie puternică, în care sta toată puterea lor; s-a renunţat la acest serviciu de teamă ca nu cumva, în mijlocul dezbinărilor, ei să urzească planuri duşmănoase sau, pentru o solda mai mare oferită de partea adversă, să calce legile umane şi divine.

III.46.2. S-au mişcat (toamna anului 69 e.n.) şi dacii, un neam care nu era niciodată de bună credinţă, iar atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a VI-a; el aflase de victoria de la Cremona şi se temea că mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. 3. A venit în ajutor, ca în atâtea rânduri, norocul poporului român, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient şi faptul că între timp noi terminasem lupta la Cremona. Fonteius Agrippa din Asia (condusese aceasta provincie un an ca proconsul) fu pus în fruntea Moesiei, dându-i-se trupe din armata lui Vitellius: căci împrăştierea acestor trupe prin provincii şi atragerea lor într-un război extern era o măsură de înţelepciune şi pace.

Anale
II.64. Şi faţă de Rhescuporis, regele Traciei, [Tiberiu] s-a folosit de şiretenie (19 e.n.). Tracii fuseseră sub stăpânirea lui Rhoemetalces (începând din anul 11 e.n.); după moartea acestuia (probabil în anul 12 e.n.), August a atribuit o parte a Traciei lui Rhescuporis, iar cealaltă lui Cotys, primul fiind fratele defunctului, iar celălalt fiul său. Prin această împărţire, ogoarele, oraşele şi regiunile din vecinătatea grecilor (şi Dobrogea) au fost cedate lui Cotys, iar lui Rhescuporis pământurile necultivate şi regiunile sălbatice, aflate în apropierea duşmanilor (regiunile muntoase şi cele din valea Dunării).
II.65.4. Făcându-se stăpân pe toată Tracia (după prinderea lui Cotys şi ocuparea regatului acestuia), [Rhescuporis] îi scrisese lui Tiberiu că i s-au întins curse şi a luat-o înainte celui care i le întindea; totodată, pretextând un război cu bastarnii şi cu sciţii, se întărea cu noi trupe de pedestraşi şi călăreţi.
II.66.1. Latinius Pandusa, propretor al Moesiei..., murind Pandusa, pe care Rhescuporis îl acuza că îi este vrăşmaş, [Tiberiu] puse în locul lui pe Pomponius Flaccus, care îmbătrânise în serviciu şi era legat de rege printr-o strânsă prietenie, fiind de aceea mai potrivit ca să-l înșele; pentru acest motiv, mai ales, îl puse în fruntea Moesiei.
II.67.2. Tracia este împărţită între fiul său, Rhoemetalces, care se dovedise că se împotrivise planurilor tatălui său şi între fiii lui Cotys (Rhoemetalces, Polemon şi Cotys); şi cum aceştia erau încă nevârstnici, i se dă între timp lui Trebellenus Rufus, fost pretor, ca să administreze regatul după pildă strămoşilor care trimiseseră în Egipt pe M. Lepidus ca tutore al copiilor lui Ptolemeu.
IV.5.3. Rhoemetalces şi copiii lui Cotys stăpâneau Tracia, iar malul Dunării îl păzeau două legiuni în Panonia, două (legio IV Scythica şi legio V Macedonica) în Moesia ; tot atâtea fuseseră stabilite în Dalmaţia; prin aşezarea ţării ele veneau în spatele celorlalte şi puteau fi chemate din apropiere, dacă Italia avea nevoie de un ajutor grabnic.
IV.46.1. Sub consulii Lentulus Gaetulicus şi C. Calvisius au fost decernate podoabele triumfului lui Poppaeus Sabinus, pentru că învinsese triburile trace. Acestea se aflau pe crestele munţilor şi trăiau departe de orice civilizaţie şi de aceea erau mai sălbatice. Cauza tulburărilor, în afară de firea locuitorilor, era faptul că nu puteau suferi recrutarea şi să dea armatei noastre pe tinerii lor cei mai viguroşi. Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau sau dacă trimiteau ajutoare, obişnuiau să pună în frunte pe conducătorii lor şi să nu se războiască decât cu vecinii. 2. Dar atunci se răspândise zvonul că separaţi şi amestecaţi cu alte neamuri, aveau să fie târâţi în ţări îndepărtate. Înainte de a începe ostilităţile, trimiseră soli ca să amintească prietenia şi supunerea lor şi să declare că vor fi menţinute acestea, dacă nu vor fi provocaţi prin noi sarcini, iar dacă vor fi ameninţaţi cu sclavia, ca nişte învinşi, ei au arme, tineret şi oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte. 3. În acelaşi timp arătau întăriturile situate pe stânci, unde fuseseră adunaţi părinţii şi soţiile lor şi ameninţau cu un război anevoios, greu şi sângeros.

