Mihai Viteazul şi Baba Novac

 În războiul lui Mihai cu Ieremia Movilă, noi îl găsim pe Baba-Novac deja în fruntea oştirilor noastre, întâi asediind în Moldova cetatea Hotin şi apoi lăţind groaza numelui său departe pe teritoriul polon, unde cavaleria română prefăcuse atunci în praf şi cenuşă frumoasa provincie Pocuţia. Un an mai târziu, în nefasta bătălie de la Mirăslău, Baba-Novac comanda aripa dreaptă, asupra căreia, după înfrângerea celei stângi, s-au concentrat cu furie toate atacurile lui Basta. Izbit totodată de cavaleria lui Rakotzi, de infanteria lui Prunics şi de contingentul german din Silezia, bătrânul sârb făcu minuni de vitejie pentru a opri debandarea trupei sale, retrăgându-se de pe câmpul luptei cel mai de pe urmă, după ce însuşi Mihai poruncise tovarăşilor săi a pleca steagul şi a căuta scăparea în fugă.

Ceea ce îl distingea în gradul suprem pe Mihai Viteazul, este că umbra acestui mare căpitan îi îngrozea pe victorioşii săi inamici chiar atunci când toată lumea îl ştia fugar şi-l credea biruit, precum taurul spaniol creşte în putere şi-n furie tocmai după ce l-a atins lancea picadorului. „Românul Mihai, deşi adeseori înfrânt de către nemţi, de către unguri, de către turci şi poloni, totuşi niciodată, nu-şi pierdea cumpătul, ridicându-se din contră din ce în ce mai periculos după fiecare nouă cădere” - zice cu admiraţie contemporanul Starowolski.

Abia scăpat din catastrofa de la Mirăslău, abia ieşit din furcile caudine de la Făgăraş, el ne apare din nou în capul unei armate improvizate din români, din sârbi, din secui, din tot felul de elemente, înfruntând în alte două bătălii tot atât de nenorocite, dar nu mai puţin îndrăzneţe, pe celebrul hatman polon Ian Zamojski, care venea acum din Moldova ca să-i baricadeze întoarcerea în Ţara Românească sau să-l respingă de acolo în caz de intrare. Cea dintâi din acele două bătălii pierdute s-a întâmplat în Carpaţi, undeva în apropierea satului Nagyfal, între avangarda polonă sub conducerea lui Jakob Potocki şi cea română, în fruntea căreia se afla Baba-Novac.

 D. V. A. Urechia, într-o instructivă conferinţa de la tribuna Ateneului Român, atinsese altădată acest frumos monument al elocinţei militare a românilor, pe care l-a cunoscut după un manuscris spaniol, dar care se găseşte publicat italieneşte în preţioasa carte a lui Spontoni. Traducând sau mai bine, retraducând aici în limba în care ieşise discursul din gura lui Baba-Novac, noi conservăm toate ideile, împreună cu toată ţesătura lor, întocmai cum le citim în redacţiunea lui Spontoni mărginindu-ne numai, după maniera lui Thierry, a da stilului o culoare a epocii. (aici)

Cum că discursul este autentic, iar nu imaginar că unele oraţiuni, bunăoară din Tucidide sau din Tit-Liviu, aceasta se poate proba prin mai multe consideraţii. Întâi, Spontoni, după cum am mai spus-o, îl cunoscuse personal atât pe Baba-Novac, precum şi pe toţi principalii actori ai dramei șecspiriane ce se petrecea atunci în Transilvania. Al doilea, discursurile sunt în genere foarte rare în opera acestui autor şi cu atât mai mult el n-ar fi avut nici o raţiune de a le inventa în onoarea inamicilor stăpânului său Basta. Al treilea, cuvintele pe care Spontoni le atribuie din când în când eroilor acţiunii, respiră totdeauna un aer de realitate psihologică care trage dupa sine o convicţiune involuntară. Vom da un exemplu.

