Iubirea în cronici

 Sunt frumoase cronicile române! Ele ne strămută în timpul lui Mircea şi Ştefan, pentru care e prea mic chiar epitetul de „cei mari”; ele ne pun faţă-n faţă cu Ţepeş, Rareş, Ion-Vodă, Mihai... Ce români, o Doamne! Ai crede că în vinele lor curgea un alt sânge, că braţele lor erau din alt os, ca inimile lor frământau acel teribil element, care azvârlea fulgere şi zguduia pământul în temeliile sale. Suntem fii ai lor, o ştiu; dar de cele mai multe ori, vai! fiii nu moştenesc decât numele părinţilor. Când citesc şi recitesc, cu o voce tremurândă de emoţie, cu pieptul dilatat de o mândrie cu atât mai vie cu cât ea este mai trecătoare, când citesc şi recitesc tablourile în care cronicarii ne zugrăvesc pe un Baiazid, pe un Murat, pe un Suleiman, fugind şi umiliţi înaintea armelor române, înzecit mai puţin numeroase... ei bine! atunci mă-ntreb pe mine însumi cu un fel de ipohondrie naţională: purtam numele de români, stăpânim pământul României; de ce am căzut aşa de jos?

Aşadar, fără a mă rătăci în labirintul cauzelor, mă mulţumesc a şti numai atât, că, după expresia poetului: „la noi mărul e putred”. Aduc aici cuvintele bardului român nu din întâmplare, ci pentru că lucrul se trece de glumă, când până şi poeţii, aceşti copii fericiţi ai râzătoarei iluzii, aceşti luminaţi orbi, care admiră seninul norilor şi splendoarea nopţii; când până şi ei încep a pipăi plaga realităţii! Citiţi însă cronicele române şi veţi afla timpul când şi putredul nostru măr era un adevărat măr domnesc, un măr smălţat pe dinafară cu rumeneala juneţii şi care păstra în sânu-i un sâmbure vivace şi sănătos!

Totuşi, pe lângă contrastul ce am observat, între sublima bravură a strămoşilor şi efeminata moliciune a strănepoţilor, mai este un altceva, care mă electrizează tot atât de mult în lectura cronicilor romane: un alt contrast, un contrast mai puţin simţit, fiindcă nu este politic, dar nicicum mai puţin dezavantajos pentru caracteristica timpului nostru propriu. Un individ mare, un geniu fie în război, fie în pace, fie în litere; un Bonaparte, un Colbert sau un Shakespeare, este acela care modulează, după propria inspiraţie, lumea supusă acţiunii sale, iar nu devine plecatul serv al acelei lumi. Cum vreţi, cum puteţi pretinde, să fie ceva dintr-un popor, o adunare de individualităţi, în care totul se importa şi nimic, nimic nu e bun pentru export?

Din literaţii noştri moderni - nu numesc pe nimeni, pentru a nu mă certa cu ponderoasa majoritate - numai aceia au înfipt nişte urme solide în cariera lor, care au putut să petreacă şi prin străinătate, dar au învăţat în ţară. Alecsandri, Bolintineanu, Cogălniceanu, Bolliac, C. Rosetti, Gr. Alexandrescu, Negruzzi, nu sunt nici doctori, nici laureaţi, nici licenţiaţi. Cugetând româneşte, cronicarii noştri erau constrânşi a vorbi tot româneşte. Inteligenţa limpede şi naivă, observaţie sigură şi necomplicată, tablouri simţite şi neafectate, un sistem mai mult inspirat de bun simţ decât combinat, în fine, toate câte nu seamănă deloc nici cu subtilismul german, nici cu volubilitatea franceză, nici cu flegmă engleză; toate acestea deosebesc şi pun în relief poporul român; toate acestea îi caracterizează, în cugetare şi în vorbă, pe cronicarii noştri; toate acestea ne lipsesc nouă, literaţilor proaspăt răsăriţi. Vedeţi dar, că avem mare trebuinţă de a ne adăpa la izvoarele cronicilor române, care sunt ca un fel de Karlsbad moral şi intelectual, în care ne-am putea căuta sănătatea inimii şi a spiritului, bărbăteasca energie şi verdea pricepere a străbunilor!

Bunăoară, care să fi fost meşteşugul dragostei la strămoşii noştri cei mai dincoace de epoca lui Traian, care uitaseră deja demult preceptele lui Ovidiu? Cum făceau ei curte? Cum petreceau? Cum corespundeau? Cum vorbeau în romanticele lor întâlniri? Cum făceau acele jurăminte, de care iubirea nu se lipseşte nici chiar la hotentoţi? Naţiunile cele mai brave au fost totdeauna şi cele mai amoroase. Mitologia antică ni-l reprezintă pe zeul Marte prins în laţ de zâna Venere. Arabii şi normanzii, fiii ţărilor celor mai călduroase şi copiii gheţurilor nordului, cu o mână supuneau universul, cu cealaltă strângeau la piept acea gingaşă parte a popoarelor învinse, care nu se plângea niciodată de groaza cuceririi. Însuşi Destinul a voit ca femeilor să le surâdă luciul armei, iar ostaşului să-i zâmbească lauda ieşită din gura unei nimfe!

Românii au fost odată foarte viteji, cel puţin pe când se scriau cronicile: urmează dar să fi fost şi foarte amoroşi. Din nenorocire, cronicele, preocupate de corp şi suflet, de povestirea minunatelor vitejii ale neamului românesc, se feresc a ridica vălul de pe misterele vieţii sociale, le dispreţuiesc, le cred nedemne de a rămâne în pomenire.

Sub anul 1472 cronicarul povesteşte războiul între cei doi domni români, Radu-Vodă din Ţara Româneasca şi din Moldova Ştefan cel Mare. La locul numit Cursul-apei, în judeţul Râmnicului, se dete bătălia. „De ambe părţile se băteau vitejeşte”, zice cronicarul. Lupta dură trei zile în şir, joi, vineri şi sâmbătă şi nu se ştia încă cine va birui, căci se luptau românii cu românii! În fine, noaptea spre duminică, Radu-Vodă fugi la Bucureşti şi se închise în cetăţuia ce se înălţa atunci pe malul Dâmboviţei, acolo unde se află astăzi Curtea Veche. Ştefan-Vodă înconjură castelul şi-l luă. Radu-Vodă reuşi a scăpa peste Dunăre. Dar în mâinile învingătorilor căzu doamna lui Radu-Vodă şi fiică-sa Voichiţa. Aceste două prizoniere de neam domnesc fură conduse la Suceava, în capitala marelui Ştefan. De atunci trecură trei ani la mijloc. Deodată, sub anul 1475, cronicarul ne spune că „Ştefan-Vodă a zidit mănăstirea Sfântul Dimitrie de 'naintea Curţii domneşti şi s-a cununat acolo cu Doamna Voichiţa, fata lui Radu-Vodă, iar pe maică-sa, cu mare cinste o a trimis-o la bărbatu-său Radu-Vodă la Ţara Muntenească”.

