Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în cămașa și îngheţă de frig. Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei că Dochia – fie fata, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împaratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legenda e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu ! Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă.
Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când
e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o
haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e
vremea caldă; iar când dă zăpada cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi
hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace pe timp cald şi când o
ajunse gerul îşi leapădă cojoacele. De ce ? Nu e aşa povestea; e nenatural aşa.
Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul,
cu atât se îmbrăca mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi
îngheţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că
o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.
Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să
zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai
toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa: baba, răutăcioasă,
trimite pe noră-sa să-i facă neagră lana cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite
apoi să-i toarcă fir alb din lâna neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi
o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci
pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând nouă cojoace şi totuşi
îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A
explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe
cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem
în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români
rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească;
nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un
obicei roman ori o tradiţie romană.
Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia.
Zor-nevoie să fie Dacia? Şi de ce? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet –
ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a
face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste
simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi
mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste
aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o
poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos şi de aceea toate popoarele
Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu
aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare,
ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu
Traian? Legenda Dochiei exista, probabil şi la arabi şi la persani şi la
popoarele de pe lângă Gange; ce-au avut ăştia cu Traian? Şi încă cum îi de ani
înainte de-a fi Traian pe lume…
Legenda „Dochiei” e una dintre cele mai vechi
poveşti ale lumii, nu a românilor şi una dintre cele mai vechi pretutindeni
cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturii,
cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunii, cu nourii, fulgerele, curcubeul,
cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au zăpăcit întâi pe oameni, iar ei şi le-au explicat
în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Când se întunecă soarele, îl mănâncă
vârcolacii, când tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, când se cutremură
pământul, se mişcă peştii pe care stă pământul şi câte nenumărate! Toţi ştim
lucruri de acestea măcar câte un leghion la număr. Ce sunt Sân Toaderii?
Prorocul Ilie? Atanasie al Ciumii?
Moşii? Haralambie cu aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce
sunt ielele, vântoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana? Şi ce e în urmă baba
Dochia? Toate acestea sunt întrupări ale
fenomenelor din natură.
Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe
până la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru până la Sf.
Gheorghe? Şi că Sf. Gheorghe e tânăr şi omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e
bătrân cu barbă albă şi-l ţin închis în Sân-Toaderii de toamnă? Sf. Gheorghe e
tânăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf.
Dumitru e bătrân, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e
soarele peste iarnă. E întâmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele
babei Dochia? Că începutul toamnei e
tocmai la Sf. Măria-mică? Nu. Toate sunt
chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.
Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi veșnic
schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie
şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă
din amorţeală, câmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să
fie, ori să nu fie, în poveste el n-are
a face. Sf. Petru e soarele. Restul poveștii e acesta: E iarnă. Pământul e
acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lână albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca
şi cu o lână neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lâna
cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pământul care e
negru. Nora (natura) nu poate face. O face
însă soarele, care e Sf. Petru. Acum cere baba: să-i toarcă fir alb din caier
negru. Ce e asta? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămâie cerul senin,
alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului; aşa zice ţăranul: e senin ca
laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită
şi cerul înseninat, cere nurorii să-i
înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sf. Petru i-o înverzeşte.
Asta reprezintă înverzirea câmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în
martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin „zilele babei” cu ger, cu
viscol (lucru ce se întâmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile
pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rând nouă cojoace. Ce sunt aceste nouă cojoace?
De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele
9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare: tocmai într-aceste zile soarele
trece peste ecuator, din partea nordului pe
partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an,
primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vânturi şi ploi. Cele nouă cojoace
sunt cele 9 zile răutăcioase.
De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sunt
de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră
sau fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu câmpiile, la
începutul primăverii, ca o mamă cu fata
vitregă sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La alte
popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar.
Deschide-l: ce sfânt cade pe ziua de 1 martie, ziua întâi a lunii de primăvară?
Sfânta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au
aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad,
sinoadele bisericii creştine, desigur nu
s-au gândit la Dacia şi la Traian şi nici la români şi n-ar fi zis doar: hai să
punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei. Nu.
Întâmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe
Evdochia. Şi noi românii am luat-o că „babă”
a legendei. Dacă o chema altfel, baba
noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu
ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.
de George Coşbuc
+ comentarii + 2 comentarii
Foarte interesant! Multumim frumos.
Eu multumesc, Maria! Ma bucur ca-ti place... Vor mai urma...
Trimiteți un comentariu