Mușatinii

Bogdan

 Deşi nu se vede deocamdată de nicăieri că Dan va fi întreprins o expediţie peste Dunăre, e de crezut totuşi că Radu-Negru avea obiceiul de a-i căli pe fiii săi în război, când pe unul, când pe altul, în capul oştilor, căci trimise de sigur într-o expediţie foarte importantă pe fiul său mai mic Mircea. Eu am demonstrat-o cel dintâi în „Istoria critică” şi nimeni până acum n-a contrazis-o. Demonstraţia mea de atunci eu o menţin, modificând numai intru câtva marginile cronologice, a cărora lărgire mi se impune în urma unui studiu mai de aproape. Încep dară, prin a o reproduce in extenso.

Maramureșanul Bogdan, căruia i se cade cu tot dreptul paternitatea voievodatului moldovenesc, avusese fiu pe Teodor, zis altfel, Laţcu. Nemuritorul mitropolit Dosoftei, încă în secolul XVII văzuse în anticul diptic al scaunului mitropolitan, tezaur de demult pierdut, căci nu mai exista pe la 1790, următoarea linie genealogică:

1. Bogdan-vodă şi Doamna Maria ;

2. Fiul lor Teodor Laţcu şi Doamna Ana.

El o rezumă în versuri: „Bogdan-vodă/ Cu doamnă-sa Maria lăsând bună roadă:/ Pre Fedor Bogdanovici, Laţcu se numeşte,/ Cu doamnă-sa cu Ana de se pomeneşte”. Expresia „se pomeneşte” înseamnă că erau înscrişi în pomelnic.

Cronica cea veche a Moldovei, scrisă în mănăstirea Putna sub Ştefan cel Mare, adică abia un secol în urma evenimentelor, confirmă această serie, zicând că după Bogdan a domnit Laţcu, iar lui Laţcu i-a succes Petru, fiul lui Mușat. Să se noteze aici cu atenţie ca Petru nu este în cronica cea veche a Moldovei fiu al lui Laţcu, nici fiu al lui Bogdan, ci „fiu al lui Mușat”. Un nou neam s-a furişat prin încuscrire în dinastia maramureşeană. Roman Mușat, fiu al lui Costea Mușat şi frate al lui Petru Mușat, se însoară cu Domniţa Anastasia, fiica lui Laţcu-vodă şi nepoata primului Bogdan. Acest fapt de o extremă însemnătate îl ştie lista lui Pray, în care citim: „Romanus habuit uxorem Anastasiam filiam Principis Laczko et peperit sex filios, ex quibus Alexander Senex est ultimus filius ejus”. Mitropolitul Dosoftei arăta foarte lămurit că Petru şi Roman n-au fost din sângele lui Bogdan şi Laţcu, ci din viţă care-i zic Mușatin.

Lista din Pray îi face pe aceşti Muşăteşti din neam princiar, „ex familia regum”, ceea ce se justifică nu numai prin căsătoria lui Roman Mușat cu fiica lui vodă Laţcu, dar încă şi mai mult prin însurătoarea lui Petru Mușat din familia potentului rege polon Vladislav Iagello, care, să se noteze bine, cu nici un preţ nu s-ar fi aliat cu un om de o origine puţin ilustră. Prin urmare, ei nu erau din dinastia moldovenească a maramureșanului Bogdan, în care s-au introdus unicamente prin încuscrire, dar totuşi erau dintr-o dinastie românească oarecare. Nefiind din familia domnească de la Suceava, Mușateștii trebuie să fi fost vrând-nevrând din familia domnească din Oltenia, adică Basarabi.

Nomenclatura chorografică a României e foarte ponderoasă, fiindcă aproape toate localităţile sunt botezate la noi după un nume propriu bărbătesc. Astfel cele derivate de la Vlad: Vlădae, Vlădeni, Vlădășești, Vlădeşti, Vlădilă, Vladislava, Vladnic, Vlad, Vlăduleni, Vlăduţa sunt cele mai multe în Muntenia, dar nu lipsesc vreo câteva nici în Moldova, ceea ce dovedeşte că Vlad avusese trecere pe ambele ţărmuri ale Milcovului. Localităţile cu radicala Udrea: Udrești, Udrişte, Udricani sunt toate în Muntenia şi absolut nici una în Moldova. De la Nan s-a format peste tot vreo cincisprezece nume topografice Nănaci, Nandra, Năneasca, Năneşti, Nani, Nanoveni, Nanov, Nan, dintre care unsprezece în Muntenia şi numai patru în Moldova.

Să-l vedem acum pe Mușat. În Ţara Românească sunt: Muşăteşti, sat în Gorj; Muşăteşti, sat în Argeş; Muşăteşti, sălişte tot acolo; Mușătesc,  munte în Muscel; Mușaterca, moşie nelocuită în Brăila; Mușătoiu, munte în Gorj. În Moldova avem numai şi numai o singură localitate de această formaţiune, satul Muşata în Fălciu, despre care însă să nu se uite că întreaga regiune a Prutului de jos făcea parte în secolul XIV din teritoriul Ţării Româneşti. În Transilvania se găseşte iarăşi abia muntele Mușat, care acesta se află nu departe de hotarele muntene spre Haţeg şi tot acolo, iar nu în restul Ardealului, noi dăm de urmele numelui propriu bărbătesc Mușat în documente din secolul XIV. Prin urmare, limba geografică vine la rândul său a se pronunţa pentru muntenismul Mușăteștilor.

Fraţii Petru Mușat şi Roman Mușat, ca şi tatăl lor Costea Mușat, ne apar în cele mai vechi fântâni istorice sub o formă nominală foarte curioasă. Am văzut deja că anticul diptic al mitropoliei moldovene, o sorginte contemporană de prima ordine, pune: „viţa ce-i zic Mușatin”. Lista din Pray, a cărei conformitate cu dipticul îi dă multă greutate, se exprimă de asemenea: „Koste Mușatin”. În cronica putneană, începută a se scrie pe la jumătatea secolului vedem nu mai puţin: „fiul lui Mușatin”. În fine, o altă cronică moldovenească, pe care o consultase ragusanul Luccari pe la 1600, încât în orice caz că este anterioară lui Urechia: Mușatin. Ce-i oare acest Mușatin în loc Mușat?

Muntenii, şi mai cu seamă cei de peste Olt, adăugă un „in” către numele proprii personale, mai ales cele finite prin „r” sau „t”. Această particularitate n-a observat-o încă nimeni. Lui Tudor, oltenii îi zic Tudorin. Din Flor ei fac Florin. Un munte în Gorj şi altul în Muscel se numesc Carpatin, naturalmente în loc de Carpat. Două sate în Olt se cheamă Dobrotin, după numele bărbătesc Dobrotă sau Dobrot, de la care derivă mai multe localităţi Dobroteşti. În dreptul Mehedinţiului avem insula Florentin şi alta Florentina, provenite din Florentie. Un sat şi o insulă în Ilfov se numesc Tatina de la Tatu. O sălişte în Dolj, nişte ruine în Vlașca şi două sate în Romanaţi se zic Marotin după vechiul nume Marot. Un sat în Gorj şi un altul în Argeş se zic Sâmbotin, de la numele personal Sâmbătă (Sabbatius). Forma Mușatin în loc de Mușat ne apare clar ca o particularitate filologică în favoarea basarabismului dinastiei Mușateștilor din Moldova.

B.P. Haşdeu

Dracul în zicători și proverbe

  Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim şi chiar citind în sfintele lor cărţi, când ajung la numele Iehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-i rostească numele cu adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Ducă-se pe pustii, Mititelul şi în multe alte  chipuri. Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Când pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în  faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu ori pe dracul e pornită din superstiţia omului primitiv că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încât te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap” să te gîndeşti tocmai acum la dânsul, ăsta e semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vreun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimis sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe câţi oameni îi vin în minte, şi când pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva”, zice ţăranul, când sughiţă şi apoi, la rândul lui, începe el pomelnicul. La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.

Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum îl înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui. „Nu e numai un drac pe lume”, zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel! Dar ele sunt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sunt mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci mă mir de ce dăm pe om „dracului”, unuia singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur. V-aţi dat d-voastră cu socoteala vreodată cam ce face dracul cât e ziua? Zice românul că dracul nu face biserici. Foarte bine, dar  eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul când are de lucru, dar ştie ce face când n-are de lucru, căci atunci „îşi cântăreşte coada”. Vezi că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde  îşi vâră dracul coada se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vâre coada în toate. Şi mai ştie românul că „dracul nu şade la un loc degeaba”. Fireşte, nu. El iese întru întâmpinarea oamenilor şi mai ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte”. Iată dar cu ce se ocupă dracul: să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo şi să-l ademenească pe beţiv în cârciumă, cum ademeneşti pe câmpie calul cu căciula în care el crede că sunt grăunţe. Se vede că dracul îl îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii.

Câte rele se fac, prin el se fac, căci păcătosului „parcă-i şopteşte dracul la ureche”, iar bietul român când dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întâmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale: „Dracu m-a pus  să fac!”. Dar parcă numai românul e aşa? Atâta rău! „Râde om de om şi dracul de toţi”, căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunăoară aşa că „dacă te-a prins de un deget, îţi cere  mâna întreagă”, ori te lasă poate prea des să-l mai „tragi de coadă”, ba te lasă bucuros să-l apuci câteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care „ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul  de coarne”. Tot dracii cei bătrâni fac acestea: cei tineri sunt mai fără experienţă. De aceea: „fă cruce mare că e dracul bătrîn”, şi apoi bătrân la bătrân trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrâneţe”. E adevărat că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci”, dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el că „şi dracul are stăpân” şi că la urmă „îşi sparge şi dracul opincile”, ceea ce dovedeşte totodată că dracul poartă opinci. Cât o fi el de drac, rămâne de ruşine de multe ori, căci „omul e dracul”. Când zice românul către cel îndărătnic: „am să scot eu pe dracul din tine”, deseori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelasi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpân al dracului e femeia: nu mă întind la multe argumente, gândesc că ajunge unul: „Femeia a îmbătrânit pe dracul”. De altfel, femeia şi dracul sunt prieteni buni şi tovarăşi: ştia bietul mocan ce spunea când cânta:

„Sub călcâiul cizmei mele

Şade dracul şi-o muiere

Şi mă-nvaţă a face rele”.