IV.47.1. Cu toate acestea Sabinus, până să-şi strângă armatele la un loc, răspunse cu blândeţe; după ce sosi din Moesia Pomponius Labeo (26 - 34 e.n., un comandament în provincia Moesia) cu o legiune şi regele Rhoemetalces cu trupe auxiliare puse la îndemână de supuşii săi care îi rămăseseră credincioşi, adăugând la acestea şi forţele de faţă, el porni spre duşman, care se aşezase prin strâmtorile pădurilor. Unii mai îndrăzneţi se vedeau pe coline descoperite; comandantul roman se apropie cu trupele în formaţie de luptă şi-i alungă lesne, fără pierderi mari din partea barbarilor, pentru că liniile lor de retragere erau aproape. 2. Apoi [Sabinus] îşi întări lagărul în acel loc cu o trupă puternică şi ocupă un munte îngust, care se prelungea cu o spinare netedă până la o fortificaţie vecină, păzită de numeroşi apărători, soldaţi sau gloată. Împotriva celor mai îndrăzneţi, care se agitau înaintea întăriturii cu cântece şi dansuri războinice după obiceiul neamului lor, el trimise elita arcaşilor. 3. Cât timp aceştia atacau de departe, făcură mult rău duşmanilor, fără să li se întâmple ceva; dar mergând mai aproape, fură împrăştiaţi de o năvală neaşteptată a duşmanilor şi se retraseră căpătând ajutor de la o cohortă de sicambri, pe care comandantul roman o aşezase la o mică distanţă gata pentru orice eventualitate şi nu mai puţin fioroasă ca duşmanii, prin larma făcută de cântecele şi armele ei.

IV.48.1. Apoi tabăra fu mutată aproape de duşmani şi în primele întărituri fură lăsaţi tracii, despre care am amintit că ne-au dat ajutor. Li se îngădui să pustiasca, să ardă, să ia prăzi, cu condiţia ca jaful să înceteze odată cu ziua, iar noaptea să o petreacă în tabără în linişte, stând de veghe. Acest ordin fu respectat la început, apoi deveniră indisciplinaţi şi, îmbogăţiţi prin jaf, neglijau posturile. Ospeţele fără măsură sau beţia şi somnul îi doborau la pământ. 2. Aflând de această neglijenţă a lor, duşmanii pregătiră două trupe: una să năvălească asupra jefuitorilor, cealaltă să atace tabăra romana, nu cu speranţa de a o cuceri, ci ca în mijlocul strigătelor şi a zgomotului armelor, fiecare, atent la propriul său pericol, să nu poată auzi zgomotul celeilalte lupte. Pe deasupra, pentru a mări groaza, aleseră întunericul [pentru atac]. 3. Dar cei care atacau întăritura legiunilor fură respinşi cu uşurinţă; trupele auxiliare ale tracilor se înspăimântară de atacul neaşteptat, pe când unii şedeau culcaţi lângă întărituri, iar cei mai mulţi rătăceau pe afară şi fură măcelăriţi cu o înverşunare cu atât mai mare, cu cât erau acuzaţi că sunt dezertori şi trădători, care poartă armele pentru a asigura sclavia lor înşişi şi a patriei lor.

IV.49.1. A doua zi Sabinus îşi desfăşură armata în câmp deschis, pentru cazul când barbarii, încurajaţi de succesul din timpul nopţii, ar îndrăzni să înceapă lupta. Şi cum ei nu mai ieşeau din întăritura lor, nici de pe înălţimile vecine, el începu împresurarea, ridicând redute pe care le întărea în chip potrivit; după aceea, făcând un șanţ şi un parapet, cuprinse o circumferinţă de patru mii de paşi. 2. Apoi, puţin câte puţin, pentru a lua asediaţilor apa şi păşunea, strângea cercul întăriturilor şi îi închidea mai strâns; în acelaşi timp, construia o terasă de unde se puteau arunca pietre, lănci şi foc asupra duşmanului, care era acum aproape. 3. Dar nimic nu chinuia pe duşman atât de mult ca setea, fiindcă această mare mulţime de luptători şi neluptatori n-avea spre folosinţă decât o fântână ; totodată animalele închise împreună cu ei, după obiceiul barbarilor, piereau din lipsă de nutreţ; alături zăceau întinse trupurile oamenilor, pe care rănile sau setea îi doborâseră; totul era infectat de sânge stricat, de miasme, de contagiune.