Oare pe cine să nu intereseze a şti, cum, când, în ce mod se născu şi se dezveli acest amor? Nici chiar un Ştefan cel Mare, tot încă nu putea fi scutit de prealabila necesitate de a face şi el o declaraţie sentimentală, de a adresa şi el iubitei sale vreo câteva vorbe dulci, de a întâmpina şi el greutăţi, cochetărie, amânări etc. Dar despre acestea toate cronicarul păstrează cea mai adâncă tăcere, mulţumindu-se a menţiona numai cele două puncte extreme, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul: captivarea Voichiţei şi apoi cununia. Însă adeseori lesne se ghiceşte ceea ce nu se spune. Amorul lui Ştefan-Vodă pentru Voichiţa trebuie să fi fost o pasiune prea violentă, prea imperioasă, de vreme ce-l sili pe acest principe diplomat de a-şi schimba deodată politica, împăcându-se cu un inamic atât de vechi şi atât de înverşunat precum era Radu-Vodă. Frumoasa bucureşteancă avu satisfacţia de a îmblânzi un erou, înaintea căruia tremurau Turcia, Ungaria şi Polonia; dar şi Ştefan-Vodă avu o satisfacţie nu mai puţin măgulitoare de a fi cucerit o nevastă nu prin tratate, ci cu sabia în mână întocmai precum făcuse fondatorul străbunei Rome!

După moartea lui Ştefan cel Mare, urmă pe tron fiu-său, Bogdan-Vodă. Ascultaţi ce spune cronica despre începutul acestei domnii: „Bogdan-Vodă dacă stătu domn, trimise solii săi la craiul leşesc, ca să poftească pe sora lui craiu, pe Elisabeta; ci muma lui craiu n-a primit să se facă acest lucru şi logodna a amânat-o pe altă dată. Dar Bogdan-Vodă n-a pierdut nădejdea, că înţelegând că muma fetei şi a lui craiu a murit, îndată a trimis solie, socotind că după moartea bătrânei nu va fi cine să-i stea împotrivă; ci craiul iar a amânat, că vedea pe soru-sa că nu vrea să meargă după Bogdan-Vodă, căci era prea urât la faţă şi orb de un ochiu. Deci văzând Bogdan-Vodă ca cu bine nu-şi va folosi, socoti să-şi răscumpere ruşinea sa cu sânge şi de arme s-a apucat: a prădat Ţara Leşească şi s-a întors înapoi”. Iată dar, ca în Iliada lui Homer, un război din cauza unei femei! Şi ce război! Întâi Bogdan-Vodă devastează Polonia, apoi polonii, pentru a nu se recunoaşte biruiţi, năvălesc şi ei în Moldova, pustiind-o cu foc şi sabie; apoi Bogdan-Vodă aduna o nouă oaste şi face o nouă invazie în Polonia; apoi polonii iarăşi se întorc cu furie asupra Moldovei. Şi toate astea, toate astea pentru că lui Bogdan-Vodă îi plăcuse portretul principesei Elisabeta şi pentru că vroia cu orice preţ s-o ia de femeie pe blonda poloneză!

Precum vedeţi, eroismul nu înceta a fi elementul principal şi predomnitor al amorului şi după moartea lui Ştefan cel Mare. Şi să nu vă închipuiţi că numai Domnii se băteau şi-şi expuneau viaţa pentru guriţa unei frumoase, nu! aceasta era o caracteristică generală, un obicei comun, o datină sacră, o tradiţie pentru toţi românii. Tel maître, tel valet, zice proverbul francez. Slugile îi imită pe stăpâni, supuşii îi imită pe domnitori. Buni sau răi, eroi sau moleşiţi, morali sau imorali, principii formează un popor bun sau rău, eroic sau moleşit, moral sau imoral. Drept dovadă cronicarul povesteşte cum moldovenii îl imitau pe Bogdan-Vodă până şi în privinţa amorului. Ascultaţi povestirea naivă a cronicii sub anul 1509: „Un Ivașco oarecine din ai noştri avea mânie pe un alt numit tot Ivașco, ce i-a fost luat muierea. Deci când leşii au intrat în ţară asupra lui Bogdan-Vodă, acel Ivașco păgubaş de muiere s-a închinat la leşi şi a adus o ceată de leşi în casa celuilalt Ivașco ce-i luase muierea şi l-a prins viu şi l-a înţepat”. Iată o istorie comică şi tragică totodată. Istoria e comică, căci amândoi eroii poartă din hazard acelaşi nume, Ivașco, întocmai ca cei doi Menechmi în comedia lui Plaut. Dar unul din ei fură nevasta celuilalt şi de aici începe tragedia. Bărbatul insultat se răzbună cu arma în mână şi se răzbună într-un mod oribil!

Cununia lui Ştefan cel Mare cu Voichiţa, războiul lui Bogdan-Vodă pentru Elisabeta şi istoria celor doi Ivașco ne dau o idee destul de clară, cum înţelegeau amorul românii din timpii cei de glorie ai României! Dar îmi veţi spune că domnii şi boierii nu sunt toată ţara. Într-adevăr, cronicarii nu vorbesc nimic despre ţărani, însă ţăranii au şi ei o cronică a lor proprie, o cronică mult mai vie şi mult mai frumoasă decât cronica domnească şi boierească. Acea cronică a ţăranilor este poezia naţională. Citiţi antica baladă „Păunaşul codrului” şi veţi vedea că în acele zile de vitejie, chiar femeile nu înţelegeau cum să iubească un mişel, un fricos, pe un om care nu ştia să mânuiască sabia, nu ştia să biruiască un rival cu arma în mână! Amorul se socotea a fi o floare atât de preţioasă, încât o dobândeau numai aceia ce-şi puneau în pericol viaţa, care aveau destulă inimă pentru a dispreţui moartea. Acesta e adevăratul amor românesc naţional, după cum îl descriu cronicile!

