Vladislav-vodă

 La urcarea sa pe tron, Vladislav-vodă era de peste 50 de ani. Începând de la homerica luptă contra regelui Carol-Robert la 1330, el luase parte la mai toate faptele lui Alexandru-vodă şi fusese însărcinat, în special după 1352, de a cârmui ducatul Făgăraşului. Murind fratele său, Nicolae-vodă la 1364, el se pogorî de acolo la Câmpulung şi la Argeş, întocmai ca tradiţionalul Negru-vodă; şi ceea ce mai concurse de a-l mai întări acest epitet, este că forma poporană a numelui Vladislav era Laiotă sau Laicu, după cum îi ziceau şi străinii, româneşte „laiu” fiind sinonim cu negru.

Ca şi despre Alexandru-vodă, cronica muntenească este aici aproape mută. Nici fântânele lui Fotino nu adaugă nimic de astă dată, decât  confuzia între trei principi omonimi contemporani, cu totul deosebiţi: Laţco sau Vladislav-vodă din Moldova, Laiotă sau Vladislav-vodă din Ţara Românească şi un voievod transilvănean Latzkofi, adică unul din fiii lui Ladislau Apor. Fotino a putut cum a ştiut să-l descurce pe Laiotă-vodă de ceilalţi doi, dar pe doi i-a mai încâlcit şi mai mult el însuşi. Omonimia între voievodul Ladislau Apor din Transilvania, unde locuiau români şi Vladislav-vodă din Ţara Românească, care stăpânea peste o parte din Transilvania, aceasta omonimie atât de complicată a dat naştere unei alte confuzii mai serioase decât aceea din Fotino. Faptul istoric documentar este că Ladislau Apor fusese socrul regelui sârb Ştefan Uroș de la Decian. De aici Luccari a alunecat în qui-pro-quo de a-l face pe Vladislav-vodă, socru al regelui sârb Ştefan Uroș cel tânăr: doi Ştefani Uroș şi doi Vladislavi identificaţi fără cale. Tot aşa nu există nici o umbră de dovadă că în anul 1368 Laico s-a sculat cu război asupra lui Vucašin pentru uciderea ginerelui său Ştefan Uroș, ceea ce Şincai afirma din Engel, iar Engel invoca, fără nici o lămurire, o fântână obscură neargumentată: „ein serwischer Rodoslow”. Nici un război contra sârbilor n-a avut Vladislav-vodă, nici o fiică nu se ştie să fi avut, ba nu se ştie nici dacă a fost sau nu însurat. De la 1230 până la 1380, după câte ştiu eu, românii nu s-au bătut cu sârbii decât o dată, contra lui Ştefan Milutin sub Bărbat-vodă şi o dată contra lui Ştefan de la Decian sub Alexandru-vodă, ambele războaie prin alianţă cu bulgarii, care au fost deopotrivă bătuţi. Înlăturându-se din capul locului elementele false, să intrăm în istoria veridică a lui Vladislav-vodă.

Chiar înainte de a trece Carpaţii pentru a cuprinde scaunul domnesc, în noiembrie 1364, Vladislav-vodă din ţara Făgăraşului intra în Sylva Blacorum sau ducatul de Amlaş şi se opri aici pentru a pedepsi, mai întâi de toate, neamul faimosului conte Konrad de Tălmaciu, marele duşman al Basarabilor şi a cărui posteritate nu înceta de a ridica mereu, din când în când, pretenţii asupra Loviștei din Vâlcea. La Tălmaciu, în mănăstirea catolică Sân-Nicolae se păstrau toate documentele contelui Konrad şi ale urmaşilor săi, care se lăudau necontenit cu drepturile lor teritoriale. Vladislav-vodă a năvălit în Tălmaciu şi a dat foc mănăstirii, din care n-a mai rămas piatră pe piatră: „quod claustrum per Layk Wayvodam Transalpinum crematum extitisset, in quo claustro omnes literae et instrumenta combusta et cremata extitissent”, atestă un act ulterior, din 1369, când familia contelui Konrad avea trebuinţă de a susţine un proces, dar nu mai găsea documente. De la 1365 până la decembrie 1369 românii nu i-au atacat deloc pe unguri, astfel că actul în chestiune se raporta cu certitudine la un eveniment din anul 1364. Prin arderea Tălmaciului, Vladislav-vodă aducea Ungariei o înfruntare atât de cutezătoare, încât regele Ludovic s-a grăbit a-şi chema oştirea imediat la Timişoara pentru a porni războiul asupra Ţării Româneşti. În acel manifest de convocare, Vladislav-vodă este acuzat de a-şi fi dat sieşi titlul regal: „titulum suum fictum erigens în contumeliam Domini, a quo sua debent dependere insignia”. Această acuzaţie e foarte interesantă, căci în tradiţia mănăstirii Tismana, la Ştefan Ieromonahul, Vladislav-vodă e numit tocmai „craiul Ardealului” şi vom vedea că şi străinii contemporani îl numeau uneori Rex. Regele Angliei era pe atunci vasal al regelui Franţei pentru posesiunile sale continentale şi deci nimic nu-l împiedica pe Domnul Ţării Româneşti de a fi rege şi totodată de a recunoaşte suzeranitatea Ungariei pentru ducatele de peste Carpaţi. Nu titlul îl supăra în realitate pe regele Ludovic, ci călcarea vasalităţii prin arderea Tălmaciului. Proclamaţia de război se făcuse la 5 ianuarie 1365, nici două luni după moartea lui Nicolae-vodă, iar convocarea oştirii se fixă pe 24 februarie. Dar ungurii nu zoreau de a merge înainte decât pe hârtie, aducându-şi aminte, pe semne, catastrofa de la 1330, fiul lui Carol-Robert ferindu-se de o păţanie ereditară de la fiul lui Alexandru-vodă. Lăsând la o parte Oltenia, regele Ludovic a trecut Dunărea şi a izbit pe neaşteptate Bulgaria occidentală, unde domnea cumnatul lui Vladislav-vodă. Vidinul fu luat şi Strašimir împreună cu nevasta să româncă au fost duşi amândoi robi în Croaţia, iar în cetate s-a aşezat un ungur cu titlul de „Capitaneus civitatis et districtus Budiniensis regni nostri Bulgariae”. Imediat o mulţime de franciscani din Roma s-au repezit ca un stol de lăcuste asupra bulgarilor celor zăpăciţi şi s-au lăudat că în 50 de zile 200.000 de locuitori deveniră papistaşi.