IV.50.1. La această dezordine s-a adăugat răul cel mai mare, neînţelegerea: unii voiau capitularea, alţii moartea, dându-şi unul altuia lovitură fatală; erau şi unii care sfătuiau să nu se lase nerăzbunată moartea lor, ci să încerce o ieşire. 2. Şi nu din rândurile soldaţilor, deşi părerile erau împărţite, ci chiar unul dintre conducători, Dinis, înaintat în vârstă şi cunoscând dintr-o lungă experienţă puterea şi blândeţea romană, spunea că trebuie să se depună armele, că acesta era singurul leac pentru nenorocirea lor; şi el cel dintâi s-a predat învingătorului împreună cu soţia şi copiii; îl urmară cei neputincioşi din cauza vârstei sau a sexului şi cei cărora viaţa le era mai scumpă decât gloria. 3. Tineretul însă era împărţit între Tarsa şi Turesis. Şi unul şi altul se hotărâseră să cadă odată cu libertatea, dar Tarsa voia un sfârşit grabnic şi, strigând că trebuie curmată dintr-odată speranţa şi teama, dădu exemplul, sabia în piept; şi n-au lipsit oameni care să moară în acelaşi fel. 4. Turesis cu ceata sa aşteaptă noaptea, dar comandantul nostru nu era neştiutor. De aceea întări posturile cu efective sporite. În timpul nopţii veni o furtună groaznică. Prin strigăte înfiorătoare sau printr-o tăcere adâncă, duşmanul tulburase pe asediatori, dar Sabinus vizită trupele şi îndemnă pe soldaţi să nu dea prilej duşmanilor de a le întinde curse, lăsându-se înşelaţi de zgomotele echivoce sau surprinşi de o linişte aparentă, ci fiecare să-şi păzească nemişcat postul şi să nu arunce săgeţile în zadar.

IV.51.1. În acest timp, barbarii coborâră în cete: când aruncau în întăritură pietre cu mâna, ţăruşi arşi la vârf sau trunchiuri de copaci, când umpleau şanţurile cu nuiele, lese şi leşuri; unii pregătiseră punţi şi scări şi le sprijineau de parapete, le apucau, le smulgeau şi luptau corp la corp cu cei care ţineau piept. Soldaţii noştri îi răsturnau cu proiectilele, îi respingeau cu scuturile, aruncau suliţe de asediu şi prăvăleau grămezi mari de pietre. 2. Unora le dădea curaj speranţa victoriei câştigate de ideea că, dacă ar ceda, ruşinea ar fi mai mare; celorlalţi le mărea curajul ideea că această luptă era ultimul mijloc de salvare. Mamele şi soţiile care şedeau pe lângă cei mai mulţi, plângeau. Noaptea era prielnică îndrăznelii, iar celorlalţi le sporea frica; loviturile erau nesigure, rănile neaşteptate; nu se puteau recunoaşte prietenii şi duşmanii; strigătele barbarilor, întoarse de văgăunile munţilor şi parcă venite din spate, pricinuiră atâta învălmăşeală, încât romanii crezură că unele întărituri fuseseră luate cu asalt şi le părăsiră. 3. Totuşi duşmanii nu pătrunseseră în liniile noastre decât în număr foarte mic; cei mai îndrăzneţi fură doborâţi sau răniţi, iar în zorii zilei ceilalţi fură alungaţi până în vârfurile întăriturii, unde se văzură siliţi să se predea. Localităţile vecine se supuseră de bună voie, dar iarna timpurie şi aspră a muntelui Haemus i-a ajutat pe ceilalţi să nu fie supuşi prin forţă sau împresurare.

XII.29.1. În acelaşi timp Vannius, care fusese impus suebilor de Drusus Caesar, fu alungat din regat. 3. Vannius avea oastea sa proprie, infanterie şi cavalerie alcătuită din sarmaţi iazigi (iazigii s-au instalat în Câmpia Panonică în timpul domniei lui Tiberiu, cca. 20 e.n.), neîndestulătoare însă faţa de mulţimea duşmanilor; de aceea el hotărâse să se apere în întărituri şi să tărăgăneze războiul.

Pliniu cel Tânăr

 S-a născut într-o familie senatorială la Comum (nordul Italiei), în anul 61 sau 62 e.n. Pliniu cel Tânăr, a străbătut toate treptele ierarhiei politice, ajungând consul în anul 100 şi proconsul în Pont şi Bitinia în anii 112-113; a murit în anul 114 e.n. A fost prieten cu Tacit şi a avut relaţii strânse cu împăratul Traian. A lăsat nouă cărţi către prieteni, o carte de scrisori către împăratul Traian din timpul proconsulatului său în Pont şi Bitinia şi un panegiric în cinstea împăratului Traian, rostit în anul 100 e.n.

Scrisori în nouă cărţi

VIII, 4, 1. Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri foarte adevărate? 2. Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege (Decebal) alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost cel dintâi (107 e.n.) împotriva unui neam neînvins, iar celălalt cel din urmă. 3. O singură greutate, însă foarte însemnată, anume că în poezie este nespus de anevoios să te ridici la înălţimea acestor întâmplări, neînchipuit de greu chiar pentru talentul tău, care totuşi se înalţă până la sublim şi se întrece pe sine în lucrările cele mai măreţe. Oarecare greutăţi provin şi din faptul că numele barbare şi sălbatice, în primul rând cel al regelui însuşi, refuză să intre în versurile greceşti. 4. Dar nu există greutăţi pe care priceperea şi stăruinţa să nu le poată învinge sau măcar atenua. Afară de aceasta, dacă i se îngăduie lui Homer, ca în raport cu nevoile versului, să scurteze, să lungească şi să schimbe cuvinte uşoare şi pe deasupra şi greceşti, de ce ţi s-ar refuza ţie o asemenea libertate, mai ales că nu-i căutată, ci necesară? 5. Aşadar, după obiceiul poeţilor, cheamă în ajutor zeii, iar dintre zei, pe acela pe care vrei să-l slăveşti pentru lucrurile, faptele şi planurile sale, dezleagă odgoanele corăbiei, întinde pânzele şi, dacă ai mai încercat cândva, porneşte în larg cu tot avântul talentului tău 6. Căci de ce n-aş folosi şi eu un stil poetic, când stau de vorbă cu un poet?

