Dimitrie Cantemir

Written By Dragos Gros on sâmbătă, 4 octombrie 2014 | 07:59


 Principele Dimitrie Cantemir (1663-1723) a fost nu numai un învăţat de frunte al timpului său, dar şi cel mai mare învăţat ce l-a produs până astăzi ţara noastră. Ca poliglot, el poate fi pus alături de Milescu, pe care îl întrece încă în erudiţie şi vastitate. În domeniul limbilor orientale mai cu seamă, el a rămas până astăzi cunoscătorul cel mai profund şi, dacă îl exceptam întrucâtva pe Ienache Văcărescu, Cantemir rămâne unicul mare orientalist român. Cantemir cunoştea vreo 12 limbi: el vorbea limbile orientale (turcă, arabă, persană), neo-greacă, italiană, rusă şi franceză, ştia mai multe limbi antice (greacă, latină, paleo-slavă) şi a scris în şase limbi diferite: româna, latină, neo-greacă, rusă, turcă şi persană.

În privinţa cunoştinţelor sale filologice, el nu s-a ridicat şi nu s-ar fi putut ridica mai presus de contemporanii săi. În Hronicul său, unde vorbeşte adesea de multe lucruri străine de istorie, se afla şi un pasaj (I, 83 urm.), din care putem induce părerile sale despre filiaţiunea limbilor clasice: „Care lucru decât razele soarelui mai albe şi mai chiar se vede, că limba aceasta latinească de astăzi odinioară au fost hirește elinească şi limba elinească maică iară a latinilor fiică se cunoaşte. În locul a o mie de mărturii, pre unul numai vom aduce, pre Scaliger, carele cu mari şi netede socotele etimologhicești (adică tâlcuitoare de cuvinte) arată şi dovedeşte, precum toate numerele, cuvintele şi graiurile (verbele) latineşti ca niște crengi dintr-o tulpină şi ca nişte smicele dintr-o rădăcină, dintr-acea elinească răsar şi se depărtează şi orice însemnează virtutea cuvântului latinesc, nu din sine ci din cel elinesc însemnează, ce însemnează... Iar lexicoanele etimologhilor în mână, în carele binişor şi amănuntul cercetând pare-mi-se şi 11 cuvinte hirește latineşti în toată limba latinească nu va putea afla”.

Acest mod de a vedea s-a continuat şi după Cantemir. Unul dintre cei mai iluştri filologi ai secolului al XVIII-lea, olandezul Ruhnken (1723-1798) repeta încă galanta frază: „linguam latinam totam pulchroe matris groecoe pulchram filiam esse”. Iată şi două exemple etimologice, care ne aduc aminte de reveriile platonice despre originea cuvintelor:
„Theos” deus, Dumnezeu, a cărei etimologhie cei mai învăţaţi o fac aşa: (deus, theos) se zice, căci lui ceva nu-i lipseşte sau pentru căci el toate tuturor dă sau se tâlcuieşte, adică a toate vede şi ochiului lui toate sunt supuse; sau iarăşi de la cuvântul „deos”, ce se înţelege frică, spaimă, pentru căci el este de temut şi de speriat; iară de se va duce cuvântul latinesc de la cel eolicesc (ca şi cea eolicească, limbă elinească este, ce va să zică trăiesc, căci Dumnezeu unul pururea trăieşte. „Homo”, om, vor cei mai curaţi etimologhici, precum purcede de la cuvântul elinesc „dobitoc însoţitor” sau într-alt chip de la cuvântul care zice „asemenea”, căci după asemănarea lui Dumnezeu este făcut omul”. Atari fantezii, care trec astăzi de rătăciri copilăreşti, erau pe atunci cuvântul din urmă al filologiei şi exemple tot atât de curioase de „mari şi netede socoteli etimologhicești” le putem găsi la reprezentanţii cei mai iluştri ai ştiinţei filologice din epoca lui Cantemir.

