Simboluri erotice

 Dintre multele simboluri ale iubirii sexuale în creaţiile poporului nostru, cele mai răspândite sunt mărul şi cucul. Mai puţin apoi nucul şi măgheranul, în urmă cânepa şi buruiana clocotici. Mărul e cunoscut ca simbol erotic din cele mai vechi timpuri. Chiar în Biblie iubirea sexuală e  simbolizată prin măr: Eva mănâncă din el şi apoi îndeamnă şi pe Adam să mănânce. Dintr-un măr se naşte cearta între Iuno, Venus şi Minerva şi mărul rămâne al zeiţii voluptăţii. În toate literaturile europene de astăzi mărul e simbol al sexualităţii. În literatura noastră poporală întâlnim foarte des mărul când e vorba de iubire. Toţi cunoaştem vorba: „Cât e moşul de bătrân, tot ar mânca măr din sân” şi în colecţia lui Alecsandri avem frumosul exemplu de simbolizare în:
Aolică, ce văzui,/ Colo-n deal la Călmăţui,/ Fată mare, moş bătrân/ Cere fetei măr din sân…
Merele sunt lucrul cel mai scump pe care îl dă un flăcău iubitei; şi de obicei când pleacă flăcăii departe, făgăduiesc să aducă fetelor, pe lângă scumpeturi şi mere.
Unde te duci tu, bădică?/ Peste Olt, dragă Anică./ Dar Anicăi ce-i aduci?/ Fustă albă şi papuci/ Şi-o cracă de mere dulci.
Se înţelege, lucrul acesta n-are nici un rost: s-aduci un măr, o nimica toată, de prin ţări străine. Dar îndată ce ştii că mărul simbolizează credinţa în iubire, ceea ce credeai proză în făgăduielile flăcăului devine poezie. În poveşti, fata împăratului totdeauna când are să aleagă pe placul ei vreun prinţ, stă la fereastră cu un măr în mînă; prinţii trec pe sub fereastră şi, în capul cui lasă ea mărul, acela are să-i fie soţ.
S-a rupse steaua din cer/ S'părea că era un mer/ De-şi căzu pe una fată/ Laie ce-şi era muşată.

Şi-ntocmai cum în doinele noastre fata zice flăcăului să o ia şi pe dânsa în ţări străine, că se va face lumînare să-i lumineze unde va cina, se va face măr etc., tot aşa în Macedonia:
- Fă-mă me mer, baga-me-n sân, Sifterlu a meu. 
- Va-mi m-agreşesc, va-mi te muşc, Porumba a mea.

Nuca a fost simbol al iubirii sexuale şi la greci şi la romani; şi e şi astăzi mai la toate popoarele din Europa. Nucul era arbore dedicat Afroditei. La noi, frunzele de nuc au cea mai deasă întrebuinţare în descântece şi vrăji de iubire. Celelalte simboluri erotice - măgheranul, cânepa şi clocoticii - au un rol mai neînsemnat.

Cucul e însă par excellentiam simbol erotic. Codrul şi cucul sunt cele mai puternice două elemente ale poeziei noastre, dar din punct de vedere extensiv, cucul e în rândul întâi. Codrul simbolizează libertatea şi ura contra ciocoilor şi iată tot sufletul românului descris în trei versuri:
Cucule, seca-ţi-ar creasta!/ Ce mi-e drag pe lumea asta,/ Numai codrul şi nevasta.
Nimic din natură nu e cântat mai des decât cucul, nici altă pasăre, nici floare, nici copac. Şi e lucru de înţeles, căci iubirea sexuală şi în poezia poporală a noastră are întâietate, ca extensiune, asupra tuturor altor sentimente, iar cucul e simbolul ei. Se mai adaugă că firea tăinuită a cucului a dat românului prilej să-l facă simbol şi al altor sentimente. Astfel cucul a dat prilej la naşterea a zeci de proverbe şi de zicători; el are o mulţime de legende şi cântecele în care se vorbeşte de el, ocupă cel puţin a cincea parte din doinele noastre de iubire.