În celelalte ţări, aşa iubea numai nobleţea, aşa iubeau numai cavalerii feudali din Evul Mediu şi ducesele de prin castele; la noi, aşa iubea săteanul cel de pe urmă, ţărăncuţa cea mai modestă! Şi, fiindcă nici un om nu poate să nu iubească sau să nu fi iubit măcar o dată în viaţă, amorul îi făcea eroi pe toţi românii!

B.P. Haşdeu

Horia

 Se împlinesc o sută cincizeci de ani de la moartea lui crâncenă la Alba-Iulia, unde nemeşii unguri l-au frânt pe roată. Prin resorturile ei această zi mai vie şi mai plină pare decât oricare altă aniversare, taie unde adânci în conştiinţa noastră şi profilul martirului legendar apare turburător în ochii posterităţii. Într- adevăr, din galeria nesfârşit de lungă şi de întunecată a trecutului unde dorm alături sacrificaţii noştri se ridică de astă dată un chip neobişnuit, o figură retrasă în colţul ei, cu totul deosebită... Mare hlamidă domnească pe umeri, cum au avut în ţările de la Dunăre atâţia al căror vis la mărire s-a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n-a fost, plătind cu viaţa pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petec de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz de ţăran, o faţă arsă de soare, brăzdată de crejuri adânci ca tăieturile de cuţit, cu părul lung încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pe semne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinereţe numele de Horia, nume sonor şi primăvăratic născut din cântec şi din zvon de pădure... E o întreagă lume de simţire, o specială naivitate populară, e zâmbet şi răsărit de soare în acest botez. De felul lui îi ziceau Vasile Nicola Ursu.

Ce-i dă însă o semnificare cu desăvârşire aparte în istorie acestui ţăran chinuit e că povestea lui furtunoasă se petrece acolo în munţii Abrudului, unde peste un veac fluierul lui Avram Iancu îşi picura plânsul lui răzleţ, la un alt sfârşit de dramă. Pentru întâia oară Ardealul oropsit striga din măruntaiele lui, prin acest om din Albac. Înainte cu două veacuri a fulgerat pe câmpia Mureşului spada Voievodului muntean, răscolind instincte străvechi şi trezind din nou visuri adormite demult. Dar cu Mihai venea dorul de mărire de peste Munţi, era expansiunea unei organizaţii de stat şi gloria de arme a unei oştiri orânduite care se călise în atâtea războaie. Horia însă e clocotul Ardealului intra muros, cea dintâi erupţie vulcanică a unui popor schingiuit o mie de ani.

Două lucruri nu sunt de mirare în această fatală dezlănţuire. Mai întâi e faptul că un ţăran încarnează aici destinul unei naţii la cel dintâi act de conştiinţă, ceea ce înseamnă că orfan de orice conducere politică, norodul s-a rostit prin însuşi impulsul lui de auto-conservare, clasa conducătoare fiind aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. E un simbol care spune multe, acest cap de moţ rural ale cărui sugestii şi învăţăminte îşi păstrează încă chiar şi pentru prezentul nostru zbuciumat întreagă valoarea lor de sinteză istorică cu toate concluziile ei logice. Al doilea nu trebuie să uimească pe nimeni constatarea că revoluţia lui Horia în revărsarea ei a fost plină de pârjol şi de cutremur, ca un cataclism al naturii. Cine ştie ce patimi groaznice au izbucnit aici, cine cunoaşte cât de cât exploatarea acestei misera plebs contribuens, acela va înţelege că numai prin râuri mari de sânge se putea spăla o mare ruşine şi că după batjocura neomenoasă de veacuri nu putea veni o răsplată mai blândă.

Ceea ce trebue reţinut însă ca un miracol al răscoalei din Munţii Apuseni, e cronologia acestei vijelioase afirmări a energiei noastre de rasă. Ea se petrece într-o vreme când din ţările surori de peste Carpaţi, în afară de sentimentul înrudirii organice, nu putea radia nici o încurajare. Nu trebuie uitat că la Bucureşti şi la Iaşi se traversa atunci o tristă perioada de domnie fanariotă, din care nici un semn de apropiere nu putea călători la fraţi. Ardealul, mai bine zis Ţara Moţilor, se zbuciuma, deci într-un efort singuratic de completă izolare. Cu toate acestea flacăra ţâşneşte înfricoşată la orizont, ecoul ei se resimte departe peste graniţele Austriei. Ciudata desţelenire de pasiune vindicativă a celor de jos, la 1784, avansând marea Revoluţie care atunci pe malurile Senei în mod teoretic numai îşi ascuţea săgeţile. Continentul era desigur, năpădit de materie inflamabilă în acest timp. Nu se poate tăgădui nici o interdependenţă sufletească a celor obijduiţi, dar nimeni nu poate spune că declanşarea din munţii noştri ar fi avut vreo afinitate doctrinară cu dogmele liberatoare din Apus. Totuşi, enoriaşii popei Crişan în conspiraţia lor, acolo în biserica de lemn din Mesteacăn, când au pus jurământul la poalele unui primitiv Crist bizantin, au accentuat credinţe şi lozinci pe care peste un deceniu numai le-au pus în circulaţie catehismele jacobine. De aceea, într-un examen riguros care ar avea în vedere evoluţia de gândire a bătrânei Europe, în universala primenire inaugurată de veacul al XVIII-lea, ţăranul din Albac îşi are locul lui bine stabilit, loc de iluminat precursor în a cărui viziune însângerată, poate fără să ştie el, s-au proiectat aspecte avansate din viforul cotropitor al umanităţii.

Problema se pune cum s-a instrumentat în cugetul acestui iobag analfabet năzuinţa spre libertate? Ce l-a împins pe el la răzvrătire şi cum i s-a zămislit speranţa salvatoare care l-a povăţuit până în pragul eşafodului ? Este Horia pur şi simplu un Spartacus în iţari, un erou de răzmeriţă a clăcaşilor împotriva proprietarilor nesăbuiţi? E un mistic al ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la Viena care, se ştie, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal? E o victimă a demagogiei imperiale a lui Iosif II, care prin rescriptele şi patentele lui a putut să trezească o clipă iluzia că va fi un dezrobitor al mulţimii şi că pe ruinele feudalităţii ungureşti va întemeia o lume nouă? Sau pe deasupra tuturor în mod aproape anacronic conştiinţa naţională a cerut cuvânt în revolta moţilor?

În orice caz, analiza nu e tocmai simplă, fiindcă se desprind mai multe nuanţe din cele petrecute în munţi. Izbucnirea lui Horia nu e un răspuns elementar la o singură cauză bine determinată, ci o explozie grozavă după o foarte complexă stratificare de material eruptiv acumulat în sufletul românilor din Ardeal.