Acelaşi lucru, şi poate încă cu mai mult drept cuvânt, se poate zice despre erorile lui Cantemir în domeniul istoriei şi filologiei orientale, când aceste aşa-numite „erori” erau tot atâtea „verităţi” pentru contemporanii Domnulul român. Din contră, Cantemir avea idei solide despre originile naţiunii romane şi-i cunoştea foarte bine, cum se va vedea mai jos, şi pe românii din Dacia Aureliană (Hronic I, 52): „Românii din Dachia de astăzi, care sunt moldovenii, muntenii şi ardelenii sunt din neamul hireși romani de la Italia de la Traian împăratul aduşi”. Erudiţia poliglotă a lui Cantemir se vede şi din izvoarele ce le-a consultat pentru scrierea Hronicului său. Acolo se citează poeţi, istorici, filozofi latini, greci, leşi, unguri, boemi, arabi, nemţi, ruşi, perşi, turci, în total vreo 153 de scriitori. Dintre istoricii români din trecut, Cantemir e singurul care în opera-i etnografică asupra Moldovei, consacră un capitol special limbii române.

Învăţatul Domn, ocupându-se în special cu originea limbii noastre, începe mai întâi a expune „cu candoare” cele două păreri pe atunci dominante în această privinţă, care o derivau din latină sau italiană şi arata totodată argumentele principale ale partizanilor lor. Originea latină se sprijinea nu numai pe faptul că ea s-a introdus în Dacia cu mult mai înainte de a se fi corupt în Italia prin întâiele invazii barbare şi prin conservarea străvechiului nume de roman ca apelativ naţional, dar încă pe argumentul că limba româna posedă multe cuvinte latine, ce lipsesc italianei: commincio-incep (incipio), bianco-alb (albus), signore-domn (dominus), tavola-masă (mensa), parola-vorbă (verbum), testa-cap (caput), caccia-vânat (venatio). Conservarea acestor latinisme se consideră obişnuit (cf. p. 29 şi 40) ca o dovadă de anterioritate a elementului latin introdus în Dacia, pe când istoria demonstra tocmai contrariul. Gröber a arătat că se poate stabili o cronologie strictă privitoare la substratele vulgare ale limbilor romanice. Sardinia şi Dacia formează cele două puncte extreme ale seriei provinciale treptat încorporate Imperiului: pe când dialectul sard a păstrat cele mai multe arhaisme (guturala primitivă intactă, consoanele finale întregi), daco-romana, ca ultimă verigă în lanţul popoarelor romanizate, s-a format dintr-o latină vulgară, mai dezvoltată decât cea transportată în timpul Republicii în provinciile extra-italice (Galia şi Spania). Substratul vulgar din Dacia având un caracter mai recent, putu lesne transmite unele elemente lexicale, ce aiurea sau se tociseră printr-o îndelungă întrebuinţare sau fură înlocuite cu echivalente mai concrete. Caracterul semi-literar al acestor vulgarisme probează introducerea lor posterioară, pe când substituţiile concrete din restul domeniului romanic au o înfăţişare mai populară şi deci mai arhaică. Cât priveşte a doua părere despre originea italiană a limbii noastre, ea ar avea drept temei identitatea în ambele limbi a auxiliarelor (am., ai, are), a articolului şi a unor cuvinte proprii italianei şi românei (ca şchiop = it. schioppo în raport cu claudus, cerc = it. cerco în raport cu quaero etc.).

În realitate, particularităţile pomenite îşi află o explicaţie mult mai naturală în faptul unei comunităţi de origine latino-vulgară servind de substrat ambelor idiome, cu toate diferenţele secundare că postpunerea articolului, relevată de Cantemir. Iar pentru existenţa unor vorbe speciale italiano-române se admitea ipoteza unui import pe cale comercială de către genovezi pe când ele nu sunt decât elemente latino-vulgare ce se regăsesc şi în celelalte limbi romanice. Adevărul este că în familia romanică, română şi italiană formează un grup particular, caracterizat printr-o serie de fenomene comune de ordine fonetică şi morfologică. Alte analogii importante cu dialecte itaIiene, în special cu cel mai vechi dintr-însele, cu cel sard (ca transformarea caracteristică a grupurilor „qua” şi „gua” în „pa” şi „ba” ar conduce la concluzia despre transportarea în Dacia a unor contingente italice mult mai însemnate decât permit a admite inscripţiile. Limba ar modifica, în acest caz, concluzia istoriei, dându-i o mai largă accepţiune şi ar completa astfel rezultatele epigrafiei.

