Intelectualii ! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! avem destui. Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft, singura rimă posibilă la „moft”, peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acum se află Luvrul de Bucureşti. Acolo, precum odinioară muzele în Parnas, se adunau intelectualii spre împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahăr, numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, care nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia „capuţiniști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică a „capuţinismului” şi „capuţiniștilor”.
Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza
mândriei excesive a intelectualilor, a început să-şi piardă încetul cu încetul
clienţii care consumau altceva decât „capuţin”. Ar fi lucru oarecum explicabil:
omul inferior se găseşte foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să
caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită? Din pricina
intelectualilor sau din altă pricină, puţin importă, cafeneaua Brofft, mergând
din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desfiinţeze. Dar
intelectualii nu puteau rămâne pe drumuri; trebuiau deci să-şi caute un nou
sediu numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filosofie, mai
ştiu eu de ce, reclamau soluţii urgente. „Capuţiniștii” îşi aleseseră un local
mult mai frumos şi mai confortabil decât cel vechi; strămutară sediul la
Fialcowski, cafenea-cofetărie celebră, mai ales pentru beltelele ei.
Aici - lucru foarte ciudat şi care nu s-ar
putea explica decât prin teoria evoluţiunii, aici s-a făcut o schimbare însemnată
în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi şi din
cale afară de discreţi, discutând pe şoptite, aşa că să nu le poată profanii
auzi înaltele înţelepciuni, la noul sediu începură să primească alături cu ei,
deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, muşterii care nu
luau „capuţin”, oameni cu totul nedemni de a se numi intelectuali. Apoi,
dezbaterile „capuţiniste” începură să se facă în gura mare, aşa că toată lumea
profană de cafenea şi cofetărie, ba, vara chiar din piaţa Teatrului, le putea
auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează
că le şi putea pricepe. Numai aleşii le-au putut pricepe şi asta a făcut un
mare bine public: încet-încet şi din ce în ce mai numeroşi, începură să iasă
din rândurile lor, o sumă însemnată de tineri a căror vocaţiune era să fie
intelectuali. Până aici nu se ştiuseră număra, neavând un semnal de raliare, o
eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.
În curând, potrivit principiului evoluţiunii,
eclesia a numărat aşa de mulţi adepţi, încât Fialcowski nu i-a mai putut
încăpea şi ei au pornit care încotro să propovăduiască... Azi, mai mult ca
totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice,
inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de „mişcarea
culturală”. Ei fac ploaie şi vreme bună, ei tarifează preţurile succeselor şi
decernează laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează în literatură, în
teatru, în arte, în ştiinţă, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!
Aceste exemplare de lux ale omenirii mişună
astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiţi cu desăvârşire de vreo falsă
fudulie, intelectualii intra în toate localurile de consumaţie şi se amestecă
bucuros cu toţi comunii muritori... Asta e o tactică iezuitică, aşa cred eu;
căci, pentru a renunţa aceşti aleşi la mândria lor legitimă şi a se apleca aşa
cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop şi acela desigur nu
poate fi altul decât luminarea maselor ignorante. Odată cu ieşirea de la
Fialcowski care numaidecât s-a desfiinţat şi el ca şi Brofft, eclesia „capuţinistă”
a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelaţie la
apostolat. Iată-i... La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt
trei muşterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături
cu cei doi profani? Îşi îndeplineşte misiunea: propagă, luminează,
vulgarizează. Sunt chelneri care, după câte au prins pe apucate din dezbaterile
şi conferinţele intelectualilor, pot face marţ pe un profesor de universitate,
mai ales dacă l-or lua repede.
Dar mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata:
„Bine, după câte mi-ai scris aici, cam înţeleg eu ce sunt intelectualii; dar
atâta nu mi-e deajuns; voi să-mi dai o definiţie mai scurtă şi mai limpede;
să-mi spui desluşit ce este un intelectual?”. „Bucuros”, răspund eu; iată:
„Omul care dispreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate pentru el şi
pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gânditor se numeşte intelectual.
Sunt mii şi mii de unelte în lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi
rindea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii... cine le mai ştie pe toate? Un
întreg arsenal inchizitorial! Fără acesta, omenirea n-ar putea stoarce binele
ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeauna trebuie apucată
strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de
lapte. Ei!.. intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama.
Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări
la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în
existenţa terestră înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină:
gândirea! Acu’... deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori
lovit cu leuca astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice
cu toată siguranţă: „Eu?... Eu sunt un intelectual!”.
I.L. Caragiale
Trimiteți un comentariu