Multă frică are dracul şi de popă. Când vrea românul să arate că unul fuge de ceva cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales „ca dracul de tămâie” sau „ca dracul de popă”. Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: „se uită ca dracul la popă” aşa de urât şi cu mînie, încât îl sfâşie cu ochii! Are dracul tată, mamă, copii? Are de toate. Când ni se cere un  preţ prea mare, zicem: „cere cât dracul pe tată-său”; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vândă pe prea scumpul său tată cine ştie când. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Când ai spus cuiva să se ducă la mama  dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba: „pe unde şi-a înţărcat dracul copiii”, căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are câte un ban în scăfârlie e lucru mai puţin ştiut: „banul e ochiul dracului”. Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gât. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului”. Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămâia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac”, de „drac  bătrân”, iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrâneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut vrodată?”.

De altfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate cu dracul până treci puntea” o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întâi: „bun e Dumnezeu, meşter e dracul”. Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătâi” şi ca să ieşi la liman „trebuie  să faci pe dracu-n patru”, că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă”. Când pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-ajutor, ci scuipi şi „scoate drace ce-ai furat”; iar ţăranul, când nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, bate boii şi iară înjură şi iacă-te că scoate carul! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Când întrebi pe român de ceva ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dumnezeu ştie? Nu, totdeauna „dracul ştie!”, va să zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea „numai dracul nu-l cunoaşte”? Tot e meşter dracul! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viciile sunt „ale dracului”. Mai ales inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre vicii, sunt „date dracului”. Vedeţi că de omul răutăcios peste măsură se zice tot aşa de bine că e „omul dracului”, ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat  dracului” ori „e tăiat din dracul”. Mărunţelu’ e tot aşa de „dat dracului” cu crimele lui ca şi Eminescu şi  Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi când voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: „Ei, monşer, sunt daţi dracului”. Tot respectul unor asemenea „draci”!

Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decât „s-aprinzi dracului lumânări” ori să dai ceva „de sufletul dracului” că el nici sunet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire când zici unuia „fire-ai al dracului” sau „du-te dracului”. Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de câte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi câţi îi sunt trimişi, n-ar mai rămâne oameni în lume.

Să vă mai spun două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei „drac” în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urât şi mai slut om e dracul-gol ca urâţenie, iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta? Iar povestea cu baba şi cu vânzătorul de icoane o ştiţi. „Câte parale Sf. Gheorghe?” „Optzeci de bani!”; babei i s-a părut scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe Sf. Dumitru. „Da’ Sf. Dumitru câte parale?”, iar vânzătorul: „Sf. Dumitru ori Sf. Gheorghe tot un drac”. Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului când vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.

George Coșbuc

Ştefan cel Mare la Războieni

 (Din biblioteca Marciană de la Veneţia; Classis X, Codex CLXXVIII)

Baltazar de Piscia comunica papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care fiind robiţi de către turci la luarea coloniei genoveze Caffa din Crâm şi trimişi la Constantinopol împreună cu alţi 122 de tineri, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea, de restul flotei otomane, au reuşit pe drum a-i ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Chilia (Lichostomi), unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost robiţi iarăşi de însuşi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau al Valahiei mici (minoris Valachiae) şi dăruiţi ca sclavi la nişte boieri din Suceava, unde au petrecut apoi 10 luni, până ce au fugit în Polonia cu ocazia intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi au povestit că preludiul războiului a fost vestea despre planul lui Basarab, domnul Valahiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în Moldova, ceea ce l-a silit pe Ştefan- vodă, pentru a impedica trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a mers cu 40.000 ostaşi „nobili şi ţărani”, înarmaţi mai toţi cu arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar doamna lui Ştefan-vodă cu toate tezaurele s-a retras la cetatea Hotin.

Aflând acestea, Ştefan-vodă l-a lăsat în cetăţuia de lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea cu 1.000 de călăreţi, iar el însuşi cu restul oştirii a mers contra tătarilor, pe care însă n-a putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se atunci la Dunăre şi văzând că ostaşii săi murmură, zicând că stau în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan-vodă a concediat armata pentru 15 zile, poruncind ca după expirarea acestui termen să revină cu toţii la Dunăre, iar el a rămas numai cu 10.000 de nobili, afară de care mai erau 1.000 de călăreţi sub visternicul Iuga la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă fiind prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a retras cu acei 10.000 într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după ce au luat cetăţuia, s-au odihnit acolo și au început a înainta pe teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea se pregăteau a fugi sucevenii, aflând de la un ambasador polon despre apropiarea turcilor, cu care era şi domnul muntean Basarab. Atunci Ştefan a ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii, precum Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora cu averile lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând după aceea o garnizoană în Suceava, Ştefan a riscat o bătălie contra turcilor într-o pădurice la depărtare de jumătate de zi de la Baia, dar a fost bătut şi abia a scăpat cu vreo 20 de călăreţi în oraşul Sniatin în Galiţia, unde oarecine l-a văzut mâncând într-o tavernă, iar de aici a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin, unde s-a apucat să strângă oaste.

În acest timp, turcii în număr de vreo 200.000, asediau Suceava, având în capul lor pe însuşi sultanul, care aducea cu sine, pentru a-l pune pe tronul Moldovei, pe fiul unui Petru-vodă ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan. Puţin după aceea s-au răspândit două vești: 1. Că fostul domn muntean Ţepeş, ieşind din Ungaria, i-ar fi bătut pe turci; 2. Că Ştefan ar fi nimicit o armată turca de 14.000 de oșteni. Aceasta din urmă victorie – zice Baltazar de Piscia - se explică pe de o parte prin aceea că Ştefan şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adăugat toţi moldovenii care se retrăseseră mai înainte în locuri sigure, iar pe de alta - că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se cete-cete prin Moldova.

„Indignus servulus, Baldassar de Piscia”

Bratislava, 16 septembrie 1476

(Comunicat de C. Esarcu)

Dl. C. Esarcu a reuşit a descoperi în această privinţă în biblioteca Marciană din Veneţia o nouă relaţie, mai preţioasă decât toate celelalte, căci ea nu numai s-a scris chiar în anul 1476, dar încă ne prezintă mai multe amănunte necunoscute din celelalte izvoare. Ne mărginim a atrage atenţia asupra următoarelor puncte:

1. Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se dăruiau ţiganii şi tătarii.

2. Principalii generali ai lui Ştefan în războiul de la 1476 au fost cumnatul său, Şendrea şi visternicul Iuga, dintre care se ştie despre cel dintâi că a pierit mai în urmă, la 1481, în bătălia de la Râmnic între Ştefan şi Ţepeş.

3. Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă şi ţăranii formau miliţia care se mobiliza numai pe intervaluri scurte şi care, în caz de prelungire a războiului, murmura şi dezerta.

4. Moldova se numea „Valahia-mică”, iar Muntenia „Valahia-mare”, după cum am demonstrat-o deja prin alte fântâni.

5. Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme ce tătarii au robit 15.000 de nobili, pe când tot atunci, alţi 10.000 se aflau pe lângă Ştefan, de unde rezultă că acea nobilime se compunea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşi” sau „moşneni”.

6. Oraşele, pe care le-a ars Ştefan la apropierea turcilor, au fost Bacău, Roman şi Baia.

7. De nicăieri nu se confirmă tradiţia despre fuga lui Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa-i convorbire de acolo cu mama sa, în locul cărora noi vedem aici pe nevasta lui Ştefan retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia şi apoi în Podolia la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi strânge o nouă armată.

8. În tabăra turcă, ca pretendent la tronul Moldovei, se afla un fiu al lui Petru Aron, vechiul rival al lui Ştefan.

B.P. Haşdeu

Istoria fonemului „â”

  Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de scurtă sau atât de slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din grai: ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ, vă-mpiedic. Vocală cea medială „â”, care e şi finală după cum vom vedea îndată, este din contră mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată chestiunea cea importantă şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo unde „n” nu se aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?

Înlăturăm din discuţie „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, două texte de pe la 1550, poate şi mai vechi, scrise cam în aceeaşi epocă şi-n aceeaşi regiune daco-româna, probabil în partea apuseană a Transilvaniei. Ambele aceste monumente lingvistice cunosc litera „â” negreşit din manuscrise romaneşti anterioare, dar o întrebuinţează abia de două-trei ori prin scăpare din vedere, astfel că se poate zice că ele n-o întrebuinţează deloc, adică nu cunosc însuşi sonul: se vede că în graiul din acea regiune „â” ajunsese deja a se contopi cu „ă”.

 „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană” au pentru vocala obscură peste tot, afară de cele două-trei excepţii, numai litera „ă”. Lipsa lui „â” în aceste două texte este, neapărat, o particularitate dialectală interesantă, dar nu atinge intru nimic nici vechimea, nici răspândirea, nici natura acestui son în aproape totalitatea limbii române. Înlăturând „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană”, noi îl găsim pe „â” întrebuinţat într-un mod mai mult sau mai puţin sistematic în toate textele romaneşti - moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene - din care s-au reprodus extracte în „Crestomaţia” lui Cipariu. Dar ceea ce mai cu seamă ne uimeşte în toate aceste texte, este ca întrebuinţarea cea mai tipică a lui „â” e tocmai la sfârşitul unui cuvânt, adică acolo unde noi, după rostirea obişnuită de astăzi, nu ne putem închipui o vocală nazală.