Este mai întâi sângeroasa servitute care strangula viaţa bieţilor iobagi. Istoria Ungariei şi-a Transilvaniei în cursul veacurilor e o înlănţuire de orori pe spinarea ţăranilor exploataţi. Nobilimea maghiară, în tendinţa ei de dominaţie, e un foarte ciudat amestec de precepte feudale din Occident şi de cruzime sălbatică brodată pe fondul turanic ancestral al originii asiatice. Tripartitul lui Werböczy, acest codice al legilor ungureşti, e reglementarea raptului şi-a stoarcerii până la sânge a săteanului. Din această tensiune între cei de sus şi cei legaţi de robota gliei s-a clocit odinioară revoluţia clăcaşilor de sub comanda lui Gheorghe Doja la 1514, care a incendiat cu o mare de flăcări pusta maghiară şi s-a isprăvit cu teribila represiune a magnaţilor biruitori... E cunoscută răzbunarea de la Seghedin. Sclavul răzvrătit a fost aşezat pe un tron de fier roşu şi-a murit cu coroana arzândă în cap, care i-a pârjolit creierii... Aceeaşi concepţie de clasă, strâmtă şi cumplit de neumană, a domnit, fireşte, și-n Ardeal, cu deosebire că aici iobagul reprezentând altă rasă, asuprirea era şi mai îngrozitoare. Paginile apăsării noastre sunt pline de-un gemet surd, care vine de departe.

Mai mult ca în alte părţi, în munţii Abrudului, moţii îşi tânjeau traiul sub călcâiul domnilor de pământ, sub corvezile comitatului şi sub exploatarea fiscului. De ani îndelungaţi clocotea amărăciunea lor şi căutând o tămăduire ochii li se îndreptau spre tronul împărătesc de la Viena, unde nădăjduiau dreptate şi obştească alinare. Încă de pe vremea Mariei Tereza au început drumurile şi plângerile către „prea-înălţatul chesaro-crăiesc scaun”. Cu Iosif II s-au înteţit aşteptările. Spirit umanitar cu înclinări filosofice, îmbibat de principiile vremii, cucerit de enciclopediştii francezi, acest monarh plin de întrebări şi îndoieli, clădindu-şi un sistem de guvernare centralistă, şi-a dat seama de împilarea maselor de către nobilime şi-a protestat cu hotărâre împotriva ei. Pe toată suprafaţa marelui imperiu el şi-a plimbat ideile reformatoare, exprimându-le cu multă îndrăzneală... În ziua de 21 mai 1773 a călcat întâia oară în Ardeal prin Ţara Haţegului. Care erau stările de acolo ne putem trage seama din ordinul Mariei Tereza, trimis guvernului transilvan aproape concomitent cu plecarea Coregentului, în care pretinde că înainte de sosirea lui : „să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, care după uzul de pân-acum stau expuse - zicea împărateasa - spre oroarea şi aversiunea călătorilor”... Din tot ce-a înregistrat în această călătorie Iosif II, care s-a întors la Viena cu 19 mii de petiţii din acest voiaj, s-a adeverit în mod eclatant exasperarea mulţimii. Împăratul şi-a arătat părerile, care-au trezit protestarea magnaţilor renitenţi… Iobagii au înţeles şi ei atitudinea proteguitoare şi nădejdea lor a prins o nouă înfiripare. Între timp, la 1781, Iosif II a abolit iobăgia în Boemia, Moravia şi Silezia. Negreşit că rezonanţa acestor acte în sufletul clăcaşilor secătuiţi a fost formidabilă. Ardealul credea că va răsări şi steaua lui. De-aceea moţii, adunându-şi plângerile în umilită scrisoare, şi-au trimis omul la Burgul împărătesc. Horia, căpetenie cu dragoste pentru obida lor, el a purces la drum să „sărute schiptrul” lui „Iosif cel Mare, de neamuri iubit/ Soare de scutinţa nouă răsărit”, cum scrie într-una din „stihurile politiceşti” dintr-un Molitvelnic apărut la Blaj în 1784. Împăratul, în demofilia lui generoasă l-a primit pe iobagul călător şi a apreciat dreptatea lui în audienţa acordată la 1 Aprilie 1784. Urmările se ştiu: Răscoala din Munţii Apuseni s-a pornit invocându-se şi de conducători şi de mulţime, binecuvântarea imperială.

Dacă însă cuvântul lui Horia a prins şi cetele din munţi s-au mişcat ca să-şi facă dreptate singure, minunea se datoreşte faptului că de zeci de ani de zile în Ardeal era o supra-surescitare sufletească la români. După unirea cu Roma impusă de Habsburgi la 1700, aici a început persecuţia religioasă cu mijloace care reaminteau cele mai întunecate zile din Evul Mediu. Se dărâmau biserici, se smulgeau clopote ortodoxe, se desfiinţau episcopii şi se trăgea cu tunul deasupra satelor ca speriate să le treacă la Unire. Ţăranii retranşaţi după conservatismul lor ca într-o cetate inexpugnabilă, nu voiau odată cu capul să-şi părăsească „străvechea lege românească”. Atâta le mai rămăsese, credinţa în Dumnezeu de care nu se despărţeau nici morţi. Preoţi şi săteni au pătimit aşa, urmând cuvântul unuia dintr-înşii, a lui Oprea Miclăuș din Sălişte care a făcut 3o de ani la Kufstein şi care la 1749 scria mitropolitului Nenadovici : „pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonirea din această împărăţie, dar legea nu o vom lepăda”. Ca o reacţie împotriva reprimării diriguite de sus, protestarea bisericii ortodoxe s-a resimţit de-a binelea. Cu deosebire călugărul Sofronie a răscolit sufletele în Ardeal în aşa măsură, încât la 1761 soborul îngăduit de autorităţile împărăteşti neputincioase, în luna februarie la Alba-Iulia, s-a transformat într-o adunare ţărănească ameninţătoare. A trebuit intervenţia armată a generalului Bukow să potolească sau mai bine zis să ascundă din nou sub spuză o flacără revoluţionară. Iată deci că pe lângă revendicările materiale, românii ardeleni erau împinşi spre un criteriu de diferenţiere sufletească, lumea lor morală era turburată şi firele revoltei se ţeseau în umbră...