Scrisori către Traian

74. 1. Stăpâne, ostaşul Appuleius din garnizoana de la Nicomedia mi-a scris că un anume Callidromus, fiind reţinut cu forţa de brutarii Maximus şi Dionysius, cărora le închiriase munca sa, s-a refugiat la statuia ta şi, după ce a fost dus în faţa autorităţilor, a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus, că a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus şi că a fost trimis în dar de către Decebal lui Pacorus, regele parţilor, că a fost mai mulţi ani în slujba acestuia, de unde mai târziu a fugit şi că astfel a ajuns în Nicomedia.

12. 2. El a fost adus în faţa mea şi după ce mi-a istorisit acelaşi lucru, am socotit că trebuie să-l trimit la tine. Am făcut aceasta cu oarecare întârziere, deoarece am căutat o gemă (având pe ea chipul lui Pacorus cu semnele puterii regale), despre care pretindea că i-ar fi fost sustrasă. 3. Aş fi vrut să ţi-o trimit şi pe aceasta, dacă s-ar fi putut găsi, precum ţi-am trimis şi bulgăraşul despre care spunea că l-a adus dintr-o mină din ţara parţilor. Acesta a fost sigilat cu inelul meu, care are ca pecete o cvadrigă.

Panegiricul

11, 4. ...decât un împărat, despre a cărei înfrângere şi fugă nu există altă dovadă mai sigură decât triumfurile pe care le serba. 5. Prin urmare au prins curaj, au scuturat jugul şi nu se mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastră şi nu mai încheiau nici măcar un armistiţiu decât pe picior de egalitate şi ca să primească ei condiţiile noastre, trebuia mai întâi ca noi să le primim pe ale lor.

 12, 1. Acum însă din nou îi cuprinde pe toţi groaza, teama şi dorinţa de a împlini poruncile noastre. Căci văd în fruntea romanilor pe unul dintre acei [bărbaţi] de odinioară şi din vremurile vechi, care căpătau titlul de imperator de pe urma câmpurilor acoperite de morţi şi a mărilor înroşite de sângele celor învinşi. 2. Acum primim ostatici şi nu îi cumpărăm şi nici nu mai încheiem un tratat cu pierderi uriaşe şi plătind sume imense, numai ca să părem învingători. Ne roagă, ne imploră; noi le acordăm sau îi refuzăm, după cum o cere măreţia imperiului; cei care au obţinut ceva ne aduc mulţumiri, iar care au fost refuzaţi nu îndrăznesc să se plângă. 3. Mai pot oare avea îndrăzneala cei care ştiu că tu te-ai aşezat în mijlocul celor mai războinice populaţii în anotimpul cel mai prielnic pentru ele şi cel mai anevoios pentru noi, când Dunărea îşi uneşte ţărmurile prin îngheţ şi, după ce-şi întăreşte învelişul de gheaţă, duce pe spinarea ei armate imense, atunci când neamuri sălbatice se apără, nu atât cu armele cât cu clima, cu aşezarea lor sub stele? 4. Dar când te-ai ivit tu în apropiere, era ca şi când s-ar fi schimbat cursul vremii: duşmanii stăteau ascunşi în vizuinele lor, în timp ce trupele noastre ardeau de nerăbdare să alerge pe maluri şi dacă le-ai fi dat voie să folosească un avantaj care aparţinea de obicei duşmanului şi să ducă barbarilor propria lor iarnă.

 16, 2. Mare lucru este, mărite împărate, să rămâi pe malul acesta al Dunării, deşi eşti sigur de triumf, dacă ai trece pe celălalt mal; mare lucru este să nu dai o luptă cu cei care n-o doresc. Unul [dintre aceste lucruri măreţe] se datoreşte atitudinii tale moderate, iar celălalt vitejiei tale. 3. Căci atitudinea moderată te face pe tine să ocoleşti lupta, iar vitejia ta îi opreşte pe duşmanii tăi. Capitoliul va primi deci într-o zi nu carele de comedie şi simulacrele unei false victorii, ci pe un împărat care aduce cu el o glorie adevărată şi de neclintit, siguranţă şi o supunere atât de deplină din partea duşmanilor, încât nu va mai fi nimeni de supus. 4. Aceasta este un lucru mai frumos decât toate triumfurile. Căci nu s-a întâmplat să învingem pe alţii decât atunci când stăpânirea noastră a fost dispreţuita. 5. Deoarece, dacă un rege barbar (Decebal) a ajuns până într-acolo cu neruşinarea şi nebunia sa, încât să merite mânia şi indignarea ta, atunci, chiar dacă el ar fi apărat de tot întinsul mării, de fluvii mari sau de munţi prăpăstioşi, îşi va da seama că toate acestea ţi se supun şi sunt învinse atât de repede de însuşirile tale, încât va crede că munţii s-au micşorat, fluviile au secat, iar marea a fost înlăturată; şi că au năvălit nu flotele noastre, ci tot pământul nostru.