Când asasinii trimişi din partea lui Basta, năvăliră în cortul lui Mihai strigându-i să se dea de bună voie în mâinile lor, viteazul apucă sabia şi le răspunse... Să ne oprim aici un moment, cugetând asupra formei răspunsului unui asemenea bărbat într-o asemenea situaţie. Bethlen zice că la exclamaţia sicarilor: „eşti captiv!”, Mihai le-ar fi răspuns: „nicidecum”. Oricine cunoaşte legile inimii umane, simte deîndată absurditatea acestui „nicidecum”, răspuns rece, veşted, banal, posibil numai într-un interval de linişte din partea unei fiinţe vulgare. Mihai nu putea vorbi astfel. Răspunsul sau se găseşte în Spontoni. „Eşti prins!, strigară ucigaşii. Prins eu ?! - răcni Mihai punând mâna pe armă...”. Iată-l! Ecce homo! În acest „prins el” se răsfrânge întreg, ca razele luminii într-o prismă. Într-adevăr, un suflet ca al său nu putea admite, nu putea înţelege ideea de a fi prins el. Mihai ştia să moară, dar a fi prins - nu.

După plecarea lui Mihai la Viena şi apoi la Praga unde-l aştepta ipocrita amabilitate a împăratului Rudolf, ungurii au reuşit a pune mâna pe acel teribil Baba-Novac, al cărui nume devenise de o bucată de timp o groază pentru toată populaţia neromână a Transilvaniei. Însoţit de 400 de voinici şi de un popă sârb numit Şașcă pe care-l avea mereu nedezlipit pe lângă sine, ceea ce se pare a fi insuflat cântăreţului ideea de a-l numi „Hagi-Baba-Novac” şi chiar de a-i atribui „comănacul” ca un fel de simbol de religiozitate; bătrânul luptător călătorea spre Cluj, pentru a se întâlni acolo cu Basta, pe când însuşi Mihai căuta întâlnirea cu împăratul Rudolf, amândoi cu scopul premeditat şi concertat de a ieşi din încurcăturile de la Mirăslău şi de la Teleajen printr-o împăcare cu Austria.

Ungurul Enyedi, Anonimul din Belgrad, Bethlen şi Spontoni, cărora le datorăm o descriere foarte detaliată a morţii lui Baba-Novac, nu ne spun în ce mod anume îl prinsese nobleţea maghiară, mărginindu-se numai, mai mult sau mai puţin, să ne facă să înţelegem că n-ar fi fost tocmai fără participarea lui Basta, deşi acesta avu mai în urma pudoarea de a scutura orice responsabilitate, dând vina lui Ştefan Csaki. Acuzat pe de o parte de distrugerea oraşelor şi satelor Transilvaniei, pe de alta de intenţia de a vinde turcilor cetăţile Lugoj şi Caransebeş din Banat, cu alte cuvinte acuzat pentru ceea ce n-a făcut şi pentru ceea ce se face totdeauna într-un timp de război, Baba-Novac fu osândit la moarte împreună cu nedespărţitul popă Şașcă, a cărui singură crimă se vede a fi fost calitatea de duhovnic pe lângă cel mai cumplit inamic al maghiarilor.

Şincai rezumă în trei vorbe de o simplitate înspăimântătoare pieirea lui Baba-Novac şi a sărmanului popă Şașcă: „După ce i-au fript în piaţa Clujului, i-au scos lângă baştea Săbăilor de către Feleac şi acolo au împlântat frigările cu trupurile cele fripte”. Spontoni zice că acţiunea frigerii, însoţită de oribilele ţipete ale nenorocitelor victime, a durat o oră şi jumătate. În fine, Bethlen mai adăugă către icoana frigărilor, cu un fel de voluptate de răzbunare maghiară, că „păsările aveau ce se mănânce!”. Astfel pieri amicul cel mai credincios al lui Mihai cu câteva luni înainte de catastrofa mult iubitului său stăpân. Întorcându-se de la Praga, acesta puse în fruntea călărimii române în locul răposatului Baba-Novac, pe mândrul magnat maghiar Ludovic Rakotzi şi tocmai acesta l-a vândut apoi lui Basta, ba încă a şi asistat cu sânge rece în cortul eroului când barda mercenară îi reteza capul. Aşadar, să mai fi trăit Baba-Novac, nu se întâmplă asasinatul de la Turda.