Dar aici a fost şi un puternic simţământ naţional care s-a accentuat tot mai categoric şi la urmă s-a codificat într-un plan de acţiune. Procesul psihic se poate urmări limpede dacă ne dăm seama că toate chinurile ce îndurau aceste slugi veneau de la străin. Domnul care-i îngenunchia era de alt sânge. Românul scos în afară de lege era îndrumat la tot pasul că schingiuitorul lui e ungur. Au ajuns astfel faţă în faţă două neamuri urându-se unul pe altul cu frenezie, sbiciuite în duşmănia lor până la ideea exterminării reciproce. La nobilii unguri, pas cu pas devenea evidentă încercarea de a stinge de pe faţa pământului plebea valahă. Prin formulele unor acţiuni de stat sau prin gesturi de spontaneitate individuală se desluşea acest avânt criminal. De aceea nu trebuie să ne surprindă constatarea că în ziua de 31 Octomvrie 1784, când s-a făcut jurământul în biserica din Mesteacăn sub conducerea lui Gheorghe Crişan că vor pleca cu toţii la Alba-Iulia după arme, lozinca a fost din clipa dintâi împotriva ungurilor. Răscoala avea un caracter pronunţat românesc şi ortodox. Căpitanii cei mai mulţi erau doar preoţi şi crucea lor era simbol de luptă. Poporul nu devasta numai curţile nemeşeşti care erau focarele exploatării lor, ci cerea dregători români care să-i facă jurământ de credinţa sub cruce şi punea condiţia ca picior de ungur să nu mai calce niciodată în hotarul lor, cum spunea undeva preotul Ioan Cocan din comună Pâclişa... Până unde se împingea scrupulul naţional al acestor răsculaţi se poate vedea din faptul că cei cruţaţi de moarte dintre duşmanii lor trebuiau să se boteze româneşte în văzul mulţimii şi că în anumite părţi fetele orfane ale ungurilor erau măritate din oficiu, cum s-ar zice, cu ţărani de-ai noştri. Nu-i de mirat deci că nobilul român Alexandru Chendi, care-i făcea lui Horia serviciul de secretar pentru limba latină şi maghiară, a declarat cu ocazia procesului în faţa locotenent-colonelului Kray, că scopul acestei mişcări era „să scoată pe unguri din principatul Transilvaniei şi să ajungă ei stăpâni”. Iar ca povestea să fie deplină în semnificarea ei postumă, soarta a vrut ca în izbucnirea şi diriguirea răscoalei să aibă rol important şi-un Mihai Popescu din Moldova, condamnat în contumacie la spânzurătoare de către autorităţile austriace... În astfel de împrejurări, e explicabilă legenda însemnată de cronicarii timpului, care înfierbânta mintea magnaţilor maghiari după frângerea pe roată a celor doi căpitani, că o oaste de treizeci de mii de valahi e gata să treacă munţii, ca să-l răzbune pe Horia.

Da, această mişcare a moţilor are un caracter naţional precis, ei n-au fost acolo în văgăunile lor numai păstrătorii tipului traco-romanic, ci înainte mergătorii conştienţi ai libertăţii naţionale care din cetatea lor au repezit fulgerele desrobirii noastre. Încadrat în aceste consideraţii, Horia apare nu ca un simplu sbiciuitor al unui colţ de ţară pentru împlinirea unor exigenţe locale, ci ca un îndrăzneţ inovator, în a cărui minte ţărănească a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale. Ca şi Tudor Vladimirescu sau ca Avram Iancu de mai târziu, acest clăcaş rebel se ridica împotriva unei ordini de drept impuse de străin, crainic al neatârnării, el trezeşte un ecou cu protestarea lui în sufletul mulţimii şi plăteşte cu capul televiziunea măreaţă a întregirii neamului. Duşmanii, care în deriziune după ce l-au văzut înfrânt, au pregătit monede cu efigia lui şi cu inscripţia „Horia Rex Daciae”, fără să-şi dea seamă au rostit un mare adevăr istoric. Da, în vinele îndrăzneţului dărâmător a curs sânge veritabil de stăpân şi de Domn...

Întronat definitiv în legendă, Horia e perpetuat în amintirea Ardealului sub nenumărate alintări ale geniului popular. În toate căsuţele căţărate pe coastele munţilor figura lui trăieşte şi dă poveţe din generaţie în generaţie... Moţul nostru plecat la drum pentru bucătura lui de pâine, vizionar vagabond aşa cum se ştie de veacuri, plimbă imaginea viteazului căpitan şi-o cântă în largul drumului de ţară, cu un reflex de veche mândrie peste care s-aștern nenorocirile prezentului... Moţul îşi aduce aminte din bătrâni ca a fost odată un Horia, un fel de împărat al săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în faţa căruia domnii nemeşi tremurau de frică... Zâmbind cu mulţumire, cum coboară pe malul Arieșului el îngână vechiul cântec: „Cât a fost Horia 'mpărat,/ Domnii nu s-au desculţat,/ Nici în pat nu s-au culcat,/ Prânz la masă n-au mâncat”.

Dar alături de acest moţ pribeag, românismul întreg se gândeşte cu recunoştinţă la ţăranul din Albac, care cu braţ de oţel a oprit o clipă în loc roata vremii, ca mai târziu ea să treacă peste oasele lui...

Octavian Goga

Mihai Viteazul şi Baba Novac

 În războiul lui Mihai cu Ieremia Movilă, noi îl găsim pe Baba-Novac deja în fruntea oştirilor noastre, întâi asediind în Moldova cetatea Hotin şi apoi lăţind groaza numelui său departe pe teritoriul polon, unde cavaleria română prefăcuse atunci în praf şi cenuşă frumoasa provincie Pocuţia. Un an mai târziu, în nefasta bătălie de la Mirăslău, Baba-Novac comanda aripa dreaptă, asupra căreia, după înfrângerea celei stângi, s-au concentrat cu furie toate atacurile lui Basta. Izbit totodată de cavaleria lui Rakotzi, de infanteria lui Prunics şi de contingentul german din Silezia, bătrânul sârb făcu minuni de vitejie pentru a opri debandarea trupei sale, retrăgându-se de pe câmpul luptei cel mai de pe urmă, după ce însuşi Mihai poruncise tovarăşilor săi a pleca steagul şi a căuta scăparea în fugă.

Ceea ce îl distingea în gradul suprem pe Mihai Viteazul, este că umbra acestui mare căpitan îi îngrozea pe victorioşii săi inamici chiar atunci când toată lumea îl ştia fugar şi-l credea biruit, precum taurul spaniol creşte în putere şi-n furie tocmai după ce l-a atins lancea picadorului. „Românul Mihai, deşi adeseori înfrânt de către nemţi, de către unguri, de către turci şi poloni, totuşi niciodată, nu-şi pierdea cumpătul, ridicându-se din contră din ce în ce mai periculos după fiecare nouă cădere” - zice cu admiraţie contemporanul Starowolski.