Ca să înţelegem mai pe deplin pricinile care au făcut din cuc simbol  erotic, e nevoie să arătăm mai întâi cum a ajuns el simbol al altor lucruri mai lesne de observat. Cucul e pasăre singuratică de felul ei. Ţăranul a văzut că toate păsările călătoare au obicei să plece în stoluri mari şi el ştie când pleacă. Singuri cucii au alt obicei: ei pleacă unul câte unul şi, după cum se crede, noaptea, aşa că nimeni nu ştie nici când pleacă, nici încotro zboară, nici când şi cum se întorc. Astfel, din capul locului, cucul e pentru ţăran o pasăre misterioasă, care umblă pe căi tăinuite. De aici s-a născut zicătoarea: a trece prin vămile cucului, adică dând bir cu fugiţii şi pierzându-ţi urma prin ţări străine. În Ardeal şi în Bucovina se zice: a căta vama cucului în înţelesul: ce te-ncerci să faci un lucru cu neputinţă, absurd. E o ghicitoare: „Cine n-are vamă? Cucul. Şi cine trece prin vamă şi nu se băga-n seamă? Vântul”.

Astfel, cucul e tipul contrabandistului, şi se potriveşte lucrul că pe el îl roagă toţi flăcăii care iubesc pe ascuns vreo nevastă:
Cânta cucu-n munte sus,/ Ne-am iubit, bade, p-ascuns;/ Cine ne-a văzut ne-a spus,/ N-aibă parte nici de boi,/ Nici de staulul cu oi.
Dragostea tăinuită are un capitol însemnat în erotica noastră şi doinele care o cântă sunt cele mai pătimaşe, căci:
Dragostea de fată mare/ Ca o floare din  cărare,/ Dar de dragosti nevesteşti/ Te usuci şi te topeşti.
Nevestele care iubesc pe ascuns îşi încep doinele de obicei cu versul:
Cucule, să nu mă spui,
şi apoi continuă:
La izvor şi la fântâna,/ Prins-a dorul rădăcină:/ L-aş tăia să-l duc acasă,/ Şase rădăcini nu-l lasă;/ L-aş tăia să-l culc în sân,/ Şase rădăcini mi-l ţin.

Alt obicei al cucului e că el nu-şi face cuib niciodată şi, prin asta, e cel  mai vădit exemplu al lipsei de seriozitate, e tipul omului fără căpătâi, iar românul, care ţine atât de mult să fie stător într-un loc cu ai săi şi să-şi aibă pământul şi casa lui, nu putea găsi mai bun simbol decât cucul pentru lucrul de care se teme el mai mult: de rătăcirea pe drumuri şi de negrija de soarta copiilor. De aceea mai în toate blestemele poeziei noastre se repetă versurile care, fără îndoială, conţin cel mai  înfiorător blestem  pentru român: „Aibă casa cucului/ Şi odihna  vîntului” - adică să rătăceşti veșnic, singur şi lipsit de ai tăi. Despre unul care crede că a  câştigat ceva şi-n aievea e înşelat, se zice ironic: „a găsit un cuib de cuc”; iar când îndeamnă pe ţăran să mai aştepte că va găsi şi ceea ce caută (mai ales, d.ex. dreptate, în procese) îţi răspunde sceptic: „ce să găsesc! poate cuib de cuc”.

Cucii trăiesc rău între ei, de aceea fiecare trăieşte pentru sine, singuratic, căci niciodată doi nu se suferă într-acelaşi loc. Şi, probabil, această duşmănie de frate merge aşa de departe, încât cucul bărbat nu suferă nici chiar pe femeiuşcă lângă el - după ce ea şi-a împlinit numărul de ouă - şi aşa e de explicat de ce ei nu au cuib, căci nu pot face casă împreună. Trăiesc ca cucii e o zicătoare cu acelaşi înţeles ca trăiesc ca câinii. Zicătoarea spusă însă numai în singular trăieşte ca cucul înseamnă altceva: a trăi bine, nesupărat de nimeni, fără să porţi grijă altora, căci aşa trăieşte cucul, nesupărat de alţi cuci şi ca stăpân pe partea lui de codru. Cucul, neavând cuib şi pui de care să poarte grijă, e veșnic singur şi străin în lume. Iar străinului îi merge rău. Aceste idei au născut zicătorile: „a rămas cuc”, aplicată omului care a rămas singur; „e singur cuc”, „are mila cucului”, „a fi pui de cuc (fără părinţi, fără nici un ajutor)”. În doină: „Străin sunt, un pui de cuc,/N-am  milă unde mă duc”. E un fapt vrednic de băgare în seamă că tocmai cucul a dat românului prilejul să exprime metaforic pe abstractul nimic şi niciodată. Dacă o găsi cuib de cuc concretizează nimicul, niciodată e concretizat prin „cât o fi cucul” sau „cât o cânta cucul”. Aceste zicători îşi au originea în credinţa nemuririi  cucului: el, anume, va fi cea din urmă fiinţă vie care va pieri la sfârşitul lumii, iar această perpetuare a lui se datoreşte faptului că toate păsările sunt datoare să se împerecheze cu cucul şi să scoată pui de cuci din ouăle lor. Ţăranul găseşte pui de cuci în cuiburi de mierlă mai ales, de graur, de sturz, de potârniche şi de grangur şi, pornind de-aici a generalizat cazul. Credinţa poporului e că toţi cucii au o singură mamă - legendara mamă a cucilor, din doine - iar ei toţi sunt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiască, le sunt soţii. Astfel el a trebuit să devie pentru români tipul bărbatului donjuan al codrilor şi simbol al adulterului.