În veacul de mijloc, când românii au primit alfabetul chirilic, în paleoslavă, „â” se rostea ca o vocală curat nazală, anume ca „on” în francezul „bon”. Despre acesta nazalitate a lui „â” la vechii slavi nu poate fi nici o umbră de îndoială. Una din acele numeroase probe este că înşişi românii în toate cuvintele paleoslave, cele cu „â” pe câte le-au împrumutat, păstrează sonul nazal, de exemplu: răspântie, tângui, tâmp, luncă, muncă, poruncă, oblânc, crâng etc. Este învederat că-n textele române din epoca introducerii alfabetului chirilic, semnul „â” nu putea să reprezinte altceva decât o vocală nazală.

Se ştie că în dialectele neo-latine forma nominală singulară derivă aproape totdeauna din acuzativul latin, foarte rar din nominativ. Astfel al nostru „casâ”, „iarbâ”, „bunâ” se trag din latinul „linguam”, „casam”, „herbam”, „bonam”, nu din „lingua”. Deja latineşte finalul „m” al acuzativului încetase în gura poporului de a fi o consoană, devenind o simplă rezonanţă nazală a vocalei ce-i precede, dar la prima declinare aceasta rezonanţă trebuia să se menţină mai cu deosebire foarte mult timp, căci în celelalte declinări acuzativul fără „m” nu putea să se confunde cu nominativul, pe când între „lingua” şi „linguam”, „casa” şi „casam” etc. diferenţa materială între cele două cazuri consista numai în nazală. Românii apucaseră de la romani pe „bunu” = „bonum” sau pe „dinte” - „dentem” fără nici o vocală nazală, însă pe „limbâ (limbon)” = „linguam” sau pe „bunâ (bunon)=bonam” cu o rezonanţă nazală destul de simţită încă în grai în epoca primirii de către străbunii noştri a alfabetului chirilic, adică în sec. X-XI şi care rezonanţă s-a conservat multe veacuri în urmă până să incepa „â” a se confunda cu „ă”.

Mulţimea formelor nominale cu „â” = „am” şi deasa circulaţie în grai a formelor verbale cu „–â” = „ant (unt)” a exercitat apoi o acţiune analogică propaginativă asupra limbii române întregi, nazalizând şi acolo unde fenomenul n-are nici o raţiune etimologică: „chiamâ” – „clamat” lângă „chiamâ” = „clamant” etc. Aşadar, sonul nazal este la noi de origine latină, nu numai în vorbe ca „blând”, „când”, „lăudând”, „câine”, „pâine” etc., dar şi acolo unde astăzi el nu se mai aude la români aproape nicăieri, desi-l constată vechile texte, adică la sfârşitul numelor, a verbelor şi a celorlalte categorii gramaticale. În cele zise mai sus noi presupunem că finalul a pierit cu desăvârşire din limba româna. A pierit, da; cu desăvârşire, nu. În graiul ţărănesc din Moldova, el mai trăieşte într-o mulţime de localităţi.

B.P. Haşdeu

Istoria fonemului „ă”

  Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul. Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al vocalizării.

Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către „a” întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”) către „u”. De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi „ŭ” întunecat din „u” devin adevărate consoane, având trebuinţă în rostire de reazemul unui alt son: ĭed, teĭ, boŭ, „ă” cel întunecat din „a” rămâne tot vocală, deşi o vocală aproape nearticulată, o jumătate de vocală, un rudiment de silabă.

Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru ce românii l-au reprezentat anume prin vocala slavă cea mai slabă, care tocmai de aceea niciodată nu s-a întrebuinţat la începutul cuvântului, la mijloc servea mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consoane puţin asociabile, despărţindu-le una de alta, ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar la sfârşitul vorbelor a dispărut de demult din toate dialectele neo-slave, astfel ca ruşii numai o scriu prin tradiţie, dar n-o rostesc deloc şi chiar se-ncearcă deja a n-o mai scrie degeaba. La proto-slavi, „ă” era o slăbire din „u”, căci fonetica lor specifică nu cunoştea nici o slăbire din „a”, aşa că fiziologic, slavicul corespunde românului „ă” numai într-un mod aproximativ. Triunghiul nostru vocalic se deosebeşte de cel slav prin aceea că noi avem câte o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale.

O particularitate caracteristică a acestui triunghi este apoi că numai întunecarea din „a” rămâne vocală şi deci: din dată ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă fără a trece în consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să devină tot „ă”. În sistemul nostru vocalic, orice întunecare scade la „ă”, iar orice întărire se urcă la „a”, şi anume: „o” devine „oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum întărirea se datorează la noi pe prima linie accentuării: dormire - doarmă, pe prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează pierderii accentului. Numai „a” cel iniţial se păstrează şi când este neaccentuat: amar – amărât – amărăciune.

Întunecarea lui „a” la „ă” prin pierderea accentului este un fenomen organic primordial în limba româna după toate dialectele şi sub-dialectele ei. Orice excepţie se explică prin cauze subsidiare. Aşa, bunăoară, dacă moldoveanul zice „barbàt” în loc de „bărbat”, este lucrarea de asimilaţie regresivă din partea lui „a” din silaba învecinată: din latinul „barbatus” se face româneşte întâi de-a dreptul „bărbat”, şi numai în urmă, excepţional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea lui „a” în „ă”, ca şi întărirea lui „o” în „oa” şi a lui „e” în „ea”, sunt trei fenomene aşezate în însăşi temelia vocalismului românesc. Întrucât dară aceste trei fenomene organice primordiale nu ne întâmpină nicăieri în limba latină şi totuşi câteşitrele trebuie neapărat să fi existat la noi în însăşi epoca de formare a graiului, ele sunt şi nu pot a nu fi decât o moştenire din substratul dacic al naţionalităţii traco-latine. În acest mod noi nu ne sfiim a afirma că în fonetică „ă” este dacic.

B.P. Haşdeu

Ban

 Ban (plur. „bani”), s.m.; 1. d'abord prince ou souverain de la Petite-Valachie, plus tard vice-roi de la meme province, enfin le premier des boyards de la Valachie;

2. dignitaire moldave, intermédiaire entre le grand-porte-épée et le grand échanson.

Introducerea statornică a boieriei de vel-Ban în Moldova datează din anul 1705, cu a doua venire la domnie a lui Antioh Cantemir, despre care Ion Neculce (Letop. ÎI, 313), zice aşa: „pre Lupul Bogdan iar l-au pus hatman, pre Maxut vel Postelnic, pre Ilie Cantacuzino vel Spătar, pre Savin Zmucilă vel Ban; şi de atuncea se aşăză această boierie cu temei în Moldova de este aşezată la rând, ca mai înainte vreme, deşi era la vreun Domn, uneori şedea mai sus, iar alteori mai gios, după cum le fusese alte boierii, aşa şedea şi cu Bănia la divan; iar de aici înainte i s-au aşezat rândul după Spătarul cel mare şi i s-au făcut şi venit boieriei câte un ban de drobul de sare de la ocnă...”.

Era a imitare nominală foarte scăzută a treptei de mare Ban din Muntenia, unde aceasta boierie a fost într-adevăr „mare” şi n-a încetat niciodată de a sta în fruntea tuturor celorlalte. Cantemir, Hron. II p. 372: „până astăzi Banii în Ţara Muntenească, măcar că supt ascultare şi voia Domnului sunt, însă după privileghii poate fi, carile d'început au fost având, şi la boierie sunt mai de frunte şi altă putere au peste Olt, nu numai a giudeca ce şi cu moartea pre vinovaţi a căzni şi tot acel vechi titlu de Ban îşi ţin”.

Înlăturându-se inovaţia din Moldova, istoria Băniei ne înfăţişează patru perioade:

1°. Până pe la 1300 Banul Severinului era singurul suveran al Olteniei;

2°. De pe la 1300 până la 1600, întâi Ban al Severinului, apoi Ban al Craiovei (Ist. crit. 2. I p. 81 § 21), uneori Ban al Mehedinţiului ca în actul latinesc de la Vlad-vodă din 1511 : „Radulo Bano de Mehedince” (Marianburg, Kleine Siebenb. Gesch. Pesth 1806 p. 224), câteodată Ban al Jiului ca într-un hrisov din 1533 (Condica Mss. a mănăstirii Govora 1753, în Arch. Stat din Buc. p. 111; cfr. Venelin, p. 164), Banul scăzu la a doua treaptă după Domnul Ţării Româneşti, dar era mai totdeauna din dinastia Basarabilor, rudă foarte de aproape a Domnului, care-l numea şi-l lăsa să fie stăpân peste cele cinci judeţe ale Olteniei, având o curte a sa princiară deosebită la Craiova, o judecată, o armată etc.;

3°. De pe la 1600 până pe la 1700, Ban al Craiovei - un fel de vice-rege al Olteniei, numit de către Domn dintre oamenii cei mai de frunte, mai ades dintr-o veche familie boierească, rar dintre străini, exercitând în marginea celor cinci judeţe o autoritate administrativă şi judiciară aproape suverană;

4°. De pe la 1700 încoace, până la stingerea vechii organizări ierarhice, Ban al Craiovei era primul boier al Ţării Româneşti, uneori fanariot, figurând în fruntea sfatului domnesc, având reşedinţa totdeauna în Bucureşti şi bucurându-se de o autoritate curat nominală asupra Olteniei, unde administrau de fapt „ispravnicii” de judeţe sub supremaţia unui „caimacam al Craiovei”. Cu toată scăderea treptată a importanţei politice, Banul rămase până la urmă un personaj atât de mare, încât chiar în ultima perioadă dete naştere la locuţiunea proverbială: „voia la dumneata ca la Banul Ghica” cu sensul de: poţi să faci tot ce-ţi place.