Abia scăpat din catastrofa de la Mirăslău, abia ieşit din furcile caudine de la Făgăraş, el ne apare din nou în capul unei armate improvizate din români, din sârbi, din secui, din tot felul de elemente, înfruntând în alte două bătălii tot atât de nenorocite, dar nu mai puţin îndrăzneţe, pe celebrul hatman polon Ian Zamojski, care venea acum din Moldova ca să-i baricadeze întoarcerea în Ţara Românească sau să-l respingă de acolo în caz de intrare. Cea dintâi din acele două bătălii pierdute s-a întâmplat în Carpaţi, undeva în apropierea satului Nagyfal, între avangarda polonă sub conducerea lui Jakob Potocki şi cea română, în fruntea căreia se afla Baba-Novac.

 D. V. A. Urechia, într-o instructivă conferinţa de la tribuna Ateneului Român, atinsese altădată acest frumos monument al elocinţei militare a românilor, pe care l-a cunoscut după un manuscris spaniol, dar care se găseşte publicat italieneşte în preţioasa carte a lui Spontoni. Traducând sau mai bine, retraducând aici în limba în care ieşise discursul din gura lui Baba-Novac, noi conservăm toate ideile, împreună cu toată ţesătura lor, întocmai cum le citim în redacţiunea lui Spontoni mărginindu-ne numai, după maniera lui Thierry, a da stilului o culoare a epocii. (aici)

Cum că discursul este autentic, iar nu imaginar că unele oraţiuni, bunăoară din Tucidide sau din Tit-Liviu, aceasta se poate proba prin mai multe consideraţii. Întâi, Spontoni, după cum am mai spus-o, îl cunoscuse personal atât pe Baba-Novac, precum şi pe toţi principalii actori ai dramei șecspiriane ce se petrecea atunci în Transilvania. Al doilea, discursurile sunt în genere foarte rare în opera acestui autor şi cu atât mai mult el n-ar fi avut nici o raţiune de a le inventa în onoarea inamicilor stăpânului său Basta. Al treilea, cuvintele pe care Spontoni le atribuie din când în când eroilor acţiunii, respiră totdeauna un aer de realitate psihologică care trage dupa sine o convicţiune involuntară. Vom da un exemplu.

Când asasinii trimişi din partea lui Basta, năvăliră în cortul lui Mihai strigându-i să se dea de bună voie în mâinile lor, viteazul apucă sabia şi le răspunse... Să ne oprim aici un moment, cugetând asupra formei răspunsului unui asemenea bărbat într-o asemenea situaţie. Bethlen zice că la exclamaţia sicarilor: „eşti captiv!”, Mihai le-ar fi răspuns: „nicidecum”. Oricine cunoaşte legile inimii umane, simte deîndată absurditatea acestui „nicidecum”, răspuns rece, veşted, banal, posibil numai într-un interval de linişte din partea unei fiinţe vulgare. Mihai nu putea vorbi astfel. Răspunsul sau se găseşte în Spontoni. „Eşti prins!, strigară ucigaşii. Prins eu ?! - răcni Mihai punând mâna pe armă...”. Iată-l! Ecce homo! În acest „prins el” se răsfrânge întreg, ca razele luminii într-o prismă. Într-adevăr, un suflet ca al său nu putea admite, nu putea înţelege ideea de a fi prins el. Mihai ştia să moară, dar a fi prins - nu.

După plecarea lui Mihai la Viena şi apoi la Praga unde-l aştepta ipocrita amabilitate a împăratului Rudolf, ungurii au reuşit a pune mâna pe acel teribil Baba-Novac, al cărui nume devenise de o bucată de timp o groază pentru toată populaţia neromână a Transilvaniei. Însoţit de 400 de voinici şi de un popă sârb numit Şașcă pe care-l avea mereu nedezlipit pe lângă sine, ceea ce se pare a fi insuflat cântăreţului ideea de a-l numi „Hagi-Baba-Novac” şi chiar de a-i atribui „comănacul” ca un fel de simbol de religiozitate; bătrânul luptător călătorea spre Cluj, pentru a se întâlni acolo cu Basta, pe când însuşi Mihai căuta întâlnirea cu împăratul Rudolf, amândoi cu scopul premeditat şi concertat de a ieşi din încurcăturile de la Mirăslău şi de la Teleajen printr-o împăcare cu Austria.

Ungurul Enyedi, Anonimul din Belgrad, Bethlen şi Spontoni, cărora le datorăm o descriere foarte detaliată a morţii lui Baba-Novac, nu ne spun în ce mod anume îl prinsese nobleţea maghiară, mărginindu-se numai, mai mult sau mai puţin, să ne facă să înţelegem că n-ar fi fost tocmai fără participarea lui Basta, deşi acesta avu mai în urma pudoarea de a scutura orice responsabilitate, dând vina lui Ştefan Csaki. Acuzat pe de o parte de distrugerea oraşelor şi satelor Transilvaniei, pe de alta de intenţia de a vinde turcilor cetăţile Lugoj şi Caransebeş din Banat, cu alte cuvinte acuzat pentru ceea ce n-a făcut şi pentru ceea ce se face totdeauna într-un timp de război, Baba-Novac fu osândit la moarte împreună cu nedespărţitul popă Şașcă, a cărui singură crimă se vede a fi fost calitatea de duhovnic pe lângă cel mai cumplit inamic al maghiarilor.

Şincai rezumă în trei vorbe de o simplitate înspăimântătoare pieirea lui Baba-Novac şi a sărmanului popă Şașcă: „După ce i-au fript în piaţa Clujului, i-au scos lângă baştea Săbăilor de către Feleac şi acolo au împlântat frigările cu trupurile cele fripte”. Spontoni zice că acţiunea frigerii, însoţită de oribilele ţipete ale nenorocitelor victime, a durat o oră şi jumătate. În fine, Bethlen mai adăugă către icoana frigărilor, cu un fel de voluptate de răzbunare maghiară, că „păsările aveau ce se mănânce!”. Astfel pieri amicul cel mai credincios al lui Mihai cu câteva luni înainte de catastrofa mult iubitului său stăpân. Întorcându-se de la Praga, acesta puse în fruntea călărimii române în locul răposatului Baba-Novac, pe mândrul magnat maghiar Ludovic Rakotzi şi tocmai acesta l-a vândut apoi lui Basta, ba încă a şi asistat cu sânge rece în cortul eroului când barda mercenară îi reteza capul. Aşadar, să mai fi trăit Baba-Novac, nu se întâmplă asasinatul de la Turda.

