Postări
Pecenegi.
Locuinţele ocupate astăzi de nogai
şi anume stepa de lângă fluviul Kuma, în Caucaz, era odinioară patria
cumanilor, un popor de acelaşi neam cu nogaii, din care făceau parte şi
pecenegii, aşezaţi primitiv la Nordul Marii Caspice şi învecinaţi la Sud cu
cumanii. Aceste două popoare au jucat un rol însemnat în istoria Europei
orientale din sec. IX-XIII şi în special în trecutul medieval al românilor,
ceea ce ne îndeamnă a ne ocupa mai îndeaproape de dânsele.
Pecenegii figurează la scriitorii comtemporani
sub diferite nume. Constantin Porphyrogenetul, care ne-a lăsat (sec. X) datele
etnografice cele mai pozitive asupra lor, îi numeşte patzinaki; cronicarul rus Nestor (sec. XI) pecenezi, ca şi scriitorii arabi beženek; cronicarii occidentali pecinaci
şi cei unguri bisseni (sau beszenyö). Toate aceste nume erau
necunoscute poporului însuşi, care purta numele naţional de kangar.
Alungaţi, pe la 870, din locuinţele lor de
către kazari şi cumani, pecenegii se îndreptară spre Ucraina şi după ce
devastară Basarabia, două din hoardele lor ocupară mai toată Muntenia, în
special porţiunea-i orientală, unde până astăzi amintirea lor trăieşte în
pichetul Peceneaga pe Dunăre şi în două pâraie din Dobrogea cu acelaşi nume.
După zdrobirea puterii lor de către bizantini la sfârşitul sec. XI, parte
dintr-înşii se aşezară în Ungaria sub numele de bisseni, unde trăiră sub proprii lor cneji şi judecători, până ce
se pierdură în neamul înrudit al cumanilor (17 localităţi în Ardeal şi în
Ungaria ca Beszenyö, Besonovo etc. conservă memoria numelui lor); parte se
stabiliră dincolo de Dunăre, în Bulgaria, unde câteva sate au transmis
posterităţii numele celui mai viteaz şi mai războinic din toate popoarele
turce.
Originea turcă a pecenegilor e mai presus de
orice îndoială. Anna Comnena afirma că ei vorbeau aceeaşi limbă cu cumanii.
Fiind dat caracterul pozitiv turc al limbii cumane, urmează că şi pecenegii
aparţin aceluiaşi neam. Răposatul Hunfalvy, împingând tendinţa ugrizării până
la extrem, îi considera de origine ugrică şi înrudiţi deci cu maghiarii, în
sânul cărora au dispărut. Cele câteva nume proprii, singurele rămăşiţe din
graiul peceneg, le interpretează arbitrar cu ajutorul idiomelor ugro-finice.
Dar tocmai această scurtă nomenclatură de triburi, provincii şi cetăţi
pecenege, analizate de Vámbéry, vorbeşte în favoarea turcismului acestui popor.
Cumani.
Cumanii poartă la scriitorii bizantini
numele lor naţional de oghuz, cu care
arabii îi porecleau pe nomazii turci din stepele de la răsărit de Volga; Nestor
îi numeşte poloviţi adică „bălani”,
ca şi cronicarii germani „falawa” – „cei cu părul plăviu”, iar cronicarii
unguri „kún”, forma primitivă a numelui „cuman”. Pornind din stepa lor de lângă
Kuma, ei îi alungară pe pecenegi de la Nordul Caspicei, le ocupară locuinţele
(880-900), unde îi mai află peste un secol şi jumătate Constantin
Porphyrogenetul. Hoardele lor pribege îi atacară apoi pe slavi în 1058, cu care
ocazie Nestor pomeneşte firea lor brutală. Întinzându-se, către 1086, în
direcţia Carpaţilor, cumanii cuprinseră Moldova şi Ţara Românească până dincolo
de Olt. În secolul al XIII-lea numărul lor deveni atât de mare, încât ambele ţări
purtau numele de Cumania. Ei rămaseră în aceste locuri aproape un secol şi
jumătate (1086-1220) şi par a fi trăit în bune relaţii cu populaţia indigenă,
deoarece o fracţiune dintr-înşii adoptă în cele din urmă religia, limba şi
datinile româneşti, iar altă fracţiune, fugind în 1239 de invazia mongolă se
adăposti în Ungaria, unde regele Bela îi dete un teritoriu între Tisa şi Dunăre
(numit după dânşii Cumania), unde mai târziu se creştinară şi se maghiarizară;
alţii, în fine, vor fi căutat un refugiu în partea orientală a Bulgariei, unde
par a fi supravieţuit până astăzi în aşa-numiţii găgăuţi din Dobrogea şi surguţi
din Adrianopole, creştini ortodocşi care vorbesc turceşte şi au un tip
particular.