Primul „Banus Sewrinensis” de acest fel al ungurilor, întrucât se poate constata prin documente, a fost un „Leukus” la 1233; şi aproape la acelaşi timp se referă următorul pasaj din cronica orientală a lui Fazel-ullah-Rasid (D'Ohsson, Hist. d. Mongols, I p. XXXV): „În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda, care mergea spre drepta, după ce a trecut Ţara Oltului, îi iese înainte Bazaranbam cu o armată, dar e bătut”. Adică : dintr-o parte, spre apus era Banul de Severin cel unguresc Leukus, iar de altă parte, spre răsărit era românul Basaraba-ban. Negreşit, nu atunci pe la 1230 în ajunul năvălirii mongole, ci cu mult mai înainte se vor fi înfiinţat „Banii de Severin” şi anume cei româneşti, deoarace cei unguri n-au fost niciodată decât un fel de reacţiune contra Basarabilor, un titlu aşa zicând de contrabandă. Nu este o socoteală încărcată de a crede că Bănia oltenească trebuie să fi existat deja cel puţin de vreun secol, cam de pe la 1100-1150.

Între 1189-1378 principele Bosniei îşi dădea titlul de Ban şi de mare Ban. Pe la 1253 ne întâmpină un Ban la Ragusa (Daničić, Rječnik I p. 25). În Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia, Banii apar pe la 1150; în Serbia, aşa numiţii Bani de Maciva, „Bani Machovienses”, pe la 1270 (Fejér, Cod. Diplom. passim). Temeșiana n-a fost niciodată Bănie, ci numai din cauza legăturii sale cu Oltenia, căreia îi aparţinuse în parte din timp în timp şi-a căpătat numele modern de Banat, pentru prima oară abia în secolul XVI sub formă de „Banat de Lugoj şi de Caransebeş”. În Ardeal, de asemenea, n-au fost Bani; românii de acolo îi cunoşteau însă pe cei unguri pe de o parte, bunăoară la 1275 „Alexander Banus Comes Scibiniensis et de Doboka” (Fejér, .Cod. dipl. V, 2, 298), iar pe de altă parte îi cunoşteau pe Banii Basarabi din Oltenia, astfel ca suvenirea (amintirea) Banilor, ca şi când ar fi existat chiar în Ardeal, s-a păstrat în poezia populară. La sârbi însă titlul de Ban se putea aplica într-un mod onorific la orice principe sau om puternic, iar în Ragusa şi-n Muntenegru el se întrebuinţează până astăzi cu sensul de „seigneur” sau „monsieur” (Karadžić, Lex. ad voc.). Bulgarii n-au avut Bani, dar i-au cunoscut pe cei din Oltenia şi pe cei din Serbia, încât în poezia epică bulgară, Ban e aproape sinonim cu Crai. Dan Basarab, fratele marelui Mircea, trăieşte până astăzi în poezia populară bulgară, mai ales în colinde, sub numele de „Dan-Ban, Dan-Vodă”.

Ban - latin nu este şi nu poate fi. E adevărat însă că sârbii l-au primit de la români, dar pe o cu totul altă cale. Cuvinte curat persane, ca „cioban” bunăoară, străbăteau în veacul de mijloc în regiunea dunăreană mai cu seamă prin mijlocirea celor două mari popoare turanice năvălitoare, pecenegii şi cumanii, care veneau în Carpaţi după o lungă şedere la coastele Persiei. Un vocabular cumanic din secolul XIV, ajuns din fericire până la noi, este plin de persianisme (Kuun, Codex Cumanicus, passim). Ei bine, nimic nu poate fi mai persan ca Ban: „ban” (zendicul „van”), „possessor, dominus, vir magnus, illustris” (Vullers, I, 184). De la persani „ban” a trecut la toţi vecinii lor, turani şi ne-turani. Aşa la armeni compusul marz-ban era titlul capului oştirii (De Lagarde, Abhandl. p. 64). Alanii din Caucaz, când au înaintat în Europa împinşi de huni, unul din principii lor se chema „Sangi banus” (Jornande). Continuitatea teritorială de la Oltenia prin Serbia până la Adriatica este învederată. Pe acest spaţiu geografic ne-ntrerupt, pecenegul sau cumanicul Ban „Domn” nu putea să călătorească decât plecând din România, prima staţiune balcanică a pecenegilor şi a cumanilor, astfel că după mine nu este nici o îndoială că oltenii îi avuseseră pe Bani înainte de a-l fi căpătat sârbii.

B.P. Haşdeu

Gramatica în epoca fanariotă

 În ambele Principate, slavona devenise de timpuriu limba oficială a Curţii şi a claselor nobile. Fiii de boieri nu învăţau, după mărturia lui Cantemir, decât această limbă şi într-un mod curat empiric, cu scopul de a putea citi şi înţelege cărţile sfinte, mai ales ale Vechiului Testament. Învăţământul gramatical era neglijat aproape cu desăvârşire din lipsă de gramatici slavone. Un oarecare Maxim Cretanul scrisese o astfel de gramatică, dar, tipărită o singură dată la Moscova, ea devenise foarte rară. Cu introducerea şcolilor greceşti, odată cu domniile lui Şerban Cantacuzen şi Vasile Lupu, învăţământul dascălilor greci iese rareori din făgaşul empirismului grosolan spre a se ridica la o înţelegere raţională a culturii elenice. Odinioară, cărturarii Bizanţului acordau cea mai mare importanţă părţilor elementare ale gramaticii, accentului şi ortografiei, care joacă un rol preponderent în didactica bizantină. Şi precum acei cărturari căutau a imita şi a-şi însuşi mai mult forma decât spiritul clasicismului elen, tot astfel, în şcolile greceşti din ţară, gramatica ajunge treptat să absoarbă întreaga lor activitate, preocupând minţile tinerimii din copilărie până la adolescenţă.

Extrema minuţiozitate a dascălilor locali în materie de bagateluri gramaticale, contribui la o decadenţă din ce în ce mai mare a instrucţiei. Nici vorbă nu poate fi de o aprofundare sistematică, a monumentelor literare ale antichităţii, când mintea dascălilor se pierdea în haosul amănuntelor şi când inteligenţa şcolarilor se tocea sub o povară atât de copleşitoare şi de îndelungată. Ce-i drept, la şcolile domneşti din Bucureşti şi Iaşi au figurat ca profesori, mai ales în cursul secolului al XVII-lea, adică în prima perioadă a înfiinţării lor, câţiva bărbaţi instruiţi, ca filologul Cacavela (1670-1698), profesorul ilustrului Cantemir Voda. Şi mai târziu, în epoca fanariotă, au funcţionat la aceleaşi şcoli erudiţi ca Neofit, Lambru, Duca etc. Dar aceştia erau numai câteva onorabile excepţii în pluralitatea mediocrităţilor şi a ignoranţilor care uzurpau cariera didactică.

Acesta continuă degenerare a învăţământului grecesc explică faptul altminterea extraordinar, cum de n-a ieşit din şcolile sale nici un singur bărbat care să fi contribuit la înaintarea studiilor elenice în Europa, nici un singur poet însemnat, nici un singur orator de vază, nici un singur bărbat de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. De la înfiinţarea acestor instituţii ele devin cu totul greceşti, alungându-i din capul locului pe dascălii slavoni şi conservând acest caracter exclusiv, până la sfârşitul domniei Fanarului. Ele au fost poate focare de lumină şi de patriotism pentru greci, dar înrâurirea lor asupra culturii locale a rămas fără vreo însemnătate apreciabilă. Primul rang în aceste şcoli, hiperbolic numite academii, n-a încetat a-l ocupa limba greaca, în al doilea rând venind limba slavonă şi într-un mod subsidiar figura şi câte un dascăl de „rumânie”, limba româna servind numai acelora care se destinau carierei ecleziastice.

În a doua jumetate a secolului trecut aceste şcoli par a fi decăzut cu desăvârşire. Scriitorii străini şi naţionali deplâng starea mizeră a învăţământului şi lipsa de cultură serioasă a dascălilor greci. Ei sunt unanimi întru a recunoaşte modul pedantesc şi superficial, cu care se instruia tinerimea şi cum subtilităţile gramaticale cele mai migăloase făcuseră imposibilă orice aprofundare a geniului elen. Faţă cu o condamnare atât de general împărtăşită, s-a ridicat în timpul nostru o voce care, făcând abstracţie de mărturiile exprese ale contemporanilor, se încearcă a reabilita învăţământul fanariot şi a-i atribui o valoare pedagogică cu totul excepţională. Dacă lucrurile vor fi fost astfel în realitate, s-ar fi cuvenit cele mai fericite urmări asupra dezvoltării instrucţiei greceşti şi succesele ei s-ar fi răsfrânt negreşit şi asupra culturii naţionale. „Limba greacă, ni se spune, se studia la perfecţie prin metoda parafrazării în limba vorbitoare, aşa că se cultivau ambele deodată... Limba latină prin traduceri de ordinar în limba română, dar şi prin traduceri în limba greacă veche, aşa că se studiau în paralel limbile clasice. Limba franceză şi italiana se studiau aparte, pentru care erau profesori speciali”.

Dar unde este opera literară sau ştiinţifică, filologică sau istorică, prin care se vor fi ilustrat celebritaţile erudite ale grecilor, somităţile lor ştiinţifice? Din faptul, că multe dintre familiile noastre boiereşti scriau elegant greceşte, nu putem conchide la o pricepere temeinică a literaturii antice. Şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât însăşi neo-greaca literară era şi este un produs cu totul artificial, un compromis cărturăresc de forme antice şi moderne, un fel de limba macaronică, în care lipsea cu desăvârşire spiritul original şi normal al evoluţiei istorice. Acest organ literar, ca şi întreaga cultura grecească locală, purta pe fruntea-i pecetea artificialului, a imitaţiei, a mediocrului. E destul a spune, că Ienachiţă Văcărescu a trebuit să recurgă - cu toată multiplicarea parazitică a gramaticelor din şcolile greceşti - la originale itallene spre a scrie ale sale „Observaţii” şi că dacă în „Băgările de seamă” ale lui Iordache Golescu apare ici-colea formalismul dascălilor greci aceasta e mai mult în paguba grămăticului muntean.