Aducem acest exemplu de ingratitudine într-adins pentru a-l pune în contrast cu alţi trei generali ai lui Mihai, a căror neclintită fidelitate pentru marele principe român n-a fost atinsă un singur moment prin cea mai slabă umbră de perfidie. Sârbul Marco, poreclit de către înşişi turcii Deli, adică voinic de frunte, sârbul George Raţ, născut la Salankemen, de unde trecând în Transilvania servise acolo cu umilinţă pe la grajdurile magnaţilor, până ce geniul lui Mihai veni să ghicească stofa de hatman sub exteriorul unui vizitiu; şi, în fine, sârbul Baba-Novac; iată trei sârbi tot atât de credincioşi României, precât de vânzători au fost ungurul Székel, ungurul Zibrik, ungurul Mako, ungurul Rakotzi.

Învăţătura practică pe care prudenţa noastră trebuie s-o deducă şi s-o aibă pururea în vedere în faţa acestui fapt istoric, este că nu toate elementele străine merită deopotrivă încrederea românului, precum în fizică nu tot felul de fluide se pot alia prin endosmos. În regula generală, străinul devine patriot într-o altă ţară, numai atunci când propriile sale tendinţe anterioare, propriile sale simpatii şi antipatii, propria sa idee predominatoare, coincide cu aspiraţiile patriei adoptive. Ilustrul nostru Cantemir era tătar de origine...

B.P. Haşdeu

Baba Novac

 Este o lege banală a istoriei umane, că acţiunea aduce totdeauna după sine necesitatea unei reacţiuni. Astfel, după trista epocă a fanariotismului, în cursul căreia românii pierduseră orice simţământ de individualitate naţională, astăzi din contră, ne întâmpină fenomenul opus, al exclusivismului împins până la extrem. Extravaganţa unora dintre noi dezaprobă tot ce e străin, resping tot ce nu ne prezintă o probabilitate de a se trage perpendicularmente din neamul legionarilor, merge cu radicalismul până la a nega calitatea, mintea şi inima de român, unui om a cărui crimă consistă într-un nume mai mult sau mai puţin exotic. Oare însuşi Traian n-a fost şi el prin origine, ca şi urmaşul său Adrian, un barbar celtiber din Spania?

Ca şi romanii cei vechi, posteritatea lor din Dacia nu îmbrâncea niciodată pe un străin ce venea cu inima curată a ne oferi braţul său şi luminile sale, precum în antichitate sciţii şi hiperboreii mergeau a depune pârga lor pe altarul lui Apollo de la Delfi şi s-a întâmplat adesea ca acel străin sau fiii săi deveneau pentru noi o glorie naţională. De aici însă nu rezultă nicidecum utilitatea xenofiliei, predilecţia pentru tot ce se capătă din afară, admiterea necondiţionată a elementelor străine. Ultra-xenofilia e tot atât de periculoasă, pe cât de ridicolă este ultra-xenofobia. Dar atunci, puşi între ambele extreme, unde oare să găsim criteriul care să ne conducă pe o cale de mijloc? Studiul de faţă este menit până la un punct a răspunde la această grea şi importantă întrebare.

Nu este nici o legătură mai strânsă, mai intimă, mai trainică, ca simpatia ce uneşte involuntar pe toţi acei ce suferă, pe toţi acei ce numără cu nerăbdare zilele de chin în aşteptarea orei de mântuire. E superbă imaginaţia lui Göthe, când ne arată bradul Scandinaviei suspinând după cedrul Libanului; e sublim tabloul lul Bürger, în care două fiinţe în lanţuri, despărţite prin uşa de fier a unei singure temniţe, se gândesc cu iubire una la alta, fără a se fi cunoscut vreodată. Ei bine, inimile a doua popoare nenorocite nu pot a nu se visa una pe alta de departe, ca bradul şi cedrul lui Göthe, nu pot a nu se iubi de aproape, ca prizonierii lui Bürger, nu pot a nu simpatiza în orice situaţie prin înrudirea suferinţei.

Provedenţa, aruncând cinci neamuri diferite pe îngustul spaţiu al peninsulei balcanice, pe români, pe greci, pe sârbi, pe bulgari şi pe albanezi, a legat aceste elemente eterogene într-un singur buchet prin trei noduri consecutive: 1. ingredientul comun tracic, care intrase, mai mult sau mai puţin în compoziţia tuturora; 2. comunitatea religioasă; 3. în fine, un inamic comun, o temere comună, o comună aspiraţie de a se emancipa de sub jugul otoman. Niciodată însă această solidaritate de speranţe naţionale între toate neamurile apăsate din imperiul otoman nu ajunsese la o manifestare atât de energică, atât de grandioasă şi de generală, ca în epoca viteazului Mihai, când tunul de la Călugăreni părea a prevesti apropiata cădere a Stambulului.

„Sârbii şi bulgarii doreau cu nerăbdare să-l vadă pe eroul român trecând la dânşii, ca să i se închine cu toţii” - scrie Grecul Stavrino, iar italianul Spontoni adăugă: „Mihai se gândea la cucerirea Macedoniei, Serbiei, Bosniei, Albaniei şi a celorlalte ţări greceşti, unde avea o mulţime de

partizani, care îl numeau Steaua Răsăritului, după cum se constată aceasta din scrisorile, ce s-au găsit mai în urmă sub pernă după moartea acestui principe”. Aşadar, nu este de mirare că mii de străini din toate naţionalităţile de peste Dunăre serveau cu un zel, cu o fidelitate, cu o abnegaţie fără margini sub victorioasele steaguri ale viteazului, de a cărui glorie depindea salvarea lor comună din ghearele Osmanlîiului. .

Doi dintre aceşti oaspeţi trans-danubieni la banchetul libertăţii ce se aşternuse atunci sub cortul lul Mihai, atrag asupră-le mai cu deosebire atenţia istoricului. Cu o altă ocazie vom schiţa, poate, biografia grecului Mihali, cunoscut sub numele de Ban Mihalcea, mâna dreaptă a Domnului în toate afacerile diplomatice ale ţării şi al cărui devotament a fost încoronat printr-o moarte de martir pe mormântul lui Mihai. De astă dată ne vom mărgini a deplânge în două-trei vorbe, interesanta figură a celuilalt companion străin al eroului nostru, sârbul Baba-Novac, braţul drept al principelui pe câmpul de bătălie şi care primi şi el de bună voie cununa de mucenic.