E natural ca românul să creadă în puterea fermecătoare a cucului: cum ar putea el să placă tuturor păsărilor femei, dacă n-ar avea un deosebit dar de a se face plăcut? El reprezintă deci pentru români puterea iubirii căreia nu te poţi împotrivi, el e însăşi iubirea. Astfel e simbol al oricărei iubiri sexuale. Cucul dă pildă flăcăilor pe care îi caracterizează românul cu:
Vai de mine, n-am opinci,/ Dar drăguţe am vreo cinci.
Se găsesc şi printre ţărani flăcăi care se ţin numai de dragoste schimbătoare, care au maxima:
Pişc-o, muşc-o pe lelea,/ N-aştepta să zică ea;/ Nu zice că-i e ruşine,/ Dac-o pişti, îi pare bine.

Ca pasăre cu fire tăinuită şi cu atâtea daruri neobișnuite, cucul s-a impus oarecum românului ca pasăre cu dar profetic. Corbul, coţofana, cucuvaia, cocoşul şi găina au darul de-a prevesti lucruri rele - multe altele prevestesc numai schimbările vremii - cucul prevesteşte însă şi bune şi rele. Două dintre credinţele noastre, referitoare la profeţia cucului sunt de origină indo-germană şi astăzi există la toate neamurile Europei: întâi, că vei avea bani, ori nu vei avea, în cursul anului, după cum ţi s-a întâmplat să ai ori să n-ai bani când auzi de întâia oară cântând cucul primăvara; şi al doilea, cine aude cucul întâi cântând şi va număra de câte ori cântă, atâţia ani va trăi. Dintr-acest cerc de idei sunt zicătoarele: „i-a cântat cucul astăzi” (a dat norocul peste om) şi „ascultă până-ţi cânta cucul” (fă până e vreme sau bagă de seamă până ce e vreme).

Cu mult mai  înrădăcinată e altă credinţă: că norocul ori nenorocul dă peste om, după cum i-a cântat cucul din faţă ori din dos. „Mi-a cântat cucul în faţă”, zice omul cui merg trebile bine. Când cucul cântă la spatele românului e semn de jălire, mai ales de despărţire, plecare de acasă. Credinţa asta e dintre cele erotice;
Pierit-ai fi, pui de cuc,/ Tu mi-ai cântat să mă duc,/ Mi-ai cântat mie de cale,/ Şi mândrei de lungă jale.
Toate elegiile în care se cântă despărţirea a doi iubiţi sunt adresate  cucului, ca blestem; la toate cucul e de vină. De aceea, românul, vrând să scape de efectul cântării cucului din dos, se întoarce repede şi aruncă după cuc: dacă-l fugăreşte şi-l sileşte să tacă, efectul profeţiei lui e zădărnicit; dacă însă nu poate să-l puie pe fugă şi dacă el cântă înainte,  românul e pierdut. În doină, românul aude cucul cântând a rău, se întoarce, aruncă spre cuc, dar: Eu zic cucului să tacă,/ El se suie sus pe cracă/ Şi tot cântă de mă seacă./ Iar mai jos pe-o rămurea/ Gurlu[ie] şi-o turturea:/ Cucul cântă de pornire,/ Turturica de jălire.

