Credinţa în „întorsură” se manifestă în două chipuri: ori negativ, adică singur aducând asupră-ţi mânia demonilor, ori pozitiv, aruncând răul de la tine asupra acelora ce ţi l-au trimis, fie oameni, fie demoni. Totul e rezumat deci în formulele: „Nu face, ca să nu ţi se întâmple” şi „fă, ca să fie făcut”. Credinţa aceasta este aşa de complicată, manifestările ei aşa de multe, încât e greu de tot să sistemizezi obiceiurile izvorîte din ea. Eu cred că jumătate din manifestările vieţii sufleteşti ale ţăranului român sunt bazate pe credinţa „întorsurii”. Multe din obiceiurile poporului sunt de neînţeles, ori pentru că nu putem găsi imediatul lor motiv psihologic, ori că poporul însuşi a pierdut temeiul credinţei şi a rămas numai cu manifestările fără rost ale unei cauze dispărute - cum au rămas de multe ori, în limbă, vorbe derivate ale unor tulpini pierdute - ori că amestecă două credinţe felurite şi le înlocuieşte, dând astfel naştere unui adevărat non-sens psihologic. De aceea e grea sistematizarea.
Mie n-o să-mi scoată nimeni din cap că toate credinţele poporului - fără excepţie, toate - sunt lucruri foarte înţelepte şi mai ales foarte poetice. Nu e nărod cine le crede, nărod e cine nu poate să le înţeleagă. Dacă e absurditate, metaforă şi alegorie în artă, atunci fără îndoială credinţele „deşarte” ale popoarelor sunt şi ele absurdităţi. Noi ne batem şi ne războim cu religia formelor aşa cum vreau popii, dar cu religia inimii suntem totdeauna de acord. lar credinţele deşarte nu sunt alta decît o religie a sentimentelor. Logică? Logica a fost născocită atunci când au început oamenii să fie zăpăciţi şi răi, precum legile contra unui abuz se fac când abuzul începe să existe. Logica ştie să ceară argumentat şi frumos o bucată de pâine, dar numai sentimentul ştie şi poate să i-o dea.
În Biblie se spune cum a scos Dumnezeu pe Lot din Sodoma, poruncindu-i să nu se uite îndărăt. Nevasta lui Lot nu s-a tinut de poruncă şi s-a făcut stâlp de sare. Dreptcredincioşii sunt convinşi că aşa s-a întâmplat cum zice Biblia; necredincioşii rîd de acest basm al lui Moise. Cuminţi sunt aceia, care explică prin metaforă cuvintele lui Moise: Femeia s-a făcut stâlp de sare, de spaima lucrurilor ce-a văzut, aşa cum am zice noi „s-a făcut piatră, de spaimă” şi cum într-adevăr zicem cu verbele „a încremenit de spaimă”, „a înlemnit”, „a împietrit”, „a înmărmurit”. Oricum am explica vorbele lui Moise, un lucru rămâne în picioare: iudeii credeau în „întorsură”. Moise ne relatează în basmul său o credinţă a poporului judaic: „să te păzeşti de uitătura îndărăt că-ţi aduce pieire”. Biblia spune hotărât că îngerii au cerut de la Lot să nu se uite îndărăt.
Mitologia greacă povesteşte că Orfeu a coborât în Tartar şi prin cântec a înduplecat pe Pluto să-i dea îndărăt pe moarta sa nevastă, Euridice. Singura poruncă a lui Pluto a fost ca Orfeu să meargă înainte şi să nu se uite, cât va ţine drumul până în lumea de deasupra, îndărăt spre Euridice. Orfeu nu s-a putut stăpâni şi când era aproape să iasă din Tartar, s-a uitat îndărăt şi atunci Euridice a dispărut ca prin farmec. Şi acesta e un basm. Dar şi el e întemeiat pe credinţa „întorsurii”: căutătura îndărăt îţi aduce pieire. Virgil spune şi el hotărât că Pluto a cerut de la Orfeu să nu se uite îndărăt „nac hanc dederat Proserpina legem”. Iar Proserpina e doamna duhurilor din Tartar, cu care poţi face legământ. De aceea vorbeste Virgil de „călcarea legământului cu Stăpânul”, „rupta tyranii foedera”. Acesta e chipul pozitiv al „întorsurii”: tu singur aduci asupră-ţi răul, chemi puterile demonice.