Existenţa cumanilor pe pământul românesc o
adeveresc peste 33 de nume topice şi onomastice formate din coman (ca în Ardeal şi în Balcani). Mai
interesante sunt propriile lor urme toponimice lăsate în Muntenia şi în
Moldova. Astfel sunt numele oraşelor: TELEORMAN, reprezentând o formă cumană
„Teli orman”, pădure nebună (ad désa) şi corespunzând formei turceşti „Deli
orman”, cum se numeşte o pădure şi o provincie a Rumeliei; cuman „teli”,
giagatai „tili”, uigur „tilbe”, osmanlîi „deli”. CARACAL, de la cumanul „Kara
kala” – „castrum nigrum”, în opoziţie cu „Ak kerman” – „castrum album”, epitete
luate din sfera culorilor şi date oraşelor şi popoarelor după un simbolism
propriu naţiunilor turco-tătare, la care culoarea albă denotă elementul
dominant, iar cea neagră elementul subjugat. IAŞI, cetatea Iașilor sau a
cumanilor (din yaasi „arcaş”), cum se
numea o porţiune a acestui popor, latinizată după moda medievală în „jassones”
sau „jazyges”.
Elementul cuman. Şi mai interesantă e influenţa
lexicală căci cumana a dat limbii române primul strat al turcismelor ei. Aici
însă se impune o mare rezervă cercetătorului, deoarece idiomele turceşti sunt
foarte puţin variabile în timp şi în spaţiu, aşa că limba celui mai vechi
monument uigur (Kudatku bilik din sec. X) nu diferă mult de idioma-i modernă
giagatai. E adevărat că cunoştinţa în privinţa cumanei a dobândit un teren
solid prin „Dicţionarul manuscris cumano-latin”, din 1303, ce Petrarca dăruise
Bibliotecii din Veneţia şi despre care contele Géza Kúun a dat în anii din urmă
prima ediţie ştiinţifică. Dintr-însul se poate vedea ce caracter pronunţat turc
şi în special tătar sau turco-oriental avea această idiomă: astfel giagatai şi
cumana posedă deopotrivă tendinţa de a înlocui dentala sonoră cu surda-i
corespunzătoare (cf. teli „stultus”
şi temir „ferrum” cu formele
corelative osmanlîi, deli şi demir), existenţa lichidei nazale ca în
osmanlîie şi reducerea în ambele a guturalei la o aspiraţie mai uşoară (han
„rex”=han). Fondul lexical nu diferă între cumană şi idiomele înrudite şi
nuanţele fonetice le sunt comune.
Astfel fiind, ce criterii ar putea fixa
originea cumană şi nu osmanlîie a cutărei vorbe turceşti? Împrumuturile
turceşti propriu-zise nu există în Ardeal şi cele câteva turcisme din graiul
bănăţean au venit prin mijlocirea sârbilor. Pe de altă parte, o serie din
aceste împrumuturi sunt adânc înrădăcinate în limbă şi se bucură de o mare
circulaţie, ceea ce indică o provenienţă mai veche decât vorbele intrate prin
filiera osmanlîie.