Dar trebuie de băgat bine în seamă că niciodată nu i se impută cucului că l-a despărţit pe flăcău de părinţi ori de prieteni; el desparte numai doi iubiţi, deci elegiile adresate cucului au caracter absolut erotic şi oriunde vei întâlni o doină în care e pomenit cucul, să ştii dinainte că e vorba de o iubire sexuală şi înţelegi doina numai dacă ştii că „urgisitul” cuc e o simbolizare. „Măria-sa cucul” are cele mai frumoase cântece în literatura noastră; într-unele e blestemat, într-altele e glorificat. Şi atâta patimă e în câte unele cântece! S-auzi la câmp pe vreun flăcău îndrăgostit, ori vreo nevastă, ori pe soldaţii însuraţi, în cazărmi, cu ce patimă cânta cântecul care începe cu: Cucule cu pană sură,/ Muşca-ţi-aş limba din gură./

Precum am spus, cucul e simbol al adulterului, după credinţa că el se împerechează cu toate feluritele păsări ale văzduhului. Simbolizarea lui într-acest fel e veche. Latinii numeau cuculus pe soţul necredincios; englezii numesc cuckold, iar francezii cocu pe soţia necredincioasă. Latinii numeau ovum cuculi (ou de cuc) o faptă străină, care să atribuia unuia care nici nu visa să o fi făcut. O splendidă ilustraţie a credinţei în senzualitatea cucului o avem noi în balada cu fond indo-german (cum a  dovedit dl. Hașdeu) „Cucul şi turturica”: cucul, pătimaş, o urmăreşte cu  îndărătnice turbată pe turturică, iar ea, simbol al credinţei în iubire, fuge necontenit de el. Forma noastră diminutivă cuculeţ (sau cucuiete) e anumit întrebuinţată pentru flăcăii îndrăgostiţi şi e pretutindeni  cunoscută de români vorba „băiete cucuiete” pentru băieţandrii ajunşi la vârsta adultă, când sunt necontenit preocupaţi de porniri sexuale; de aceea e cântecul: Măi, băiete, cucuiete,/ Ce ţi-e capul tot la fete.

Cititorii colecţiilor de poezii poporale au să găsească adeseori doine erotice în care se vorbeşte de mierlă şi de turturică. Mierla se crede că e între păsările femei, ceea ce e cucul între păsările bărbaţi, că ea se împerechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi. Mai ales se iubeşte cu cucul. Mierla e tipul femeii de lume, al „Mărioarei dintre  bălţi, Cu dragostea-n zece părţi”. Mierla e totdeauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot să scape îndrăgostiţii. Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fată, e deci simbolul adulterului. Mierla şi cucul sunt tot acelaşi simbol. Turturica reprezintă credinţa în iubire; ea nu e simbol curat erotic, căci de ea se vorbeşte şi în bocete.

Aici mai putem lămuri un lucru. În poezia noastră avem şase păsări ale căror nume le întrebuinţăm ca epitete: păunul, turturica, rândunica, porumbiţa, mierla şi cucul. Cu unul dintr-aceste nume se dezmiardă iubiţii. Dar cele patru dintâi sunt mai rare. Păunaş li se zice mai ales haiducilor, în  balade; turturică şi rândunică se zice fetelor, nevestelor şi copilelor, în bocete. Porumbiţa, deşi foarte rar, e nume dezmierdător în cântecele de joc. În doină însă numele de dezmierdat sunt mierlă şi cuc. Acum e de cercetat: de unde avem noi cel mai frecvent nume de dezmierdare, în erotica noastră: pui şi puică ? Din miile de exemple, aleg:
S-a dus puiul d-îngă mine./ Tuturor le pare bine,/ Numai mie-mi pare rău,/ C-a fost puişorul meu.

Aşa de deasă şi de generală a fost întrebuinţarea numirii pui ca dezmierdare, încât astăzi nu ne mai dăm seama de ea. Astăzi zicem copilului „puiul tatei”, fără să ne gândim că pui e dezmierdare erotică. Înţelesul vorbei pui s-a generalizat: pui e orice noţiune diminutivă, ceva mic şi puţin; de aceea vorbeşte românul despre un „pui de chef”, un „pui de bătaie”, un „pui de somn” şi înţelege vorba pui într-aceste expresii ca şi în „pui de om”, „pui de român”, „pui de turc”. E natural, ca în toate expresiunile, noţiunea pui să aibă caracterul drăgălăşiei şi al vredniciei. În dialectul macedoromân, pullu e şi mai frecvent decât la noi, ca formulă de dezmierdare erotică, dar pulliu înseamnă, exclusiv pasăre (vorba pasăre a dispărut din dialectul macedonic). În limba latină pullus însemna numai pui de pasăre, nu ca la noi orice fel de animal de curând născut (pui de lup, de iepure, de urs, de vulpe etc.).

