Să pornim
de la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani,
gitanos, zingari, gypsies, cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire
provine din „egyptian” etc., adică „egiptean”. Ce treabă are un popor nomad
venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să explice. Ţiganii
sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc mulţi dintre ei în corturi;
chiar şi cei care şi-au ridicat „pagode” şi „tajmahale”, tot în corturi îşi duc
existenţa. Aşa trăiesc şi indienii? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de
Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează, aşa
că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot fac;
de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile – aceleaşi, dar nu mi-am propus
să scriu o carte, cel puţin nu încă.
Ţiganii au
ajuns întâi în Spania, concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei. Aceste
triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au luat
numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din
Fez şi din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi care erau
cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla
și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine
egipteană și sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori
rătăcitori pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da
timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă în
principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea ei
maură și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul
rege al Cordobei. A început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și
vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat
Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia,
Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f ol. 371 şi
următoarele).
Regele Juan
I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis serioase
decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei.
Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de
servitute fără nici o despăgubire, nu au fost suficient de energice pentru a
combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a
concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi au
înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă
şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.
Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. „Egiptenii” sau „maurii” fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 , título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.
Edictul din
1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii
migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arăta că denumirea de
„ţigani” şi „egipteni” sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea, din
1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva vagabonzilor
sunt aplicabile „egiptenilor” şi „ţiganilor”. Această ultimă denumire se
folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea edictului din 1611 (cf. Nueva
Recopilacion, vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14).
Bula Regală
a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de
mauri; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte, s-a format
opinia generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dădea
un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol. Acesta a fost
rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi despre care a
scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă în 1612, la trei ani după expulzarea
maurilor). Fără îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în
Spania, cu toate edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea
unui decret, aşteptând să treacă zelul
de început al autorităţilor. Cum iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile
pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.
Şi în 9 mai
1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament destinat
ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia, multe dintre ele
regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în
cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise
meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea
să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe
pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi
regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever
reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e
Africa.
De parcă ar
fi o ruşine, ţiganii au cerut să li se spună „romi”; de fapt, nu „romi”, ci
„rromi”. Spun mulţi, dar fără a se constitui într-o argumentaţie serioasă, că
„rom” vine de la cuvântul ţigănesc … „dom”, care ar însemna… „om”. Pentru
copiii de grădiniţă, explicaţia ar putea părea plauzibilă… „Rom” aş putea
înţelege, dar „rrom”? Să le luăm pe rând…
Într-o
carte din sec. XIX aflată în Biblioteca Naţională a Franţei, ni se explică
anumiţi termeni vehiculaţi în Evul Mediu în Africa de Nord. Printre ei găsim şi
cuvântul „rom”. El era folosit de către arabi pentru a-i desemna pe creştinii
ce aparţinuseră cândva Imperiului Roman din Africa. De altfel, în limba arabă
se păstrează şi azi „roum/roumi” sau „rum/rom” cu aceeaşi semnificaţie –
„creştin”. Aşadar, dacă vom certifica denumirea de „rom” va trebui să acceptăm
că ţiganii au convieţuit în acelaşi areal cu arabii cuceritori ai Maghreb-ului.
De altfel, popoarele şi populaţiile Africii de Nord au fost puternic creştine
(începând cu sec. II d.Ch.) şi până în anul 1137, cel puţin (de atunci datează
ultima atestare documentară a creştinismului în Africa; până în timpurile
moderne, când Puterile europene au anexat teritorii africane, creştinismul a
fost înlocuit complet de islam).
Dar să
lăsăm „rom” şi să analizăm un pic cel de-al doilea termen, cel de „rrom”. Acest
dublu „r” îl întâlnim grafic (în pronunţie mai există și la alte popoare, dar
cu aceeaşi origine) în două limbi: în spaniolă (castellano, de fapt şi în
tamacheq, limba tuaregilor. Tuaregii sunt doar unul dintre popoarele berbere,
popoare ce se întind din Maroc şi până în sudul Egiptului, oaza Shiwa. În
Antichitate şi în Evul Mediu, răspândirea lor era cu mult mai pronunţată,
berberii dând Egiptului doua dinastii de faraoni. În alfabetul libico-punic,
strămoşul alfabetului tuaregilor, dar şi al alfabetelor europene „r”-ul dublu
era ortografiat ca şi azi, cu grupul „gh”.
Teoria care
susţine că ţiganii au venit în Europa în jurul anului 1350 din Asia este una
complet lipsită de credibilitate. Ţiganii nu puteau face obiectul unui edict al
regelui Spaniei la 1387, fără ca ei să devină, cu timpul, o problemă socială.
Un alt motiv pentru care nu avem măsuri coercitive ce să le fie destinate
înainte de 1387 este faptul că Spania a fost o lungă perioadă sub ocupaţie
maură. Reconquista nu a durat un an – doi, ci peste 700 de ani, creştinii
recucerind încet şi cu dificultate teritoriile deţinute cândva. Prin aceasta
recucerire, creştinii au „moştenit” nu doar teritoriile, ci şi mare parte a
populaţiilor străine care le populau, printre ele şi ţiganii.
Pentru a
susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar
acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi… Am înţeles
că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de
„origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria.
Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi
concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani,
arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe
traseul ipotetic spre Europa.
Cât
priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de
documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de
ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente
aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei. Fireşte, izvoarele documentare
aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în
Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula
Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India,
crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru
ca abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387). Aceasta cronologie
arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al
nomadismului decât cel acceptat azi.
Un alt
element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul
populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că
există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta
eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor
cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii
accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi
găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a
putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi
situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai
caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri,
cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.
„Argumentul”
lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se susţine că limba romani este una
arhaic-indo-europeană şi deci ar justifica teoria originilor indiene ale
ţiganilor. Deloc, aş zice eu! Toate limbile europene au ca origine limba
primară comună din care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte
limbi indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă
considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu dialectul
napolitan are o origine pierdută în negura timpului, dar în care cuvintele de
origine sanscrită încă ocupa un loc important (de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa
etc.).
Să spunem
şi că la Alexandria, Tunis şi Constantine (Algeria) erau în Evul Mediu cele mai
mari târguri de sclavi şi astfel vom începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor.
Ipotetica şi nerealista lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă
Africa de Nord de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate
caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu fizicul, trecând
prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le întâlnim azi în Maghreb;
obiceiul de a fura este atestat documentar încă de pe vremea faraonilor,
inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi
şi atitudini teatrale, de bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază lipsită
de rafinament – toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor.
Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Franz Iosef sub un singur nume asimilant: maghiari. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.
Dragoș Gros
+ comentarii + 1 comentarii
Foarte interesant...
Trimiteți un comentariu