Oameni luminaţi îndeajuns, convinşi de absurditatea superstiţiilor, nu s-ar întoarce pentru nu ştiu ce din cale, când au plecat de-acasă şi şi-au adus în drum aminte că şi-au uitat acasă batista ori altceva. E absurd să crezi că, dacă te vei întoarce de la poartă în casă, n-are să-ţi meargă bine ori ţi se va întâmpla vreun rău şi cu toate acestea nu ştiu dacă sunt doi într-un oraș care să fie absolut liberi de această credinţă. Ea e cu mult mai puternică decât toată filozofia cărţilor, căci a răzbit prin sute de veacuri şi a trecut prin miliarde de oameni pînă la noi. Pornind de la credinţa în demonica putere a căutăturii îndărăt, nu e de mirare de ce ţaranul nu să uită îndărăt noaptea niciodată, nu se uită nici ziua când trece printr-o pădure, cu carul printr-un râu, pe o punte. Degeaba-l strigi. Când fac fetele farmece ori vrăji, una dintre cele mai de căpetenie condiţii ale reuşitei este căutătura drept inainte. „Pe cale, atât când se duce la pârâu, cât şi când se întoarce cu apa, caută să nu se uite defel înapoi, nici să vorbească cu nimeni, căci cum se va uita îndărăt... desfacerea nu e de nici un folos”. În chip negativ, întorsura e o alungare a puterilor demonice prin simplul mijloc că faci întors un lucru: mergi cu spatele înainte, sari îndărăt peste un lucru, numeri ori reciţi invers o serie de numere ori câteva vorbe, arunci îndărăt un lucru etc.
A intra cu spatele înainte într-o casă străină nu e un lucru frumos, dar e obișnuit şi cerut chiar de legile „etichetei” ţărăneşti într-anumite împrejurări. Morţii nu se mai întorc de la groapă, acasă, zice ştiinţa, dar credinţa zice altfel. Morţii, dacă ştiu drumul, se întorc iute şi bine acasă, nu ca oameni, ci ca strigoi. De aceea morţii sunt scoşi cu picioarele înainte din casă, tot aşa sunt duşi până la groapă. „Capul poate să ştie drumul de la groapă până acasă, numai picioarele să nu-l ştie”. Dacă mortul e strigoi, sătenii îl dezgroapă şi-l întorc cu faţa în jos în sicriu. Când nu poate să moară omul, ai casei îi întorc aşternutul cu capul la picioare. Când bea ţăranul apă, suflă peste ea şi varsă câteva picături. Când a băut din pahar, apa cea rămasă o azvârle îndărăt peste cap. Când bea rachiu, întoarce paharul cu fundul în sus şi zice „atâta rău!”. Departe griva de iepure dacă socotim că prin întoarcerea paharului el vrea să arate că a băut până la fund şi că atâta rău îşi doreşte, cât rachiu a mai rămas în pahar. „Atâta rău” e o formulă şi e adresata puterilor demonice.
Credinţa în întorsură se manifestă în foarte multe chipuri, dar toate s-ar putea reduce la cinci tipuri.
1.
Căutarea îndărăt. Ştim în ce constă aceasta din cele două exemple, al Bibliei şi al mitologiei greceşti şi din credinţa noastră în răul întoarcerii din drum. Aceasta în chip negativ. În chip pozitiv, credinţa se manifestă în mergerea cu spatele înainte, în sărirea cu spatele înainte: adică prin alungarea duhurilor rele, prin „desfacere”. Pe credinţa întoarcerii din drum şi a căutăturii îndărăt se întemeiază cele două zicători ale noastre „a merge pînă la calea întoarsă” şi „a întoarce capul cuiva”. E de sine înţeles că „duce-te-ai până la calea întoarsă” e un blestem, nu prin aceea că doreşti omului un nesucces, ci pentru că îi pofteşti întâlnirea cu duhul-rău. Iar „întoarcerea capului” e oarecum o vrăjire, o căutătură îndărăt, o cădere în puterea demonilor. Gândul omului se poate abate spre bine, dar că capul i se întoarce numai spre rău. Tocmai asta, că „a întoarce capul cuiva” are totdeauna înţeles rău, e mărturie că e la mijloc o putere a duhurilor rele.
2.