Aducem acest exemplu de ingratitudine într-adins pentru a-l pune în contrast cu alţi trei generali ai lui Mihai, a căror neclintită fidelitate pentru marele principe român n-a fost atinsă un singur moment prin cea mai slabă umbră de perfidie. Sârbul Marco, poreclit de către înşişi turcii Deli, adică voinic de frunte, sârbul George Raţ, născut la Salankemen, de unde trecând în Transilvania servise acolo cu umilinţă pe la grajdurile magnaţilor, până ce geniul lui Mihai veni să ghicească stofa de hatman sub exteriorul unui vizitiu; şi, în fine, sârbul Baba-Novac; iată trei sârbi tot atât de credincioşi României, precât de vânzători au fost ungurul Székel, ungurul Zibrik, ungurul Mako, ungurul Rakotzi.

Învăţătura practică pe care prudenţa noastră trebuie s-o deducă şi s-o aibă pururea în vedere în faţa acestui fapt istoric, este că nu toate elementele străine merită deopotrivă încrederea românului, precum în fizică nu tot felul de fluide se pot alia prin endosmos. În regula generală, străinul devine patriot într-o altă ţară, numai atunci când propriile sale tendinţe anterioare, propriile sale simpatii şi antipatii, propria sa idee predominatoare, coincide cu aspiraţiile patriei adoptive. Ilustrul nostru Cantemir era tătar de origine...

B.P. Haşdeu

Baba Novac

 Este o lege banală a istoriei umane, că acţiunea aduce totdeauna după sine necesitatea unei reacţiuni. Astfel, după trista epocă a fanariotismului, în cursul căreia românii pierduseră orice simţământ de individualitate naţională, astăzi din contră, ne întâmpină fenomenul opus, al exclusivismului împins până la extrem. Extravaganţa unora dintre noi dezaprobă tot ce e străin, resping tot ce nu ne prezintă o probabilitate de a se trage perpendicularmente din neamul legionarilor, merge cu radicalismul până la a nega calitatea, mintea şi inima de român, unui om a cărui crimă consistă într-un nume mai mult sau mai puţin exotic. Oare însuşi Traian n-a fost şi el prin origine, ca şi urmaşul său Adrian, un barbar celtiber din Spania?

Ca şi romanii cei vechi, posteritatea lor din Dacia nu îmbrâncea niciodată pe un străin ce venea cu inima curată a ne oferi braţul său şi luminile sale, precum în antichitate sciţii şi hiperboreii mergeau a depune pârga lor pe altarul lui Apollo de la Delfi şi s-a întâmplat adesea ca acel străin sau fiii săi deveneau pentru noi o glorie naţională. De aici însă nu rezultă nicidecum utilitatea xenofiliei, predilecţia pentru tot ce se capătă din afară, admiterea necondiţionată a elementelor străine. Ultra-xenofilia e tot atât de periculoasă, pe cât de ridicolă este ultra-xenofobia. Dar atunci, puşi între ambele extreme, unde oare să găsim criteriul care să ne conducă pe o cale de mijloc? Studiul de faţă este menit până la un punct a răspunde la această grea şi importantă întrebare.

Nu este nici o legătură mai strânsă, mai intimă, mai trainică, ca simpatia ce uneşte involuntar pe toţi acei ce suferă, pe toţi acei ce numără cu nerăbdare zilele de chin în aşteptarea orei de mântuire. E superbă imaginaţia lui Göthe, când ne arată bradul Scandinaviei suspinând după cedrul Libanului; e sublim tabloul lul Bürger, în care două fiinţe în lanţuri, despărţite prin uşa de fier a unei singure temniţe, se gândesc cu iubire una la alta, fără a se fi cunoscut vreodată. Ei bine, inimile a doua popoare nenorocite nu pot a nu se visa una pe alta de departe, ca bradul şi cedrul lui Göthe, nu pot a nu se iubi de aproape, ca prizonierii lui Bürger, nu pot a nu simpatiza în orice situaţie prin înrudirea suferinţei.

Provedenţa, aruncând cinci neamuri diferite pe îngustul spaţiu al peninsulei balcanice, pe români, pe greci, pe sârbi, pe bulgari şi pe albanezi, a legat aceste elemente eterogene într-un singur buchet prin trei noduri consecutive: 1. ingredientul comun tracic, care intrase, mai mult sau mai puţin în compoziţia tuturora; 2. comunitatea religioasă; 3. în fine, un inamic comun, o temere comună, o comună aspiraţie de a se emancipa de sub jugul otoman. Niciodată însă această solidaritate de speranţe naţionale între toate neamurile apăsate din imperiul otoman nu ajunsese la o manifestare atât de energică, atât de grandioasă şi de generală, ca în epoca viteazului Mihai, când tunul de la Călugăreni părea a prevesti apropiata cădere a Stambulului.

