Hellanicos

  S-a născut la Mitilene şi a trăit în prima jumătate a sec. V î.Cr., fiind ceva mai tânăr decât Herodot. Hellanicos a adunat mituri şi legende, pe care le-a rânduit în mai multe scrieri, fie după genealogii, fie după ţinuturi şi epoci. Un loc deosebit, pentru istoria ţării noastre, îl are opera sa numită „Obiceiuri barbare”, în care a cules ştiri despre traiul populaţiilor negrecești. Din toate scrierile sale s-au păstrat doar câteva frânturi.

Întemeieri de neamuri şi oraşe

Fr. 66, Athenaioa X, 447 C. Hellanicos în opera „Întemeieri” spune că berea se pregăteşte din rădăcini, scriind astfel: „Ei beau bere făcută din nişte rădăcini, întocmai ca tracii care beau bere pregătită din orz”.

Obiceiuri barbare

Fr. 73. PHOT. SUID., la Zamolxis (ET. M. 407, 45). Scitul fiind robul lui Pitagora, cum ne povesteşte Herodot în cartea a IV-a, înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune că la geţi este cinstit Cronos şi că el poartă numele Zamolxis. Hellanicos în „Obiceiuri barbare” zice că [Zamolxis] a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor a trăit într-însa. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun ea cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor reîntoarce. Din totdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.

Zamolxis

 Cuvântul Zamolxis a dat loc la multe etimologii ciudate. Conjecturile celor vechi ni le-a conservat Porfiriu în număr de trei: una este a celor ce-l deduc din zicerea „piele”; a doua, a lui Dionisifane şi a treia, a celor care comentează acest nume prin „om străin”. Din acestea, cea de dintâi este şi cea mai importantă, pentru că ne dă cuvântul tracic „zalmos”, iar despre limba naţiunii tracilor, care, după indieni şi celţi, erau în vechime ginta cea mai mare dintre toate, noi nu prea ştim aşa multe. Cine au fost însă aceia care l-au dedus pe Zamolxis din „zalmos”, aceasta nu ne-a spus-o neo-platonicul Porfiriu, elevul lul Plotin, dar eu bănuiesc că nimeni altul decât el însuşi.

 Cât pentru părerea lui Dionisifane, care explica numele lui Zamolxe din ascunderea semnelor stigmatizării, lucru ce s-a întâmplat negreşit în anii din urmă, cum şi pentru părerea acelora care îl comentează prin „bărbat străin”, se poate ca tot Porfiriu să le fi inventat pe ambele, făcând paradă de erudiţie sau că va fi luat din tradiţie.

 Acestea sunt etimologiile vechi; altele diferite s-au propus de cei moderni, din care cele mai demne de însemnat sunt: una litvană, a lui Matei Praetorius, cealaltă gotică, două şi chiar trei diferite, ale marelui filolog Jacob Grimm, care însă în această privinţă, nu procede pe o cale adevărat ştiinţifică, căutând adică adevărul numai pentru adevăr, ci se lasă dus de amorul propriu naţional, voind cu orice preţ să-i identifice pe anticii geţi cu goţii, - teorie ce n-a prea găsit răsunet.

 Dacă n-ar trebui oricine să fie foarte păzit pe calea etimologică, atunci, după cum Grimm îl face pe Zamolxe got, tot aşa eu l-aş putea face slav, din „zemlia” „pământ”, ca unul ce se credea a fi zeu infernal; sau l-aş face evreu, acelaşi cu Zamail sau Samuil, care după tradiţiile ebraice, căzând din gloria sa cerească, s-a făcut zeu subteran; încă şi german îl putea face din zicerea Zahl, adică „număr”, ceea ce se i cuvine unui pitagorian; ba chiar şi turc şi cine mai ştie ce fel de neam!

At. S. Rusopulo