Azvârlirea unui lucru îndărăt. Condiţia principală este să nu te uiţi îndărăt când azvârli lucrul. Iar acel lucru trebuie să fie ori vrăjit şi descântat - şi atunci poate să fie orice lucru - ori să aibă în sine însuşi puterea demonică ori antidemonică d.e. usturoi, busuioc, pământ de la capul unei punţi, sânge de nouă fraţi, păr din cosiţa unei fete violate, iarba lui Tatin, cuie de fier găsite, linguri adunate de pe maidan, cap de şoarece, scurmătură de cioară, cuib părăsit de rândunică, ochi de codobatură, scamă de la un sac cu făină furată etc. Azvârlirea se face totdeauna peste cap, ori peste umărul stâng, peste cel drept niciodată. Când un om visează că va muri, stă trei zile de-a rândul cu spatele la fereastra deschisă şi azvârle peste umăr în drum usturoi - ca s-alunge demonii şi să scape de moarte. Apa descântată, câtă a rămas neîntrebuinţată, să azvârle de vrăjitoare îndărăt peste cap: toată puterea iadului s-ar aduna asupra vrăjitoarei şi a bolnavului, dacă apa descântată n-ar fi azvârlită peste cap. În poveşti e un sine qua non al mântuirii feţi-frumoşilor, ca să azvârle peste cap în calea zmeului trei lucruri date lui de Sfânta Vineri (nu e corect când povestea spune că i s-au dat de Sfânta Joi, ori Luni, ori altă sfântă). Acele trei lucruri variază în povești, dar peria nu lipseşte, căci ea are în toată mitologia noastră o putere antidemonică. Femeile ca să nu deoache copiii din leagăn, scuipă de trei ori peste umărul stâng sau cel puţin scuipă spre stânga, ca s-alunge demonii. Curios e faptul că ţăranul îşi azvârle peste cap măseaua scoasă din gură şi nu se uită unde-i cade, „ca să crească altele”, zice el. Nu lui, ci oamenilor în general; azvârlirea ei se face în numele omenirii întregi. Îţi aduci aminte de Deucalion al mitologiei greceşti. Dinţii scoşi şi-i aruncă ţăranii şi peste casă. Ori peste umăr, ori peste casă e acelaşi lucru; tot aşa peste un râu. Trebuie să fie ceva moştenit din timpurile primitive ale oamenilor într-acest trio: e totuna trupul, locuinţa şi râul. Apa descântată s-azvârle şi peste casă.
Când s-au împăcat doi duşmani, iau trei lucruri (d.e. trei coji de nucă) şi fiecare azvârle peste casa sa un lucru; cu al treilea merg împreună la un râu şi, cu faţa întoarsă, îl azvârlă dincolo. Râurile despart triburi şi neamuri; poate că ei azvârlă ura lor peste râu într-alt trib? Un obicei frumos e al podurilor la îngropăciuni şi într-acest obicei se cuprinde şi azvârlirea banului peste o gârlă peste care a trecut mortul: un bărbat azvârle de pe un mal un ban dincolo şi aşteaptă până trece convoiul peste pod, uitându-se înainte. Dincolo, alt bărbat azvârle alt ban, dar acest bărbat stă cu spatele spre râu. Imi explic că un barbat, prin azvârlirea banului, privind înainte, dă pe mort în puterea morţii; celălalt întors, alungă duhurile rele.
3.
Recitarea formelor pe dos. Îmi pare rău că am uitat o formulă de aceasta, pe care însumi eu am spus-o în copilărie, ca să scap de gâlci. Îmi descântase o babă, apoi îmi spuse[se] două versuri, pe care le-am rostit după ea, stând cu faţa spre ulcică - tot aşa şi ea - şi am recitat după dânsa tot aceleaşi versuri. Formula: „De-o fi făcut cu una/ Eu îi fac cu două/ De-a făcut cu două/ Eu îi fac cu trei” şi aşa mai departe pînă la zece e foarte obișnuită în descântece de făcătură şi e o simplă inversiune.
O formulă simplă şi cunoscută este aceea a ţărăncilor, la Sân-Vasiu, când dau grăunţe descântate găinilor străine şi zic: „Mie ouăle, ţie penele” - adică vecinei - iar vecina ştiind că i-a vrăjit cineva găinile, borboroseşte singură asupra unei pene de găină: „Penele ţie, ouăle mie”, adică invers. Şi cum toate vecinele ar vrea să puie mâna pe ouă străine şi să-şi apere pe ale lor, cât e satul de mare, în ziua Anului nou toate femeile borborosesc formula aceasta şi direct şi invers. Recitarea pe dos a formulelor magice a fost cunoscută în toate timpurile. Maccareus, tovarăşul lui Odiseu, povesteşte mântuirea sa şi a fârtaţilor săi de fermecătoriile Circei, spunând: „Spargimur inocuae sucis melioribus herbae,/ Percutimurque caput conversae verbere virgae;/ Verbaque dicuntur dictis contraria verbis .
In Evul Mediu existau o mulţime de formule magice, care nu erau nimic alta decât vorbe luate din vânt şi care citite invers rămâneau tot aceleaşi. Îndeobşte cunoscută e „Sator arepo tenet opera rotas” care a încurcat multă vreme pe filologi: ei căutau un înţeles într-aceste vorbe, până ce unul mai deştept le-a dovedit că vorbele acelea n-au nici un rost, decât că se pot citi invers.
5.