Dacă ne transportam în domeniul poeziei, constatăm ce-i drept, în primele noastre compuneri lirice, o influenţă mitologică ca directă imitaţie după poezia neo-greacă. Dar nimeni nu va putea susţine, că această continuă introducere a zeilor Olimpului, în special a predilectei Afrodita, contribuie a da măcar o scânteie de viaţa acelor lungi şi monotone stihuri erotice. Şi dacă luăm îndeaproape cercetare sistema de educaţie ce înflorea în epoca fanariotă, va trebui să recunoaştem lipsa-i de orice fond serios şi, ca o consecinţă naturală, completa sterilitate a rezultatelor sale. Iată, bunăoară, în ce mod nobilii fanarioţi îi educau pe fiii lor. Mai întâi, ei căpătau o spoială de greacă antică sau elinică; apoi dascălul grec era substituit cu unul francez, pe care îl luau cu preferinţă dintre orleanezi sau lyonezi, „a cause de leur accent”, zice istoricul Fanarului Zallony. Uneori, din vanitate sau ambiţie, se mai învaţa limba turcă, dar pentru acesta era nevoie de o autorizare specială din partea Domnului, care o acorda cu multă greutate, de teamă că nu cumva elevul s-ajungă dragoman împărătesc şi apoi să se urce chiar pe tron. Cu o perspectivă atât de splendidă, hogea sau dascălul turc era primit în sânul familiei cu adevărat entuziasm, retribuit cu o sumă înzecit mai mare ca a celorlalţi profesori şi înconjurat de cele mai mari onoruri. Dar greutăţile limbii turce îi dezgustau adesea pe elevi, cu toată stăruinţa părinţilor şi strălucita perspectivă a viitorului. Instrucţia junelui fanariot din clasa nobilă se rezuma astfel într-o cunoştinţă superficială a limbilor greacă, franceză şi turcă, fără a poseda vreo idee despre istoria şi civilizaţia acestor popoare.

Lazăr Şăineanu

Nicolae Milescu Spătarul

 Un exemplu dintre cele mai remarcabile ni-l oferă un fel de Mezzofanti român de la mijlocul secolului al XVII-lea, despre care cronicarul Neculce ne-a lăsat o descriere dintre cele mai dramatice. E vorba de faimosul spătar Nicolae Milescu, poreclit „Cârnul”, care poseda o prodigioasă cunoştinţă a tuturor limbilor europene: „prea învăţat şi cărturar ştia multe limbi, elineşte, slavoneşte, greceşte şi turceşte”, zice despre dânsul cronicarul moldovean. Pe lângă aceasta, era şi unul dintre bărbaţii cei mai învăţaţi ai timpului său: el aparţine, după expresia lui Picot, istoriei literare a Moldovei, Greciei, Rusiei şi Chinei.

Născut în Vaslui pe la 1625, Milescu se duse de tânăr la Constantinopole, unde dobândi cunoştinţe întinse în teologie, filozofie, istorie şi literatură. Apoi îşi continuă studiile în Italia, unde se perfecţionă în ştiinţele naturale şi matematici. Întors în ţară, ocupă diferite funcţii sub Vasile Lupu, Grigorie Ghica şi Ştefaniţă Vodă. Intrând în relaţii cu rivalul lui Ştefaniţă, cu Constantin Şerban, pe atunci în Polonia, ca să-l ajute a recăpăta domnia („au scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un băţ sfredelit”), acesta descoperi însuşi lui Vodă manoperele grămăticului său. Drept pedepsă, Domnul puse călăul de-i tăie nasul, de unde porecla de Cârnul.

Retras în Muntenia, el începu pe lângă Grigorie Ghica noi intrigi. De acolo porni la electorul de Brandenburg, unde un medic, folosindu-se de progresele rinoplastiei, izbuti a-i reface nasul: „au găsit acolo un doftor, de-i tot slobozea sângele din obraz şi-l boţea la nas şi aşa din zi în zi sângele se închegă, de i-au crescut nasul la loc de s-a tămăduit”. Pe la 1672 îl găsim la Moscova, cerând ospitalitate ţarului Alexei Mihailovici, care-l făcu dragoman şi-i încredinţă ambasada către împăratul Chinei. În 1676 ajunse la Peking, unde avu ocazia să înveţe limba chineză şi întreprinse o descriere a Chinei după propriile sale însemnări. Acesta descriere făcută în ruseşte se pastreaza ca manuscris în bibliotecile naţionale din Petersburg şi Paris („De la Tobolsk până la China”).

El muri pe la 1714 în vârstă de peste 80 de ani. Literatura română îi datorează un adevărat tezaur: întâia traducere întreagă a Bibliei, cunoscută sub numele lui Şerban Vodă, în mâinile căruia căzând mannscrisul, făcu o mare şi frumoasă ediţie în Bucureşti la 1688, fără însă a pomeni numele lui Milescu. Celelalte opere le-a scris în latină, greacă, slavona şi mai ales ruseşte, între care figurează un Dicţionar grec-latin-rus şi un tratat în limba rusă asupra scrierii hieroglifice („Carte ieroglifică ieratică sau despre scrierea secretă, cum egiptenii şi grecii obişnuiau a întrebuinţa semne secrete şi embleme, zugrăvite şi nescrise, pentru a arăta înalta lor înţelepciune şi ştiinţă”).

În cronica fragmentară, după 1670, atribuită spătarului de către dl. Haşdeu, găsim nu numai limpede exprimată originea romana comună tuturor fracţiunilor românismului din Dacia Traiană, dar, ceea ce este şi mai remarcabil, prima relaţie în istoriografia noastră despre românii din Macedonia. A trebuit un spirit atât de comprehensiv ca al lui Milescu spre a îmbrăţişa astfel membrele răzleţe ale neamului românesc şi a întrevedea comunitatea provenienţei lor:

„Vedem la românii din Ardeal, moldovenii şi ceşti din ţara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind... Români înţeleg nu numai ceştia de aici, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte se află şi cu această limbă, fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte din amestecarea altor limbi, iară totuna sunt. Ci dar pre aceştia, cum zic, tot români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi curg”. Iar despre macedo-români: „Sunt dară aceşti cuţo-vlahi (cum ne spun vecinii lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit) oameni nu mai osebiţi nici în chip, nici în unele obiceiuri, nici în tăria şi făptura trupului decât românii aceştia şi limba lor românească ca a acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de ceasta proastă, grecească şi cu turcească”.

Lazăr Şăineanu

Maramă

 Maràmă f. (cu var. Munt. mahramă şi Mold. năframă)

1. ştergar în genere, sinonim cu „basma” şi „peşchir”, câteşitrele de origine turcească.

a. În literatură: CUV. I, 213 (d. 1588): câţi cu canafi şi cu măhreme albe. RES. I. b39 (f. de z. 16( 9): şase năfrămi cu metase, două năfrămi de mână, două de obraz ... 12 năfrămi cu sârmă bărbăteşti. GHEORG. 814: eșind Domnul din biserică, toate rufeturile Curţii aştern pe jos năfrămile lor de la uşa bisericii şi până în spătărie. POP. 300: Logofătul începu a se şterge la ochi cu mahrama. AL T. 839: iaca năframa de vornicel de nuntă. OD. I, 422: o maramă de oglindă de Ţarigrad. CR. I, 271: ea începe a se apăra cu năframa ca de un duşman. Isp. 121 : să înalţe o prăjină şi în vârful ei să puie o mahramă roşie.

b. În cântecele populare: TEOD. 534: Cu ţesala îl ţesăla, Cu marama că-l ştergea. MARIAN I, 29: C'o năframă vânt îi trage, iar cu alta umbră îi face.

2. fâşie lungă de pânză, din bumbac sau borangic, împodobită la margini cu flori colorate: ţărăncile poartă marama de la prima zi după măritiş. OD. I, 112: o femeie înfăşurată într-o lungă maramă de zăbranic negru. CRAS. II, 38: năframele albe ale betelor şi testemelele negre se deosebeau ciudat de barișurile roşii şi stacojii ale nevestelor tinere şi ale fetelor. DELAVR. 37: părul mototolit sub marama ei dată pe spate. JIP. 80: hina se poartă cu maramă pe cap. AL. 20: Na-ţi năframa de matasă, Pe margini cu aur trasă. TEOD. 16 (colindh): Ne-or dărui cu mahrămi grele de fir ...

3. broboadă elegantă de mireasă: „a-şi pune marama”, a se mărita (cf. lat. nubere „se marier” litt. „se couvrir d'un voile”). ISP 256: îi luă inelul din degetul cel mic şi marama de pe faţă. MARIAN I, 151: ia-ţi năframa din chilie şi haidem la cununie.

4. în special, broboada dăruită de mireasă tinerilor nuntaşi, vornicilor, şi de soacră mirelui.

5. broboadă în genere. GOROVEI, 123 [curcubeul]: Năframa bogată peste mare aruncată (cu variantele şerveţel. peşchir, ştergar).

6. (poetic) văl (sens exclusiv literar) EMIN. 131: Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă.

7. horă ce se joacă la cununie: în Moldova ea se numeşte „năframa” (Sev. Nunta, 182), iar în Dobrogea „mărămile”, fiindcă se joacă cu mărămi când se duce copacul înaintea miresei (Bur. 23).

8. văl mortuar (rar cu acest sens). COSTINESCU II, 58: mahramă, pânză sau giulgiu în care se înfăşoară un mort.

MAHRAMA, mouchoir, essuie-mains; bulg. sârb. mahrama şi marama (sârb. şi maframa) „basma”. rut. bachrama „stofă de mătase pentru haine”, pol. machram „stofă orientală”, alb. maram. Formele „mahramă” şi „maramă” se aud în Muntenia, „năframă” mai ales în Moldova şi Bucovina, aceasta din urmă derivă din formă intermediară „maframa” (Tarif 1761 : maframe bărbiereşti).