După ce expune aceste păreri străine, Cantemir se sfieşte a enunţa o opinie proprie, nu cumva amorul patriei să ne întunece ochii şi să trecem cu vederea ce luminile altora ar putea vedea uşor. El se mulţumeşte dar a afirma pe lângă împrumuturi lexicale prin contact comercial de la greci, turci şi poloni existenţa în româneşte a unor cuvinte necunoscute latinei şi limbilor învecinate, care ar fi rămas „ex antiqua Dacica” şi fură introduse în graiul coloniştilor prin însoţirea lor cu femei dace. Atari rămăşiţe autohtone ar fi: stejar, pădure, heleşteu, cărare, grăiesc, privesc, nimeresc, adică, în fond, două vulgarisme latine şi trei slavisme, pe lângă o vorbă maghiară şi alta de origine obscură. Toate aceste afirmaţii îndoielnice le reproduc apoi istoricii Fotino şi fraţii Tunusli ca tot atâtea aserţiuni dogmatice, fără însă de a indica locul provenienţei lor.

Cantemir trece apoi la enumerarea dialectelor sau, mai bine zis a provincialismelor, constatând că muntenii şi ardelenii tot o limbă au cu moldovenii, cu uşoare deosebiri ortoepice şi lexicale, pe când cuţo-vlahii vorbesc mai stricat şi-şi amestecă limba cu vorbe şi chiar cu propoziţii întregi greceşti şi albaneze, păstrând însă intactă flexiunea latină a numelor şi a verbelor. El observă, cu această ocazie, că mai curat se vorbeşte în centrul Moldovei, împrejurul Iașilor, „pentru că oamenii din părţile acestea fiind mai aproape de Curtea domnească sunt mai culţi” pe când cei de pe lângă Nistru întrebuinţează multe polonisme, mai ales pentru lucruri de-ale casei, precum cei dinspre munţii Transilvaniei se servesc de maghiarisme, fălcienii amestecă vorbe tătăreşti, iar gălăţenii vorbe greceşti şi turceşti.

Cantemir susţine, în fine, teoria în aparenţă paradoxală, cum că palatalizarea labialelor din dialectul moldovenesc (ca ghine, cheatră, chept etc.) ar porni de la o rostire specială din partea femeilor şi transmisă apoi de ele bărbaţilor: „Chiar şi partea femeiască din Moldova, observă Cantemir, are o pronunţare particulară şi diferită de a bărbaţilor. Aşa, de exemplu, schimbă silabele „bi” şi „vi” în „ghi”, ca ghine, ghie; „pi” în „ki”: kiatra etc. Chiar dacă un bărbat se obişnuieşte cu aceste rostiri, cu greu se mai poate dezvăţa de ele şi prin graiul său dă pe faţă, fără voia sa, că a stat prea mult în braţele mamei: de aceea atari oameni se numesc în batjocură „feciori de babă”. Particularitatea fonetică relevată de Cantemir e într-adevăr astăzi proprie dialectului moldovenesc, deşi o întâmpinăm sporadic în totalitatea dialectelor române şi o regăsim mai ales în dialectul macedonean, în care palatalizarea labialelor este caracteristica generală a graiului. Strania explicaţie a lui Cantemir aduce aminte, la prima vedere, de teoria nu mai puţin curioasă a lui Sulzer (cf. p. 34) despre originea slavismelor române, a căror introducere nu s-ar datora altei cauze decât amorului. În realitate însă, aserţiunea Domnului român este o dovadă despre originea femeiască a acestei predilecţii pentru palatale.

Lazăr Şăineanu

Share this article :

Trimiteți un comentariu

 
Support : Creating Website | Johny Template | Mas Template
Copyright © 2011. Enciclopediae - All Rights Reserved
Template Created by Creating Website Published by Mas Template
Proudly powered by Blogger