17, 1. Am impresia că văd de pe acum un triumf plin nu de prăzi aduse din provincii sau de aur stors de la aliaţi, ci de arme duşmane şi de lanţuri ale regilor luaţi prizonieri; mă şi văd cum încerc să recunosc numele lungi ale acestor conducători şi trupurile lor care nu dezmint deloc faima numelui lor. 2. Mi se pare că văd tablourile pline de isprăvile groaznice ale barbarilor, iar pe fiecare dintre ei, cu mâinile legate, urmând tabloul cu isprăvile sale. Apoi [te văd] pe tine, în picioare, urmărind îndeaproape, din spate, neamurile învinse; iar înaintea carului sunt scuturile pe care tu însuţi le-ai străpuns. 3. Şi nu ţi-ar lipsi nici spolia opima, dacă ar îndrăzni să te înfrunte vreun rege şi dacă nu s-ar îngrozi nu numai de suliţele aruncate de tine, dar şi de căutătura ta, chiar atunci când vă desparte un câmp întreg şi toată armata. 4. De curând, moderaţia ta a făcut să se vadă, că atunci când onoarea imperiului te-a obligat, fie să începi un război fie să-l respingi, tu n-ai învins ca să poţi triumfa, ci ai triumfat fiindcă ai învins.

Craiova - origini

 Fotino şi anonimul Tunusliilor caută să fi auzit peste Olt o tradiţie despre un „crai Ion”, o personalitate legendară pe care, neştiind cum să şi-o explice, ei au legat-o cu pasajul din Niceta Choniat şi cu numele Craiovei, identificând-o într-un mod destul de ingenios cu celebrul Împărat Ioniţă[Asan]. O asemenea tradiţie locală există în realitate, precum am putut-o constata noi înşine de la mai mulţi craioveni. Ceea ce însă Fotino şi anonimul Tunusliilor n-au ştiut este că o legendă analogă s-a conservat la românii din Temeșana. Un preot de acolo, d. Nicolae Tincu-Velea, zice: „Poporul român în Almaş păstrează din veacuri o tradiţie curioasă, ale cărei urme cel puţin autorul nu le află în istoria Banatului: cum că pe o râpă de lângă satul Lăpoșnicel, unde se văd şi astăzi ruine de zidire, să fi fost un castel, unde să fi reșezut regentul Almaşului, numit de popor „Craiul Iova” (Iovan-Iovian-Ioan); cum că acesta, după un timp oarecare, cu foarte multe familii s-a dus în România şi acolo a întemeiat oraşul de astăzi Craiova, numit aşa după numele său; cum că şi râul ce curge pe sub râpa unde a stat acel castel, apoi şi întreg ţinutul acela se cheamă până astăzi Craiova, dar şi Craina”. Craina înseamnă slavoneşte „loc mărginaş” şi nu are radicalmente nici o legătură cât de depărtată cu Cralieva, „loc regesc”.

Tot acolo, ceva mai departe către răsărit, în lunca Iablaniţei, sub dealul Stragiţa, se află rămăşiţele unui castel mare şi larg, unde tot tradiţia zice că ar fi locuit un domn mare. Aici săpând oamenii, au scos mai multe monede antice romane, dintre care una de aur cu inscripţia: „Traianus Hadrianus an 60” se află astăzi, am văzut-o eu însumi în posesia parohului Iablaniţei, Nicolae Tătuc”.

Fotino şi anonimul Tunusliilor nu sunt mai fericiţi în privinţa etimologiei Craiovei din Crai Iova. Sub forma sa actuală, adică cu „i” mutat din „l”, acest nume ne întâmpină deja în unele acte din sec. XV. Astfel, în registrele de cheltuieli ale municipalităţii săseşti din Sibiu, găsim sub anul 1494 următorul condei despre o reţea de prins peşte trimisă atunci în dar banului Barbu Basarab, ca semn de recunoştinţă pentru că veghea totdeauna asupra mişcărilor ostile din partea turcilor: „Unum rethe pro piscibus capiendis missum honore Barbwl de Krayowa propter refugium ad eundem habitum în avisationibus Thurcorum, florenum”. Forma cu mult mai obişnuită în vechile noastre hrisoave, este cea slavă originală: Cralieva. Oricum să fie, forma română „Craiova” este o simplă mutare din slavul Kralieva, sau mai bine dintr-un tip vulgar, Kraliova. Kralieva sau Kraliova, la rândul său nu e decât un adjectiv posesiv femeiesc din „krai – rege”, întocmai ca „Bucova” din „buku – fag”, „Sadova” din „sadu – planta”, „Rogova” din „rogu – corn” şi atâtea alte localităţi din România, unele chiar în vecinătatea Craiovei.