„Sârbii şi bulgarii doreau cu nerăbdare să-l vadă pe eroul român trecând la dânşii, ca să i se închine cu toţii” - scrie Grecul Stavrino, iar italianul Spontoni adăugă: „Mihai se gândea la cucerirea Macedoniei, Serbiei, Bosniei, Albaniei şi a celorlalte ţări greceşti, unde avea o mulţime de

partizani, care îl numeau Steaua Răsăritului, după cum se constată aceasta din scrisorile, ce s-au găsit mai în urmă sub pernă după moartea acestui principe”. Aşadar, nu este de mirare că mii de străini din toate naţionalităţile de peste Dunăre serveau cu un zel, cu o fidelitate, cu o abnegaţie fără margini sub victorioasele steaguri ale viteazului, de a cărui glorie depindea salvarea lor comună din ghearele Osmanlîiului. .

Doi dintre aceşti oaspeţi trans-danubieni la banchetul libertăţii ce se aşternuse atunci sub cortul lul Mihai, atrag asupră-le mai cu deosebire atenţia istoricului. Cu o altă ocazie vom schiţa, poate, biografia grecului Mihali, cunoscut sub numele de Ban Mihalcea, mâna dreaptă a Domnului în toate afacerile diplomatice ale ţării şi al cărui devotament a fost încoronat printr-o moarte de martir pe mormântul lui Mihai. De astă dată ne vom mărgini a deplânge în două-trei vorbe, interesanta figură a celuilalt companion străin al eroului nostru, sârbul Baba-Novac, braţul drept al principelui pe câmpul de bătălie şi care primi şi el de bună voie cununa de mucenic.

Viaţa lui Baba-Novac se împarte în două perioade: unul lung şi obscur, altul scurt şi strălucit; unul dincolo de Dunăre, în Serbia, în Bosnia, în Balcani; altul de dincoace, în Muntenia, în Moldova şi până în fundul Ardealului; unul, în care-l privim la umbra codrului pândind bogatele caravane turceşti; altul, în care el ne apare deodată în fruntea celei mai frumoase armate române, amic nedezlipit al viteazului Mihai, groaza ungurilor şi a polonilor. Ca haiduc, el trăieşte până astăzi în poezia poporană a tuturor slavilor din Orient şi în cântecele bătrâneşti ale românilor, singurul izvor pentru această primă fază, aşa-zicând homerică, din istoria lui Baba-Novac.

Ca general, faptele sale sunt înregistrate în memoriile contemporanilor, dintre care unii, deşi inamici neîmpăcaţi ai lui Mihai Viteazul, totuşi nu se pot stăpâni să nu exprime o profundă admiraţie pentru bravura ostăşească şi caracterul cu adevărat cavaleresc al lui Baba-Novac. Astfel, fântânile istorice sunt destule pentru a ne permite se schiţam aici un portret întreg, dacă nu cu detaliile minuţioase şi delicate ale penelului italian, cel puţin prin câteva din acele grosiere linii ale artei flamande, care reuşesc uneori a surprinde mai bine secretul naturii printr-o îndrăzneaţă aruncătură de culori.