Lazăr Şăineanu

Fotă

 Fotă f. I. (sensuri arhaice) 1. stofă vărgată de mai multe varietăţi din care se făceau fote. TARIF 1761:  fote cu margini roşii, fote zargele, fote otuz-beș calem. TARIF 1792: fote de Brussa şi de Ţarigrad, fote de Misir (Egipt).

2. peşchir sau şervet de şters. GHEORG. 300: după confeturi Vel-cafegiul pune pe dinaintea Domnului peşchirul cel rânduit, ce se cheamă şi fotă; 319: când se face spălare, este obiceiul a se da de la vistierie Mitropolitului o fotă de cele bune cu care se împregiura şi un burete şi un prosop de cele bune cu care şterge picioarele ucenicelor. STAM. 108: apoi l-au pregiurat cu o fotă peste mijloc.

II. (sens modern) șorţ de lână cu cusături în formă de quadrilater purtat pe dinainte de ţărănci. POT. 

III, 137: ţărăncile poartă şi iarna şi vara o cămaşă, un peştiman numit de ele fotă... AL. T. 215: salbe de mărgele? Fote şi inele? 656: le-a abătut să se îmbrace ţărăneşte... auzi, fete de boier cu fote. JIP. 32: cretinţă, mărimile, betele, fotă (stricătoarea) rău croite şi cusute; 69: rochie, cretinţe, fote, zochi...

FOTA (ar. futa), étoffe rayée importée de l'Inde; tablier ou serviette dont on se sert dans les bains; alb. bulg. sârb. futa (şi „peşchir”), incr. futa (şi fota „broboadă”), pol. fota „astar”, rus, fota „val”;  ung. futa „pânză”; sp. fota „mantilla”.

Vorba, pretutindeni populară, posedă un şir de sinonime: fota dinainte se mai numeşte în Muntenia „zavelcă” şi „pestelcă”, cea dinapoi, mai lată, în Oltenia „vâlnic” şi „opreag”, în Moldova şi Banat „catrinţă” sau „cretinţă”, în Ardeal „păstură” şi „zadie”, în Basarabia „peştiman”.

Lazăr Şăineanu

Cioban

 Cioban - păzitor de oi, sinonim cu „păstor” şi, în Ardeal, cu „păcurar”. Mircea III, fiul lui Mihnea-Vodă, care umblase mult timp fugar în munţii Ardealului, trăind necunoscut între păstori, fu supranumit „Ciobanul” (Fot. II, 41). CANT. Ier.120: ciobanii unii ca de somn adormitând în cârlige răzimaţi, alţii ca de ploaie şi de vânt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pământ lăsaţi era. PANN, 84: (prov.) ştie ciobanul ce este şofranul. STANC. 344: aici era o târlă şi omul era cioban. AL. 169: El (Jianu) ia miel de la ciobani, armăsari de la mocani...

ČOBAN (pers. čuban, șüban), berger, pâtre ; bulg. rut. sârb. čoban, pol. czoban, alb. čoban „păstor român”.

Dl. Haşdeu (Etym. 2298) crede că vorba „cioban” nu ne-a venit de la turcii osmanlîi, ci de la nomazii tătari din Evul-Mediu care l-ar fi împrumutat rutenilor şi polonilor, pe când din româneşte vorba ar fi trecut în sârbă, bulgară şi turcă. Ipoteza din urmă e greu de admis, deoarece fondul osmanlîiei coincide cu al idiomelor tătare şi în cazul cel mai favorabil s-ar putea presupune, ca sârbo-bulgarii l-au căpătat de la turci pe cale independentă de români, care l-ar fi luat de la tătari, la care până astăzi ciobanii formează o clasă specială a populaţiei. Dar aşa fiind, ce-i de făcut cu ceilalţi termeni turci care stau în legătură intimă cu viaţa ciobanului: baci, caimac, câşlă, caval, chindie, iaurt, odaie şi perdea (de vite), ortoman, otac, vătaf? Aceşti termeni nu s-au luat negreşit de la tătari, ci sunt de origine turcă şi datează de la primul contact serios între români şi osmanlîi. Pe de altă parte, cele câteva elemente lexicale care au fost împrumutate de la tătari şi care sunt comune polonilor, rutenilor şi moldovenilor, nu circulă decât în Moldova şi sunt cu totul necunoscute în graiul muntean şi în idiomele balcanice, pe când din contră, menţionata terminologie pastorală îmbrăţişează un vast teritoriu în Orientul Europei. În fine, nu cunoaştem existenţa documentară a vorbei „cioban” şi deci epoca aproximativă când a intrat în limbă, dar veche nu poate fi, deoarece ea lipseşte românilor din Ardeal, care posed sinonimul „păcurar” (ca şi românii din Dobrogea, Istria şi Macedonia) alături de termenul comun „păstor”, care însă lipseşte în macedo-română; pe de altă parte, aceasta din urmă cunoaşte asemenea termenul de cioban (cf. „ciobănaş”, alături de sinonimul său „baci”).

Lazăr Şăineanu

Bulgari

 Din aceleaşi stepe de la Nordul Mării Negre au pornit un şir de alte popoare ca hunii (sec. II-IV), avarii (557-827) şi bulgarii (660-sec. X) despre care ştiinţa de astăzi nu poate afirma nimic pozitiv în privinţa naţionalităţii lor (din cauza nulităţii resturilor lingvistice), dar care par a fi ocupat o poziţie intermediară între ramura ugrică şi cea tătărească, constituind un amestec de elemente finice şi turce. Dintre aceste popoare, bulgarii (adică o hoardă a lor de la Volga, nomadă şi idolatră), după ce luară în posesiune în sec. VI teritoriul de pe ţărmul drept al Dunării, conservară aproape 8 secole limba şi dominaţia lor peste o mare parte a peninsulei Balcanice, până ce se dizolvară în masa compactă a slavilor danubieni, adoptându-le traiul, limba şi religia şi impunându-le numai numele, aşa că, în sec. X sub bulgară se înţelege exclusiv vechea slavonă.

Tocmai fuzionarea aceasta de elemente diverse etnice, într-una şi aceeaşi naţiune a făcut aşa de complicată problemă despre originea naţionalităţii bulgare înainte de completa ei slavizare. De aici varietatea opiniilor emise de învăţaţi şi rezultatele sterile ale unei discuţii care se întemeiază exclusiv pe ipoteze mai mult sau mai puţin arbitrare. Să desprindem câteva fragmente din acest mozaic, căci problema în sine are un interes deosebit pentru noi prin contactul secular al bulgarilor cu elementul românesc, în special cu cel transdanubian.

Istoricii germani Thunmann (1774) şi Engel (1796) îi declarau pe bulgarii de astăzi drept tătari slavizaţi; sârbul Raič (1794) şi rusul Venelin (1829) le atribuie o origine slavă atât bulgarilor moderni, cât şi urmaşilor lui Asparuk, o ipoteză reluată în timpul din urmă de bulgarul Kristiovič şi de rusul Ilovaiskij, a căror slavomanie nu-i cruţă nici pe huni. Pe de altă parte, după Zeuss, bulgarii cei vechi n-ar fi decât huni retraşi spre răsărit de Pont şi ar aparţine astfel marelui neam nomad al turcilor. După ce Frähn îi declara pe bulgari drept ugro-finici amestecaţi însă cu elemente turco-slave, Schaffarik susţinu originea finică atât a bulgarilor din Moesia, cât şi a celor de lângă Volga şi această părere deveni dominantă, admisă fiind de Drinov, Jireček şi Hunfalvy. Acesta din urmă, care împinse ugromania până la ugrizarea unor popoare curat turceşti, ca pecenegii şi cumanii, scoţându-le astfel rude neaoşe cu maghiarii, găsi aici un teren favorabil pentru ipotezele sale lexicale aplicate celor câteva resturi de nume vechi bulgăreşti, unica rămăşiţă a limbii lor, analizate în timpul din urmă, de Vámbéry.

Dar episodul cel mai bizar în aceasta dezbatere e teza răposatului Rössler despre afinitatea idiomei vechi bulgare cu a samoiezilor din Oceanul glacial. El încearcă chiar a regăsi în limba română vorbe samoiede, adică urme lexicale din acea pretinsă idioma bulgară şi acestea ar fi: insir-te-margarite, mal, sur. Până şi înjurătura obscenă turcească, „sictir” îi pare un rest samoied, ce ar reprezenta numele spiritului rău la popoarele uralice. Influenţa ce această idiomă veche bulgară va fi exercitat asupra limbilor învecinate, este şi rămâne un mister din cauza caracterului enigmatic al celor câteva resturi onomastice, îmbogăţite în anii din urmă prin descoperirea unui hronograf grec din sec. XVI, ce conţine o listă de vreo 12 nume de hagani bulgari cu indicarea cronologică a domniei lor. Dar aceasta listă cu indiciile ei numerice aşteaptă încă, cu toate sforţările orientaliştilor, rostul ei lămurit. Presupunerea lui Miklosich că paleo-slavona ar fi păstrat unele resturi vechi bulgăreşti, precum şi părerea d-lui dr. Gaster despre influenţa aceleiaşi idiome asupra limbilor balcanice sunt ipoteze nedemonstrabile în starea actuală a ştiinţei.

Lazăr Şăineanu

Pecenegi și cumani

Pecenegi. 

Locuinţele ocupate astăzi de nogai şi anume stepa de lângă fluviul Kuma, în Caucaz, era odinioară patria cumanilor, un popor de acelaşi neam cu nogaii, din care făceau parte şi pecenegii, aşezaţi primitiv la Nordul Marii Caspice şi învecinaţi la Sud cu cumanii. Aceste două popoare au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din sec. IX-XIII şi în special în trecutul medieval al românilor, ceea ce ne îndeamnă a ne ocupa mai îndeaproape de dânsele.