Deci în compoziţia cuvântului Craiova nu intra nicidecum numele personal „Iova”. Oraşul unui rege Andrei, Petru, Mihai, Constantin etc. se poate numi Kralieva sau Kraliova cu acelaşi drept ca şi oraşul unui rege Ion; şi nu numai un oraş, ci orice fel de localitate, râu, baltă, măgură, căci semnificaţia vorbei este aici generală: „lucru regesc”. D. Laurian are deplină dreptate când zice: „Craiova după etimologie, înseamnă cetate regală, sinonimă cu Regianum al lui Ptolemeu de-a dreapta Dunării”. Ar mai fi putut adăuga: sinonimă cu Basilia din Elveţia, actualmente Basel la germani şi Bâle la francezi; cu Regiana din Spania, astăzi Villa de Rayna; cu Reginum din Germania, acum Regensburg şi cine mai ştie în câte alte numiri de prin toate ţările lumii.

În acest mod, singura concluzie legitimă pe care trebuie s-o tragem din cuvântul Craiova, este că va fi avut oarecând, direct sau indirect, a face cu vreun crai. Acel crai putea să fi fost Ion, precum s-a şi întâmplat a fi; dar aceasta nu rezultă cât de puţin din istoria bisericii Sfântului Dumitru, unde nu este nimic anterior anului 1500 sau chiar 1652 şi nu rezultă cât de puţin din numele Craiovei, în care nu figurează nici un element personal.

Dacă o parte oarecare din locuitorii Temeșanei de pe malurile Carașului ar fi emigrat oarecând în Oltenia de-a stânga Jiului, fie cu un „crai-Iova” sau cu oricine altul, atunci în Almaş ar fi putut să rămână o vagă aducere aminte despre plecarea pribegilor, nu însă amănuntul că „s-au dus la Dolj şi au întemeiat acolo Craiova”. În Dolj, da - ar fi fost logică tradiţia că străbunii craiovenilor vor fi venit în vechime din Almaş; ar fi fost logică, fiindcă pentru acei străbuni Almaşul fusese ceva cunoscut, a cărui noţiune, prin urmare, ei au putut-o transmite posterităţii; în Almaş, din contră, o asemenea legendă nu este logică, deoarece bănăţenii rămaşi nu avuseseră niciodată a face cu Doljul, ba nici chiar cei plecaţi dintre dânşii nu erau în stare de a lăsa vorbă acasă că se duc la Craiova, căci Craiova nu era încă în fiinţa.

Singura cale posibilă de a-l scăpa pe „craiul Iova” al bănăţenilor din acest impas, este de a interverti itinerariul său: el n-a venit din Almaş la Craiova, ci din Craiova la Almaş. Cu alte cuvinte, o migraţie olteană din Dolj a dus cu sine în Temeșana legenda despre fondarea Craiovei şi, găsind acolo la îndemână nişte ruine din epoca romană, ruine unde se descoperă până astăzi monede ale lui Hadrian, au aplicat acestei vechituri din noua patrie, după obiceiul tuturor pribegilor, numele şi reminiscenţele patriei vechi.

În orice caz, tradiţia despre „craiul Iova”, legendarul fondator al Craiovei, a colindat într-o epocă oarecare din Oltenia în Temeșana. Copia cea proaspătă din Almaş întăreşte originalul vechi din Dolj. Lăsând la o parte biserica Sf. Dumitru şi numele Craiovei, care ambele i-au încurcat atât de rău pe Fotino şi pe anonimul Tunusliilor, să ne mărginim a lua drept punct de plecare această tradiţie, al cărui caracter poporan se probează prin varianta sa din Banat.

B.P. Hașdeu

Dio Cassius

Marcus Aurelius 

  Este ştiut de toţi însemnătatea lui Dio Cassius între istoricii Romei, în special între acei care au scris mai cu dinadinsul despre Dacia. Dio Cassius Cocceius sau Cocceianus fu născut în Bitinia, la Nicea, la 155 d.Chr. Tatăl său, Cassius Apronianus a fost senator şi guvernator al Siciliei şi al Dalmaţiei. După mama sa, Dio Cassius era nepot al lui Dio Crisostomus Cocceianus, istoric şi oaspete al Daciei, despre care noi am vorbit altădată. Prenumele de Cocceianus el îl adăugă la numele său după mamă.

Dio Cassius a fost unul din bărbaţii cei mai celebri ai epocii sale. A fost pretor sub Pertinax, consul sub Severus şi sub Caracala, guvernator al Smirnei şi al Pergamului sub Macrinus, înălţat la 223 de împăratul Alexandru Sever la demnitatea de consul al Romei, Proconsul al Africii şi apoi guvernator al Dalmatiei şi al Pannoniei.