Viaţa lui Baba-Novac se împarte în două perioade: unul lung şi obscur, altul scurt şi strălucit; unul dincolo de Dunăre, în Serbia, în Bosnia, în Balcani; altul de dincoace, în Muntenia, în Moldova şi până în fundul Ardealului; unul, în care-l privim la umbra codrului pândind bogatele caravane turceşti; altul, în care el ne apare deodată în fruntea celei mai frumoase armate române, amic nedezlipit al viteazului Mihai, groaza ungurilor şi a polonilor. Ca haiduc, el trăieşte până astăzi în poezia poporană a tuturor slavilor din Orient şi în cântecele bătrâneşti ale românilor, singurul izvor pentru această primă fază, aşa-zicând homerică, din istoria lui Baba-Novac.

Ca general, faptele sale sunt înregistrate în memoriile contemporanilor, dintre care unii, deşi inamici neîmpăcaţi ai lui Mihai Viteazul, totuşi nu se pot stăpâni să nu exprime o profundă admiraţie pentru bravura ostăşească şi caracterul cu adevărat cavaleresc al lui Baba-Novac. Astfel, fântânile istorice sunt destule pentru a ne permite se schiţam aici un portret întreg, dacă nu cu detaliile minuţioase şi delicate ale penelului italian, cel puţin prin câteva din acele grosiere linii ale artei flamande, care reuşesc uneori a surprinde mai bine secretul naturii printr-o îndrăzneaţă aruncătură de culori.

Sârbii şi bulgarii posedă vreo zece poeme poporane, relative toate la diferitele episoade din semi-seculara haiducie a lui Baba-Novac. Am arătat cine a fost haiducul Baba-Novac, dar nimic nu ne probează încă identitatea sa cu ilustrul general al lui Vodă Mihai. Baladele sârbe şi bulgare nu ne prezintă, din nenorocire, nici o indicaţie cronologică precisă. Doi oameni cu totul diferiţi puteau să poarte un singur nume, precum se ştie, de exemplu, tot în armata învingătorului de la Călugăreni se aflau doi căpitani numiţi Mârza, încât ostaşii erau siliţi a-i distinge pe unul de altul prin epitetele de Mârza cel mare şi Mârza cel mic. Ar fi dară foarte cu putinţă ca hoţul Baba-Novac şi hatmanul Baba-Novac să nu fi fost una şi aceeaşi personalitate. Un pasaj din istoria ungurului Wolfgang Bethlen, unde se alunecă două-trei vorbe încâlcite, nu dezleagă această enigmă, cu atât mai mult că autorul lor a trăit şi a scris aproape cu un secol mai târziu. Acel pasaj, după ce recunoaşte că generalul Baba-Novac a fost sârb, Rascianus, apoi adăugă: „În juneţe el căzuse rob la turci, care îi smulseră toţi dinţii şi-l făcură mahomedan, iar în urmă venind la Mihai, acesta l-a pus cap peste corpul voluntarilor”. A spune atâta sau a nu spune nimic, este totuna. Anecdota despre dantura lui Baba-Novac mai cu seamă, nu pare a fi istorică, deoarece tocmai dânsul a fost cel mai elocinte dintre căpitanii lui Mihai, ceea ce nu se împacă cu lipsa tuturor dinţilor, într-o epocă când dentiştii nu erau prea abili de a înlocui natura prin artă.

Cât priveşte mahomedanismul lui Baba-Novac, aceasta tot încă s-ar mai putea explica, admiţându-se venirea sa din Bosnia, de unde îl aduce poezia poporană trans-danubiană şi unde propaganda sângeroasă a islamului făcuse deja de pe atunci mari progrese în sânul populaţiei sârbe. De asemenea şi faptul robiei la turci este nu numai posibil, nu numai probabil, dar încă se pare a fi confirmat printr-o tradiţiune poporană. Mai pe scurt, pasajul din Bethlen este o eroare, din care nu lipseşte totuşi o picătură de adevăr, precum se întâmplă mai totdeauna. Din toate fântânile istorice scrise, aceea care ne procură noţiunea cea mai ponderoasă în cazul de faţă este italianul Spontoni. Ca secretar al lui Basta, el îl cunoscuse personal pe Baba-Novac şi ne spune lămurit, că a fost nu numai sârb, dar încă un om vechi de ani, adică întocmai cum ni-l zugrăvesc cântecele vecinilor noştri de peste Dunăre: „Baba Novacco Rasciano, uomo vecchio”. Nici aceasta însă nu ne mulţumeşte, de vreme ce însuşi numele lui Baba-Novac, adică Tata-Novac, denotă deja o vârstă înaintată, încât testimoniul lui Spontoni nu adăugă mult la cunoştinţa lucrului. Balada româna îl numeşte limpede: „un viteaz de-al lui Mihai”, pune totodată alături pe fiul său Gruia, nedezlipitul tovarăş al banditului Baba-Novac din cântecele sârbe şi bulgare. Consiliul despre pericolul de a intra în Constantinopole se pare a fi o aluzie la cazul lui însuşi Baba-Novac, când căzuse din imprudenţă în robia otomană, după cum am văzut mai sus la Bethlen. Corbul în loc de porumbei şi inelul căzut în barba lui Novac în locul trandafirului scuturat pe capul său, iată toată diferenţa între balada româna despre „un viteaz de-al lui Mihai” şi doina bulgarilor din Macedonia despre groaznicul bandit.

Şi totuşi, chiar după cele de mai sus, o critică riguroasă nu are dreptul de a-l identifica fără nici o restricţie pe haiducul Baba-Novac cu hatmanul Baba-Novac. Baladele sârbe şi bulgare relative la această chestiune poartă tiparul unei epoci cu mult mai vechi decât începutul sec. XVII, bunăoară zidirea oraşului Semendria, cele române având aerul de a fi simple traduceri sau imitaţii posterioare de la slavii de peste Dunăre. Mai mult decât atât, călătorul german Stefan Gerlach, care vizitase Bulgaria tocmai pe la 1578 , a văzut în Balcani nişte vechi ruine, unde i se zicea c-ar fi fost oarecând reşedinţa eroului bulgar Novac cel gros.

Concluzia de tras din toate acestea este ca în personajul poetic al lui Baba-Novac imaginaţia poporană a slavilor meridionali şi apoi a românilor a confundat mai multe personaje reale, cel puţin două, care se aseamănă prin origine, prin nume şi prin viaţa haiducească, deşi au trăit în diferite timpuri şi dintre care cel mai nou a fost credinciosul tovarăş al lui Mihai.

B.P. Haşdeu