Pecenegii figurează la scriitorii comtemporani sub diferite nume. Constantin Porphyrogenetul, care ne-a lăsat (sec. X) datele etnografice cele mai pozitive asupra lor, îi numeşte patzinaki; cronicarul rus Nestor (sec. XI) pecenezi, ca şi scriitorii arabi beženek; cronicarii occidentali pecinaci şi cei unguri bisseni (sau beszenyö). Toate aceste nume erau necunoscute poporului însuşi, care purta numele naţional de kangar.

Alungaţi, pe la 870, din locuinţele lor de către kazari şi cumani, pecenegii se îndreptară spre Ucraina şi după ce devastară Basarabia, două din hoardele lor ocupară mai toată Muntenia, în special porţiunea-i orientală, unde până astăzi amintirea lor trăieşte în pichetul Peceneaga pe Dunăre şi în două pâraie din Dobrogea cu acelaşi nume. După zdrobirea puterii lor de către bizantini la sfârşitul sec. XI, parte dintr-înşii se aşezară în Ungaria sub numele de bisseni, unde trăiră sub proprii lor cneji şi judecători, până ce se pierdură în neamul înrudit al cumanilor (17 localităţi în Ardeal şi în Ungaria ca Beszenyö, Besonovo etc. conservă memoria numelui lor); parte se stabiliră dincolo de Dunăre, în Bulgaria, unde câteva sate au transmis posterităţii numele celui mai viteaz şi mai războinic din toate popoarele turce.

Originea turcă a pecenegilor e mai presus de orice îndoială. Anna Comnena afirma că ei vorbeau aceeaşi limbă cu cumanii. Fiind dat caracterul pozitiv turc al limbii cumane, urmează că şi pecenegii aparţin aceluiaşi neam. Răposatul Hunfalvy, împingând tendinţa ugrizării până la extrem, îi considera de origine ugrică şi înrudiţi deci cu maghiarii, în sânul cărora au dispărut. Cele câteva nume proprii, singurele rămăşiţe din graiul peceneg, le interpretează arbitrar cu ajutorul idiomelor ugro-finice. Dar tocmai această scurtă nomenclatură de triburi, provincii şi cetăţi pecenege, analizate de Vámbéry, vorbeşte în favoarea turcismului acestui popor.

Cumani. 

Cumanii poartă la scriitorii bizantini numele lor naţional de oghuz, cu care arabii îi porecleau pe nomazii turci din stepele de la răsărit de Volga; Nestor îi numeşte poloviţi adică „bălani”, ca şi cronicarii germani „falawa” – „cei cu părul plăviu”, iar cronicarii unguri „kún”, forma primitivă a numelui „cuman”. Pornind din stepa lor de lângă Kuma, ei îi alungară pe pecenegi de la Nordul Caspicei, le ocupară locuinţele (880-900), unde îi mai află peste un secol şi jumătate Constantin Porphyrogenetul. Hoardele lor pribege îi atacară apoi pe slavi în 1058, cu care ocazie Nestor pomeneşte firea lor brutală. Întinzându-se, către 1086, în direcţia Carpaţilor, cumanii cuprinseră Moldova şi Ţara Românească până dincolo de Olt. În secolul al XIII-lea numărul lor deveni atât de mare, încât ambele ţări purtau numele de Cumania. Ei rămaseră în aceste locuri aproape un secol şi jumătate (1086-1220) şi par a fi trăit în bune relaţii cu populaţia indigenă, deoarece o fracţiune dintr-înşii adoptă în cele din urmă religia, limba şi datinile româneşti, iar altă fracţiune, fugind în 1239 de invazia mongolă se adăposti în Ungaria, unde regele Bela îi dete un teritoriu între Tisa şi Dunăre (numit după dânşii Cumania), unde mai târziu se creştinară şi se maghiarizară; alţii, în fine, vor fi căutat un refugiu în partea orientală a Bulgariei, unde par a fi supravieţuit până astăzi în aşa-numiţii găgăuţi din Dobrogea şi surguţi din Adrianopole, creştini ortodocşi care vorbesc turceşte şi au un tip particular.

Existenţa cumanilor pe pământul românesc o adeveresc peste 33 de nume topice şi onomastice formate din coman (ca în Ardeal şi în Balcani). Mai interesante sunt propriile lor urme toponimice lăsate în Muntenia şi în Moldova. Astfel sunt numele oraşelor: TELEORMAN, reprezentând o formă cumană „Teli orman”, pădure nebună (ad désa) şi corespunzând formei turceşti „Deli orman”, cum se numeşte o pădure şi o provincie a Rumeliei; cuman „teli”, giagatai „tili”, uigur „tilbe”, osmanlîi „deli”. CARACAL, de la cumanul „Kara kala” – „castrum nigrum”, în opoziţie cu „Ak kerman” – „castrum album”, epitete luate din sfera culorilor şi date oraşelor şi popoarelor după un simbolism propriu naţiunilor turco-tătare, la care culoarea albă denotă elementul dominant, iar cea neagră elementul subjugat. IAŞI, cetatea Iașilor sau a cumanilor (din yaasi „arcaş”), cum se numea o porţiune a acestui popor, latinizată după moda medievală în „jassones” sau „jazyges”.

Elementul cuman. Şi mai interesantă e influenţa lexicală căci cumana a dat limbii române primul strat al turcismelor ei. Aici însă se impune o mare rezervă cercetătorului, deoarece idiomele turceşti sunt foarte puţin variabile în timp şi în spaţiu, aşa că limba celui mai vechi monument uigur (Kudatku bilik din sec. X) nu diferă mult de idioma-i modernă giagatai. E adevărat că cunoştinţa în privinţa cumanei a dobândit un teren solid prin „Dicţionarul manuscris cumano-latin”, din 1303, ce Petrarca dăruise Bibliotecii din Veneţia şi despre care contele Géza Kúun a dat în anii din urmă prima ediţie ştiinţifică. Dintr-însul se poate vedea ce caracter pronunţat turc şi în special tătar sau turco-oriental avea această idiomă: astfel giagatai şi cumana posedă deopotrivă tendinţa de a înlocui dentala sonoră cu surda-i corespunzătoare (cf. teli „stultus” şi temir „ferrum” cu formele corelative osmanlîi, deli şi demir), existenţa lichidei nazale ca în osmanlîie şi reducerea în ambele a guturalei la o aspiraţie mai uşoară (han „rex”=han). Fondul lexical nu diferă între cumană şi idiomele înrudite şi nuanţele fonetice le sunt comune.

Astfel fiind, ce criterii ar putea fixa originea cumană şi nu osmanlîie a cutărei vorbe turceşti? Împrumuturile turceşti propriu-zise nu există în Ardeal şi cele câteva turcisme din graiul bănăţean au venit prin mijlocirea sârbilor. Pe de altă parte, o serie din aceste împrumuturi sunt adânc înrădăcinate în limbă şi se bucură de o mare circulaţie, ceea ce indică o provenienţă mai veche decât vorbele intrate prin filiera osmanlîie.

Asemenea elemente mai vechi ar fi bunăoară: beci, în sens de subterană şi de pivniţa boltită, se află în cumană (beči el „urbs munita”) şi în giagatai (bičin „citadela”); vorba lipseşte în alte dialecte turceşti, dar pare a fi supravieţuit în numele turcesc al oraşului Viena, Beč, care trecu la sârbi, român şi unguri (Bécs) şi al cărui sens primitiv va fi fost „subterană”. Oraşele Pesta (ung. pest „cuptor”) şi Bodrum, numele turcesc al anticului Halicarnas, (d. podrum „pivniţă”) prezintă aceleaşi raporturi semantice.

Numele banului de aramă, al lui Ioan-Vodă, din 1573, ar deriva din cum. (nagtul) akča „pecunia” (osm. nakt akče) şi nu din turc. akče „bănuţ de argint” (din ak „alb”). Cu alte cuvinte, numai în cumană vorba ar fi desemnat o monedă şi de altă culoare decât cea albă. Dar pe de o parte, vorba cumană nu înseamnă decât „bani naht sau peşin”, fără să indice dacă erau de argint ori de aramă, iar pe de altă parte, admiţându-se chiar aceasta, un proces identic de generalizare a sensului se observa la fr. „argent” şi la pluralul diferenţiat al vorbelor para şi ban, câteşitrele desemnând la început o monedă măruntă de argint şi apoi o monedă de orice natură. Aceeaşi evoluţie semantică a încercat-o dealtminterea vorba şi turceşte: akče „monnaie, argent, richesse, pièce”.

Cât priveşte pe aslam „camătă”, care figurează în vechile psaltiri moldoveneşti, el derivă de-a dreptul din vechiul rus „oslamu”, cu acelaşi sens şi aşa se explică existenţa-i în texte religioase. Afirmaţia că vorba n-ar exista în nici un dialect turc, ci numai şi numai în cumană, cade dinaintea giagataicului aslam „camătă” (de unde trecu în vechea rusă şi de acolo în Moldova), identic altminteri cu cumanul astelan „uşura”. Aceeaşi vorbă cu sensul de camătă există în dialectele kazan, baraba, tobolsk şi crîmlean.