A fost de multe ori şi de multe ori s-a luptat în Dacia. În unire cu împăratul Alexandru Sever, Dio Cassius era un mare şi nestrămutat păzitor al disciplinei şi al onoarei militare în acele vremi de ruşinoasă memorie pentru romani, când Imperiul se vindea de militari pentru un donativum, când trădarea militară uzurpa suveranitatea poporului şi a Senatului roman şi vindea soarta Romei aceluia ce ar fi dat mai mulţi bani, frângând astfel legătura cea mai sacră ce a existat la romani şi care făcuse gloria şi mărirea lor: jurământul militar.

În urmă, Dio, obosit de osteneală şi de războaie şi totodată, doborât de o boală cronică, se retrase la Nicea, unde a şi murit, consacrându-şi timpul unor scrieri importante. Când Alexandru Sever, cedând rugăminţilor sale i-a dat voie să se retragă în căminul său, Dio pronunţă aceste versuri din Homer pe care le-a scris şi la sfârşitul cărţii 80 al Istoriei sale: „Jupiter l-a scăpat pe Hector de săgeţile, de pulberea, de sângele, de omorul şi de freamătul luptelor”...

Dio Cassius a fost căpitan de frunte, istoric şi om de stat. Privind la nestatornicia, la pasiunile şi la fluctuaţia principiilor mai multor oameni politici din zilele sale, el zice, cu experienţa sa practică şi de istoric, aceste memorabile cuvinte: „Toate schimbările sunt pline de primejdie; ele mai totdeauna aduc nenorociri mari ţărilor şi cetăţenilor. Bărbaţii de stat înţelepţi preferă să stea în aceeaşi stare, oricât de imperfectă ar fi, decât a se târî prin rătăciri nesfârşite”...

Dio Cassius a scris între altele:

1. Istoria domniei lui Traian;

2. Getica sau Istoria geţilor;

3. Istoria expediţiilor şi a călătoriilor sale prin toate ţările pe unde a umblat;

4. Istoria lui Commodus.

Toate aceste scrieri sunt cu desăvârşire pierdute şi toate erau foarte importante pentru istoria noastră antică, toate tratând despre Dacia. Dar scrierea cea mai importantă, scrierea monumentală a lui Dio Cassius este a sa Istorie Romană. Ea începea de la zidirea Romei şi se sfârşea cu domnia lui Alexandru Sever. Dio a pus 22 de ani pentru ea: zece ani a adunat material şi apoi în doisprezece a compus-o. Ea era în 80 de cărţi, din care ne lipsesc cele mai multe. Cele de la început, 36 de cărţi, ne lipsesc cu totul; abia avem puţine mici fragmente din ele, culese de Flaviu Ursin. Cărţile aproape complete sunt de la 37 până la 49. Toate celelalte, de la 49 până la 80 sunt iarăşi pierdute şi nu avem din ele decât o prescurtare făcută de Xiphilin şi câteva fragmente. Multe din cărţile pierdute tratau despre Dacia, precum fragmentele o dovedesc.

Astfel cartea 38 trata despre bătaia ce a suferit Antonius la cetatea Histria, la gurile Dunării, de către sciţii bastarni veniţi în ajutorul moesilor şi despre fuga lui Antonius. Luptele Mitridatice, la care luară o parte atât de activă tracii şi geţii se descriau în cărţile 1-36. Cartea 51 povestea pe larg despre războaiele romanilor în Moesia şi în Tracia şi despre expediţia lui Lentulus contra lui Getison, regele dacilor. Aici, Dio, vorbind despre suevi şi daci, susţine că suevii sunt celţi, iar dacii – sciţi, că dacii şedeau pe ambele maluri ale Dunării, că o parte din dacii de dincolo de Dunăre fiind vecini cu tribalii, fac parte din Prefectura Moesiei şi sunt numiţi de toţi moesi; ceilalţi se numesc daci, geţi sau traci; că neamul dacic a fondat odinioară o colonie în preajma munţilor Rodopi. Dio vorbea încă despre o ambasadă ce dacii trimiseseră mai nainte la Cezar. Cezar, nefăcându-le nici o concesie, dacii intraseră în relaţii intime cu Antonius; că dacii în această epocă erau bântuiţi de lupte şi neînţelegeri civile. Dio descria războaiele lui M. Crassus cu dacii şi cu bastarnii, de neam scitic şi aceştia din urmă. Bastarnii trecând Dunărea supuseseră pe vecinii tribali şi dardanieni. Crassus îi lăsă în pace, dar când ei trecură Balcanii şi se legară de Tracia Denteleţilor, aliata Romei, Crassus se repezi contra lor, îi goni înapoi în ţara lor şi cuceri partea ce se numea Getica. Deldon, regele bastarnilor, cade în luptă ucis de însuşi Crassus. Apoi Crassus se găsi în primejdie cu oastea sa, căci bastarnii izbutiseră să ocupe o poziţie tare, de unde romanii nu-i puteau scoate. Atunci Rol, regele unei părţi a geţilor, dă ajutor lui Crassus şi bastarnii sunt bătuţi. Pentru aceasta, Rol primi de la Cezar titlul de aliat şi amic al romanilor. Acest fragment al lui Dio ne arată că geţii, deşi un neam, formau mai multe state deosebite şi autonome.