Întoarcerea pe dos a lucrurilor. Mai întâi îmbrăcarea pe dos a hainelor. Ca să alunge duhurile rele, ciobanii când ies cu oile la munte îmbracă de obicei cămaşa ori pe dos, ori cu gura la spate. Când femeile înţarcă pe copil, îmbracă pe dedesubt o cămaşă cu gura la spate. Hainele se poartă pe dos cu intenţie. Când n-ai intenţie şi îmbraci o haină pe dos fără să bagi de seamă, o să capeţi bătaie, dar scapi de bătaie dacă îţi calci haina în picioare. Însăşi îmbrăcarea cojocului pe dos nu e o chestiune aşa de simplă cum li se pare celor ce văd într-asta o simplă cruţare a hainei. Nu haina vrea ciobanul să şi-o cruţe, ci sufletul. Credinţa e foarte răspîndită; prin mahalalele oraşelor tot aşa de mult ca la ţară. Mai ales printre femei. Eu am cunoscut o studentă de la universitate, care îşi îmbrăca întotdeauna un ciorap pe dos. Ciorapul e cu deosebire haina care se îmbracă pe dos, prin oraşe.
Despre întoarcerea ulcelei, la descântec şi farmec, am pomenit. Fără asta nu se poate face nici un fel de vrajă. În descântece „de leac” tot aşa. Pe copilul deocheat îl dezbraci şi-i torni în cap cărbunii cu apa în care au fost stinşi, întorci pe urmă ulcica cu gura în jos. Dacă n-o întorci, totul e degeaba. Iar întoarcerea lucrurilor din casă e aşa de frecventă, că ai face din înşirarea lor un catastih cât toate zilele de lung. Femeile, care nu lucrează vinerea, merg aşa de departe cu credinţa lor, încât vinerea întorc cu gura în jos doniţele din casă, oalele, albia, întorc toporul, sapa etc. Dacă ar veni Sf. Vineri prin casa lor, ca să vază dacă lucrează, ele i-ar da dovezi prin însăşi starea obiectelor din casă, că n-au lucrat. Aceasta li-e răspunsul.
Întoarcerea lucrurilor din casă e mai obișnuită când e un mort în casă. Pe cel ce se luptă cu moartea îl dau ai casei jos, îi pun pe podeală aşternutul întors, de la cap la picioare. Însăşi perna i-o pun la picioare. Pe mort îl scot din casă cu picioarele înainte. Albia în care l-au scăldat o întorc cu gura în jos şi o ţin aşa şapte zile. Pe timpul când lumea petrece mortul la groapă, ai casei răstoarnă patul cu picioarele în sus; chiar masa, pe care pun mâncările pomenii în timpul îngropării, o răstoarnă cu picioarele în sus. Întoarcerea omului cu capul în jos, e însoţită de o putere demonică. Fiindcă nu poţi sta cu picioarele în aer, drept în sus, e destul să te dai peste cap, ca să intri în puterea demonilor. Oamenii ieşiţi din mormânt se dau peste cap şi se fac strigoi. În poveşti dai foarte des de acest obicei. Făt-Frumos, ori calul său, se dă peste cap şi se metamorfozează în butuc, în floare, în roată de fier, în ce voieşte.
Împotrivit puterilor demonice e orice obiect de fier, întors spre demoni, dar mai ales cuţitele şi topoarele, întoarse spre demoni cu partea ascuţită. Pe cel dus prin aer pe un băţ de alun - vrăjit cu ulcica, pe dragoste - nimic nu-l poate opri din cale, decât un cuţit împlântat cu mănunchiul în pămînt. Peste cuţit nu poate trece. Cu această credinţă îmi explic eu obiceiul ţăranilor de-a pune toporul cu ascuţişul în sus, când bate piatra. Se înţelege că furtuna şi grindina e adusă de demoni, toporul le înfrânge puterea. Obictele întoarse se pot conjura ori contra demonilor ori pentru chemarea lor. Totul atârnă de intenţia omului. Un exemplu cunoscut de conjurare a lucrurilor îl avem noi într-o poveste a strigoiului. Un strigoi se iubea cu o fată şi venea nopţile la ea. Fata, în urmă, a dat de veste că e strigoi; de spaimă, a întrebat pe o babă care a învăţat-o ce să facă. Când a venit strigoiul noptea a găsit uşa încuiată şi a cerut să-i deschidă, fata n-a voit. „Deschide tu, masă!”, zise strigoiul. Masa: „Nu pot, că sunt întoarsă!”. Strigoiul a chemat pe rând toate lucrurile din casă, dar fata le întorsese pe toate şi nici unul n-a putut să deschidă. „Deschide tu cleşte, tu scaun, tu pâine, tu cojocule”. În urmă: „Deschide tu, opaiţule!”. Şi iată, că opaiţul care ardea şi era neîntors a sărit de la locul lui, să deschidă uşa. Dar atunci au cîntat cocoşii, strigoiul a dispărut ca să nu mai vie.
de George Coșbuc
Postări