În neputinţă dar de a fixa, din cauza motivelor mai sus arătate, un principiu de călăuzire în această direcţie, ne mulţumim a reproduce pur şi simplu seria vorbelor cumane ce corespund turcismelor româneşti şi aflătoare în Codicele cuman: chatir, voluntas (hatyr), chalp, falsus (kalp); duchan, opcina, taberna (dukkian), dulab, armarium (dolab); fanar, lampas (fanar), frangi, vellus (frengi); gerdan, collum (gerdan), habar, res novae, nova (habar); madim, metallum (maden), makala, platea (mahala), meydan, locus planus (meydan), maymun, simia (maymun), mărul, lactuca (mărul), mascara, joculator (mashara); nagt, pecunia (nakd), narangi, auriaeus color (narenği), noghut, cicer (nohud), nay, tibia (ney), ortac, socius (ortak); peroza, turcoise (piruze); sabur, aloe (sabyr), sachez, mastiche (sakyz), salkum, botrus (salkym), saraf, nummularius (saraf), saray, palatium (saray), sinduk, arcă, cista (sunduk), sufra, mensa (sofra), tas, pelvis tonsoria (tas), taman, perfectum (tamam), tarazy, libra (terazi). Parcurgând această listă, se poate observa că nu figurează într-însa nici un termen important de ordin cultural. Diferenţele formale fiind imperceptibile, accentuăm din nou prudenţa cu care trebuie să se procedeze într-un domeniu aproape necunoscut, în care aşa-numitele descoperiri pot fi infirmate de prima constatare ulterioară.

Lazăr Şăineanu

Tătari

  Grupul turco-tătar, cel mai vast dintre toate, se întinde de la Marea Mediterană până la fluviul Lena în Siberia şi se împarte în 3 ramuri foarte îndeaproape înrudite, cu toată depărtarea lor în timp şi în spaţiu: nordic, oriental şi occidental. Ramura nordică cuprinde iakuta, grăită de vreo 20.000 de oameni pe lângă fluviul Lena, cea mai depărtată şi cea mai bine conservată dintre idiomele acestui grup.

Ramura orientală, al cărui tip antic fu uigura, care poseda cel mai vechi text lingvistic (poema didactică, Kudatku bilik „Ştiinţa de a guverna” din 1069) şi reprezentantele ei moderne: giagatai, özbeg, türkmen, kirghiz sau kazac, idiome înrudite cu nogaï, dialectul tătarilor din Crimeea şi de la nordul Marii Negre; în fine, ciuvaşii şi başkirii de lângă Volga. Prin tătar, numele primitiv al unui neam mongol şi transportat apoi asupra popoarelor supuse de Gengis-khan, se înţelege astăzi populaţia turcă în număr de vreun milion şi jumătate răspândit în Rusia, în Caucaz şi în Siberia. Dintre aceste diferite categorii de tătari ne interesează în special tătarii din Crimeea, reduşi astăzi numai la 250.000 de oameni care se ocupă cu păstoritul, dar care odinioară constituiră un Stat independent sub Hagi Ghirai Han şi apoi de la 1478, când Mengli Ghirai primi investitura de la Poartă, rămaseră până la 1783 sub suzeranitatea Turciei. În acest interval ei avură frecvente raporturi şi ciocniri cu popoarele învecinate: ruşi, poloni, unguri, ardeleni, moldoveni şi munteni.

În cronicele şi în cântecele noastre bătrâneşti răsună adesea ecoul dureros al deselor şi subitelor lor incursiuni, al aşa-numitelor ciambuluri, în Moldova. Sub Bogdan-Voda nu trecea an să nu bântuie această ţară cu raziile lor (Miron Costin I, 183). Spaima ce tătarii lăsau în urma lor, se oglindeşte până astăzi în sensul peiorativ ce dobândi numele lor etnic, devenind sinonim cu drac sau naibă, ca şi numele căpeteniei lor, Han-tătar (E curios că, în munţii Sucevei, necuratul poartă şi numele de „coman” (Şezătoarea V, 68); dacă acest termen se raportează la cumani, am avea şi aici o interesantă transformare etnologică). Pe de altă parte, în Muntenia şi în Ardeal, unde prezenţa tătarilor fu mai rară şi mai puţin persistentă, tătarii fură identificaţi cu Uriaşii şi cu Jidovii legendări, cărora li s-au atribuit originea monumentelor unei arhitecturi primitive şi devenind astfel punctul de plecare al unei cronologii îndepărtate.

Căpetenia acestor tătari se numea Han (numele dinastic Gherei şi locţiitorul Calga) şi se bucura la început de aceleaşi prerogative ca şi Domnii Moldovei, cu care împărtăşea şi modul de investitură (calpac, cabaniţă şi sabie). Cea mai de frunte familie nobilă la tătari era Krimli sau Crîmleni, care se împărţea în două ramuri: șerim şi mârza; cei dintâi aveau dreptul de a-l alege pe Han şi de a guverna ţara, iar cei din urmă primeau o hoardă anumită prin drept de moştenire. Tătarii purtau un cojoc de vulpe şi un calpac din blana aceluiaşi animal: cei de rând se îmbrăcau cu cojoace de oaie cu partea zbârlită întoarsă afară, ca mocanii noştri, ceea ce le da călare o înfăţişare înspăimântătoare. Armele lor erau: un arc cu săgeţi, o sabie şi suliţe din crăci de arbori cu ascuţişul de fier, apoi arcanul cu care apucau pe cei prinşi în război. Foarte sprinteni, nimeni nu-i putea ajunge la goană. Mâncarea lor de predilecţie era carnea de cal frăgezită sub şea până la sângerare şi băutura lor favorită kumisul, sau laptele fermentat de iapă.

Nogai. Îndeaproape înrudiţi cu tătarii din Crimeea erau nogaii, aşezaţi în Bugeac sub Iliaș-Vodă (1667-1669). Nogai, după numele unui strănepot al lui Gengis-khan, e astăzi în special numele a vreo 50.000 de nomazi din stepele între Marea Neagră şi Marea Caspică (pe lângă fluviile Kuban, Kama şi Volga) şi la Nordul Crimeii, unde se coborâră în sec. XV. De aici, o parte dintr-înşii emigrară în sec. XVII, în Basarabia meridională, unde Moldova deveni ţinta jafurilor şi barbariei lor, căci „ei de felul lor, zice un cronicar contemporan (Amiras III, 160) sunt răi şi jacăşi şi ei de-a pururea pohtesc nepace, că pacea îndelungată lor le e sărăcie. Ei aşa au fost deprinşi asupra Moldovei ca nişte lupi asupra unei turme de oi”.

Nogaii aveau un Sultan şi fiecare hoardă câte un mîrzac (pers. mîrza corespunde turc. bey) cu titlul ereditar: sub comanda lui porneau la bătaie în cete, numite cazan. Incursiunile le făceau obişnuit iarna, când apele erau îngheţate: oraşe şi sate ardeau, jaful era cumplit şi locuitorii se târau în robie şi se vindeau apoi fără cruţare, despărţind pe mamă de fiică, pe tată de fiu. Hammer descrie după un martur ocular (generalul Tott, autorul Memoriilor asupra tătarilor) întoarcerea dintr-un asemenea ciambur, întreprins în 1769 de tătari sub Crîm-Gherei: o jumătate de duzină de robi, două duzini de boi, cinci sau şase duzini de oi erau adesea prada unui singur tătar. Saci atârnaţi de oblâncul șelei conţineau copii, de la care nu se vedeau decât capul; o fată şedea înaintea călăreţului, mama pe dindărăt, tatăl şi fiul pe pohodnic, iar boii şi oile alergau înainte; un ochi neobosit veghea peste această pradă şi n-o scăpa niciodată din vedere.

În 1716, tătarii din Bugeac cerură şi obţinură de la Mihai-Vodă Racoviţă o porţiune anumită din pământul Moldovei pentru hrana lor şi pentru păşunea vitelor lor, pentru care se îndatorară a plăti anual dijma produselor, aşa numitul ușur şi plata locului sau chiria pământului, numită alîm. Aceşti tătari serviră mai târziu ca călăraşi în oştirea turcă, de aceea numele lor deveni (turceşte şi româneşte) un apelativ pentru curier sau ştafetă, întocmai ca lipcanii sau tătarii litfani, o altă fracţiune etnică emigrată din Crimeea, care astăzi trăieşte încă în mic număr (vreo 8.000) în unele districte din Rusia şi Polonia. Moldovenii îi numeau pe lipcani „cirimuși”, nu pentru că ar fi de origine ceremisă, cum credea Cantemir, ci pentru că erau învecinaţi cu Cirimușul, un afluent al Prutului care forma în vechime limita între Moldova şi Polonia.

Elementul tătăresc în stocul turcismelor române, se referă la traiul însuşi al tătarilor crimleni şi nogai, care în timp de aproape două secole au venit în continuă atingere cu moldovenii. De aceea vorbele tătare figurează parte ca termeni technici în letopiseţe, parte ele au persistat până astăzi în graiul moldovenesc, lipsind în cel muntean şi în idiomele balcanice (afară de cazul când acestea au adoptat forma paralelă osmanlie). La prima categorie de tătărisme arhaice numărăm: coliba tătărească se numeşte în cronice aran şi oba; căpeteniile lor purtau numele de mîrzaci şi șerimi, iar la cazacii tătari asaul; dările ce plăteau Domnilor Moldovei: alîm, iliș şi ușur, iar darea în miere a Domnilor Moldovei către Hanul tătarilor: balgi-bașlîc; raziile lor în Moldova: ciambur, jaful cu acea ocazie: duium; tabăra lor: coş; steagul lor: bunciuc; ordinul autograf din partea Hanului: iarlîc. La a doua categorie de vorbe tătăreşti, speciale astăzi Moldovei, aparţin vorbe ca: arcan, bădie, bahmet, baibarac, capcană, cobuz, harabă, sahaidac etc.

Numele enigmatic de Bărăgan, ce poartă stepa întinsă din jud. Ialomiţa, pare a se trage de la un popor tătar: giagataic (şi mongol) buragan „tourbillon, tempête” corespunde crivăţului nostru (cf. Crivăţ, numele unei locuinţe izolate în Dâmboviţa, al unui sat în Argeş şi Ilfov, al unei păduri şi al unui sat în Prahova). De asemenea, numele masivului Bucegilor (sing. Buceag), cel mai înalt pisc al Carpaţilor Munteniei, derivă din tatar. buğak sau bučag „unghi” (cu care turcii porecliră colţul Basarabiei locuit de tătari=tatar Buğak).

Lazăr Şăineanu