Tot în această carte se vede că Dio vorbea despre odrisi, vecini şi amestecaţi în neamul lor cu geţii şi ne nara războiul între Rol, regele geţilor şi Dapyx, alt rege al geţilor. Crassus veni în ajutorul lui Rol, care era acum amic şi aliat al poporului roman şi după multă luptă izbutiră să-l bată pe Dapyx, care muri trădat de un general al său. Dio ne mai zicea şi că Crassus se repezi apoi să ia peștera Kira, tot în Dacia, o peşteră mare, unde după tradiţie Titanii bătuţi de Dumnezeu găsiră refugiu. Aici, geţii lui Dapyx ascunseseră bogăţiile lor. După ce a luat această peşteră prin foame, Crassus năvăli asupra tuturor Statelor getice, afară, se înţelege, de Statul lui Rol, deşi acestea n-aveau nici o legătură cu Dapyx. Crassus îl bătu mai ales pe Zyraxe, rege al Geţilor, după o luptă sângeroasă, cetatea sa Genucla, cea mai puternică dintre cetăţile lui Dapyx, zidită pe Dunăre, atacând-o totodată de pe uscat şi de pe apă. Fragmentul zice că a trebuit mult timp şi multă osteneală ca Crassus să ia Genucla; el avu noroc, mai ales că grozavul rege al geţilor, Dapyx, era absent, dus cu sume enorme de bani să-i adune pe sciţi contra romanilor...

Apoi Dio sfârşea cartea aceasta cu relaţii topografice, etnografice despre moesi, geţi, daci, tribali şi dardarieni (Dio Cass. tom. VII, pag. 161-197. Aproape de Nistru, la miazăzi, se afla şi astăzi peştera sau stânca Sorocei. Tradiţia zice că locuitorii vechi din Moldova se adăposteau aici şi-şi ascundeau bogăţiile. Stânca Sorocei, dacă nu este peştera Cira din zilele dacilor, e cel puţin o analogie). Cartea 55 cuprindea descrierea comandamentelor militare. Legiunea V Macedonica şi Legiunea XIII Gemina aveau cartierele lor în Dacia. Tot această carte povestea războaiele romanilor, comandaţi de Tiberiu şi ajutaţi de Rimetalces, regele tracilor, cu dalmaţii şi panonii şi luptele tot de atunci ale lui Sever, alt general al romanilor, cu dacii şi cu sauromaţii, care, profitând de aceste împrejurări devastaseră Moesia.

Cartea 65 nara cum Vespasian, comandând în Siria, dar dorind Imperiul, l-a trimis din Siria în Italia pe Mucian, generalul său, contra lui Vitelius; cum Mucian, neputând face această expediţie pe mare din cauza iernii, şi-a condus armata prin Capadocia şi Frigia şi prin toată Tracia. Cartea 67 cuprindea expediţia şi războaiele lui Domitian contra geţilor sau dacilor şi relaţii întinse etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Cartea 71 vorbea despre expediţiile lui Marcus Aurelius la Dunăre, despre invazia lui Tarbos, domn vecin în Dacia şi despre distribuţia pământurilor de către Marc-Aurelius în Dacia.

Tot aceasta trata despre descălecarea astingilor în Dacia, conduşi de regii lor Rhaos şi Rhaptos. Dacia era guvernată atunci de Clemens. Astingii se supun romanilor şi li se dau pământuri în Dacia. Se mai relatau serviciile ce iazigii le făcuseră lui Marc-Aurelius la Dunăre, pentru care el, spre a-i răsplăti, le iertă mai multe din condiţiile ce le impusese; însă nu-i scuti de condiţiile atingătoare de întruniri şi de comerţ, de a nu pluti pe Dunăre cu luntrile lor şi de a nu sta niciodată pe insulele Dunării. Marc-Aurelius le-a mai permis a face comerţ cu roxolanii, trecând prin Dacia, cu condiţia însă de a lua totdeauna voie pentru aceasta de la guvernatorul Daciei.

Cartea 72 trata despre petrecerea lui Comodus prin Dacia. Comodus acordă pacea burilor cu condiţia de a nu se aşeza niciodată, nici a păşuna vitele lor, mai aproape de 40 de stadii de Dacia. Sabinianus supune 12.000 de daci goniţi de compatrioţii lor din Dacia liberă şi promite a le da pământuri în Dacia romană. Cartea 77 cuprindea afaceri dacice, plecarea lui Antonin din Dacia şi trecerea sa în Tracia. Cartea 78 trata despre afacerile Daciei sub Sever Alexandrus şi Macrinus şi despre numirea lui Marcius Agrippa ca guvernator şi cap militar în Dacia şi a lui Decius Triccian în Panonia, vecina Daciei.

Nu numai citatele cărţi şi multe altele din istoria lui Dio Cassius sunt pierdute, dar încă întreaga carte 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei Traiane. Din ea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare a lui Xiphilin, care şi ea este plină de lipsuri.

Al. Papadopol Calimah