Sârbii şi bulgarii posedă vreo zece poeme poporane, relative toate la diferitele episoade din semi-seculara haiducie a lui Baba-Novac. Am arătat cine a fost haiducul Baba-Novac, dar nimic nu ne probează încă identitatea sa cu ilustrul general al lui Vodă Mihai. Baladele sârbe şi bulgare nu ne prezintă, din nenorocire, nici o indicaţie cronologică precisă. Doi oameni cu totul diferiţi puteau să poarte un singur nume, precum se ştie, de exemplu, tot în armata învingătorului de la Călugăreni se aflau doi căpitani numiţi Mârza, încât ostaşii erau siliţi a-i distinge pe unul de altul prin epitetele de Mârza cel mare şi Mârza cel mic. Ar fi dară foarte cu putinţă ca hoţul Baba-Novac şi hatmanul Baba-Novac să nu fi fost una şi aceeaşi personalitate. Un pasaj din istoria ungurului Wolfgang Bethlen, unde se alunecă două-trei vorbe încâlcite, nu dezleagă această enigmă, cu atât mai mult că autorul lor a trăit şi a scris aproape cu un secol mai târziu. Acel pasaj, după ce recunoaşte că generalul Baba-Novac a fost sârb, Rascianus, apoi adăugă: „În juneţe el căzuse rob la turci, care îi smulseră toţi dinţii şi-l făcură mahomedan, iar în urmă venind la Mihai, acesta l-a pus cap peste corpul voluntarilor”. A spune atâta sau a nu spune nimic, este totuna. Anecdota despre dantura lui Baba-Novac mai cu seamă, nu pare a fi istorică, deoarece tocmai dânsul a fost cel mai elocinte dintre căpitanii lui Mihai, ceea ce nu se împacă cu lipsa tuturor dinţilor, într-o epocă când dentiştii nu erau prea abili de a înlocui natura prin artă.

Cât priveşte mahomedanismul lui Baba-Novac, aceasta tot încă s-ar mai putea explica, admiţându-se venirea sa din Bosnia, de unde îl aduce poezia poporană trans-danubiană şi unde propaganda sângeroasă a islamului făcuse deja de pe atunci mari progrese în sânul populaţiei sârbe. De asemenea şi faptul robiei la turci este nu numai posibil, nu numai probabil, dar încă se pare a fi confirmat printr-o tradiţiune poporană. Mai pe scurt, pasajul din Bethlen este o eroare, din care nu lipseşte totuşi o picătură de adevăr, precum se întâmplă mai totdeauna. Din toate fântânile istorice scrise, aceea care ne procură noţiunea cea mai ponderoasă în cazul de faţă este italianul Spontoni. Ca secretar al lui Basta, el îl cunoscuse personal pe Baba-Novac şi ne spune lămurit, că a fost nu numai sârb, dar încă un om vechi de ani, adică întocmai cum ni-l zugrăvesc cântecele vecinilor noştri de peste Dunăre: „Baba Novacco Rasciano, uomo vecchio”. Nici aceasta însă nu ne mulţumeşte, de vreme ce însuşi numele lui Baba-Novac, adică Tata-Novac, denotă deja o vârstă înaintată, încât testimoniul lui Spontoni nu adăugă mult la cunoştinţa lucrului. Balada româna îl numeşte limpede: „un viteaz de-al lui Mihai”, pune totodată alături pe fiul său Gruia, nedezlipitul tovarăş al banditului Baba-Novac din cântecele sârbe şi bulgare. Consiliul despre pericolul de a intra în Constantinopole se pare a fi o aluzie la cazul lui însuşi Baba-Novac, când căzuse din imprudenţă în robia otomană, după cum am văzut mai sus la Bethlen. Corbul în loc de porumbei şi inelul căzut în barba lui Novac în locul trandafirului scuturat pe capul său, iată toată diferenţa între balada româna despre „un viteaz de-al lui Mihai” şi doina bulgarilor din Macedonia despre groaznicul bandit.

Şi totuşi, chiar după cele de mai sus, o critică riguroasă nu are dreptul de a-l identifica fără nici o restricţie pe haiducul Baba-Novac cu hatmanul Baba-Novac. Baladele sârbe şi bulgare relative la această chestiune poartă tiparul unei epoci cu mult mai vechi decât începutul sec. XVII, bunăoară zidirea oraşului Semendria, cele române având aerul de a fi simple traduceri sau imitaţii posterioare de la slavii de peste Dunăre. Mai mult decât atât, călătorul german Stefan Gerlach, care vizitase Bulgaria tocmai pe la 1578 , a văzut în Balcani nişte vechi ruine, unde i se zicea c-ar fi fost oarecând reşedinţa eroului bulgar Novac cel gros.

Concluzia de tras din toate acestea este ca în personajul poetic al lui Baba-Novac imaginaţia poporană a slavilor meridionali şi apoi a românilor a confundat mai multe personaje reale, cel puţin două, care se aseamănă prin origine, prin nume şi prin viaţa haiducească, deşi au trăit în diferite timpuri şi dintre care cel mai nou a fost credinciosul tovarăş al lui Mihai.

B.P. Haşdeu