Asemenea elemente mai vechi ar fi bunăoară: beci, în sens de subterană şi de pivniţa
boltită, se află în cumană (beči el
„urbs munita”) şi în giagatai (bičin
„citadela”); vorba lipseşte în alte dialecte turceşti, dar pare a fi
supravieţuit în numele turcesc al oraşului Viena, Beč, care trecu la sârbi,
român şi unguri (Bécs) şi al cărui sens primitiv va fi fost „subterană”.
Oraşele Pesta (ung. pest „cuptor”) şi
Bodrum, numele turcesc al anticului Halicarnas, (d. podrum „pivniţă”) prezintă aceleaşi raporturi semantice.
Numele banului de aramă, al lui Ioan-Vodă, din
1573, ar deriva din cum. (nagtul) akča „pecunia” (osm. nakt akče) şi nu din
turc. akče „bănuţ de argint” (din ak „alb”). Cu alte cuvinte, numai în cumană
vorba ar fi desemnat o monedă şi de altă culoare decât cea albă. Dar pe de o
parte, vorba cumană nu înseamnă decât „bani naht sau peşin”, fără să indice
dacă erau de argint ori de aramă, iar pe de altă parte, admiţându-se chiar
aceasta, un proces identic de generalizare a sensului se observa la fr.
„argent” şi la pluralul diferenţiat al vorbelor para şi ban, câteşitrele
desemnând la început o monedă măruntă de argint şi apoi o monedă de orice
natură. Aceeaşi evoluţie semantică a încercat-o dealtminterea vorba şi
turceşte: akče „monnaie, argent, richesse, pièce”.
Cât priveşte pe aslam „camătă”, care figurează în vechile psaltiri moldoveneşti, el
derivă de-a dreptul din vechiul rus „oslamu”, cu acelaşi sens şi aşa se explică
existenţa-i în texte religioase. Afirmaţia că vorba n-ar exista în nici un
dialect turc, ci numai şi numai în cumană, cade dinaintea giagataicului aslam „camătă” (de unde trecu în vechea
rusă şi de acolo în Moldova), identic altminteri cu cumanul astelan „uşura”. Aceeaşi vorbă cu sensul
de camătă există în dialectele kazan, baraba, tobolsk şi crîmlean.
În neputinţă dar de a fixa, din cauza
motivelor mai sus arătate, un principiu de călăuzire în această direcţie, ne
mulţumim a reproduce pur şi simplu seria vorbelor cumane ce corespund
turcismelor româneşti şi aflătoare în Codicele cuman: chatir, voluntas (hatyr), chalp,
falsus (kalp); duchan, opcina,
taberna (dukkian), dulab, armarium
(dolab); fanar, lampas (fanar), frangi, vellus (frengi); gerdan, collum (gerdan), habar, res novae, nova (habar); madim, metallum (maden), makala, platea (mahala), meydan, locus planus (meydan), maymun, simia (maymun), mărul, lactuca
(mărul), mascara, joculator
(mashara); nagt, pecunia (nakd), narangi, auriaeus color (narenği), noghut, cicer (nohud), nay, tibia (ney), ortac, socius (ortak); peroza,
turcoise (piruze); sabur, aloe
(sabyr), sachez, mastiche (sakyz), salkum, botrus (salkym), saraf, nummularius (saraf), saray, palatium (saray), sinduk, arcă, cista (sunduk), sufra, mensa (sofra), tas, pelvis tonsoria (tas), taman, perfectum (tamam), tarazy, libra (terazi). Parcurgând
această listă, se poate observa că nu figurează într-însa nici un termen important
de ordin cultural. Diferenţele formale fiind imperceptibile, accentuăm din nou
prudenţa cu care trebuie să se procedeze într-un domeniu aproape necunoscut, în
care aşa-numitele descoperiri pot fi infirmate de prima constatare ulterioară.
Lazăr Şăineanu
Trimiteți un comentariu