Tipul cochetăriei în literatura noastră e cucul, tot el e şi al mândriei. Iar mândria e un dar al flăcăilor, cum e cochetăria al fetelor. Ceea ce exprimăm noi - nu ştiu cum şi de unde – „se umflă în pene ca păunul” se zice corect ţărăneşte „se umflă-n guşă ca un cuc”.

O legătură, oarecum sufletească între cuc şi iubirea sexuală e faptul că el e cântăreţul „lunii de miere” a naturii. Proverbul zice: „Cucul până nu vede mugur nu cântă”, iar după înverzirea deplină a pădurilor el încetează cu cântecul. Este apoi un fapt curios că românului nu-i place cântecul ciocârliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia poporului nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe. Cântăreţi pentru români sunt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cântă prin păduri. Cucul, aşadar, cântă tocmai în toiul redeşteptării naturii: Vara vii, vara te duci,/ Când sunt dragostele dulci.

În  primăvară, codrul n-are prieten mai bun decât cucul, iar românul n-are prieten mai bun decât codrul. În tăcerea şi singurătatea câmpiilor şi a pădurilor, cântecul păsărilor e aşa de recreator pentru suflet; şi nici o pasăre n-are cântec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocârlia are cântec slab, privighetoarea cântă numai noaptea. Apoi cucului îi plac numai pădurile cu frunză verde, iar frunza verde a codrului - mai  târziu generalizată la tot felul de plante, iar astăzi ajunsă de batjocură - îi este aşa de dragă românului încât, veșnic preocupat de codru, şi-a început toate doinele cu o invocaţie a frunzei verzi din codru. Astăzi românii, în cea mai mare parte, trăiesc pe sub poalele pădurilor; în cursul vremilor însă au fost siliţi să trăiască şi cei de la şes pe la munţi, de groaza urgiilor ce le aduceau neamurile străine. Pribegia şi haiducia sunt trăsăturile cele mai caracteristice ale poeziei noastre - şi-n doină şi-n baladă - alături cu iubirea. În ţările austro-ungare pribegia românului e de altă natură - groaza de cătănie la străini - dar tot pribegie e. Haiducia are, la toţi românii, aceleaşi cauze: Munte, munte, piatră seacă,/ Lasă voinicii să treacă,/ Să treacă la haiducie,/ Să scape de cătănie.

Moldovenii şi cei din România Mare au poezia cea mai coruptă de elemente nepoporale. La ei auzi  - fiindcă vorbim de începutul doinelor - de „frunză verde apă rece”, „frunză verde doi claponi”, „frunză verde bolovan”.  Iată din colecţia d-lui Canianu - una dintre colecţiile care au cele mai multe elemente străine în doinele adunate - modele: „frunză verde tiriplic”, „frunză verde şi-un harbuz”, „frunză verde ş-un şalău”, „frunză verde ş-un lipan”, „frunză verde solz de peşte”, „frunză verde de chiper”, „frunză verde foi de pai”, „frunză verde şi-o măgură”, „frunză verde de-abanos”.

Şi acest neam de oameni, românii, care iubesc într-atâta codrul, au legat de noţiunea de codru şi noţiunea cuc, pentru că, la urma urmei, singur cucul e fiinţă vie în adâncimile codrului, fiinţă care s-apropie de om. Şi când cântă soldaţii prin cazărmi şi voinicii pribegiţi în lume şi cei depărtaţi de munte spre şesuri, când toţi aceştia cântă despre cuc, îşi reamintesc codrii de acasă, iar de codri leagă toate sentimentele cele puternice ale vieţii lor - şi iubire şi ură - şi astfel cucul şi codrul se contopesc în inima lor. Şi orice sentimente ar zgudui sufletul, totuşi iubirea locului natal şi iubirea sexuală rămân cele mai puternice sentimente, iar cucul a fost ales ca simbol al sentimentului din urmă.

de George Coșbuc