Planul ungurilor, bun pentru Papă, a fost totuşi cu desăvârşire greşit din punct de vedere strategic. Înainte de a-i lovi pe olteni, regele Ludovic voise a cuprinde mai întâi Vidinul pentru a-l lipsi astfel pe Vladislav-vodă de ajutorul cumnatului său Strašimir şi a izbi apoi din partea Dunării România rămasă fără aliaţi. Ce s-a întâmplat însă? Celălalt împărat bulgar, Šišman cel de la Târnovo, aducea acum spre Vidin asupra ungurilor o armată turcească, un nou vrăjmaş cu care nu se întâlniseră încă maghiarii şi pe care cu groază, într-o baladă poporană bulgară îl prevestise pe la 1290 Dan-vodă, bunicul lui Vladislav-vodă. Regele Ludovic nu era nicăieri la îndemână, ci contra turcilor s-a repezit singur peste Dunăre în direcţia Târnovului Domnul Ţării Româneşti. Šišman a fost bătut şi turcii alungaţi. Erau 20.000 de români la 80.000 de adversari. Ungurii au răspândit ştirea că a lor a fost victoria şi pe la 1407 un vienez, Johann Menesdorfer scria că regele Ludovic i-a zdrobit pe turci; ba într-o biserică la Mariazell, în Stiria, se mai vede până astăzi o inscripţie: „Ludovicus Rex Hungariae per Matrem Misericordiae victoriam Turcorurn gloriosam obtinuit”. În fapt, niciodată regele Ludovic n-a dat faţă cu turcii. Biograful său, Ion de Kikullew nu menţionează nicăieri aşa ceva, dar nici despre Vladislav-vodă el nu vorbeşte nimic, întocmai după cum mai 'nainte nu vorbise nimic despre izbânda lui Alexandru-vodă asupra hanului tătăresc Atlamos: o reticenţă sistematică de invidie patriotică. Ungurii însă n-au fost în stare de a ascunde adevărul. Gloria lui Vladislav-vodă ajunse departe la Roma şi Papa Urban V îi scrise cu bucurie în bula din 1370: „impios Turchos catholice fidei hostes pro Dei et prefate sedis reverentia persequeris et tuos reputas inimicos”. Vladislav-vodă îşi vărsa sângele în ajutorul Ungariei, negreşit; dar nici un contingent unguresc nu era atunci cu armata română, nici o ceată cât de mică, afară de vreo câţiva amici personali ai Domnului, în special ruda sa, Ladislau de Doboka, fratele Doamnei Clara, căruia Vladislav-vodă îi scrie la 1372: „exercitum contra Turcos infideles et Imperatorem de Tyrna in Bulgaria proclamari fecimus; ipse Magister Ladislaus Dobka strennus miles supradictus, noster caro et sanguis et genitura, nobiscum et cum exercitu nostro viriliter contra saevissimos et infideles Thorcos et Imperatorem de Tyrna, ipsosque invadendo perpetravit actus militares nobiles et honorificos ibidem exercendo, propter fidem christianitatis et gratam Serenissimi Principis Ludovici Regis”. În acel război cată să fi participat energic fratele domnesc şi nepotul de soră al lui Ladislau de Doboka, Radu-Negru, deocamdată Ban al Severinului.

O altă particularitate mai importantă a aceluiaşi război a fost cucerirea Dobrogei, mai corect a gurilor Dunării, adică fără regiunea Varnei, căci şi ea se numea Dobrogea. Prin victoria sa asupra turcilor, Vladislav-vodă se împăcă sau cel puţin avea aerul de a se fi împăcat cu regele Ludovic. Într-adevăr, în acelaşi an 1366 s-a făcut o reglare oficială a teritoriului Sylvei Blacorum, ale cărei hotare au fost totdeauna foarte şovăitoare şi mereu disputate. Însuşi regele Ludovic se afla la Orşova, la marginea Olteniei, adresând de acolo o poruncă voievodatului transilvan de a delimita imediat satele Săcel, Orlat, Icilău şi Tilişca, toate foarte apropiate de Sibiu, astfel că ele să nu mai împresoare teritoriul aparţinând lui Vladislav-vodă: „a parte terrarum sub Woyvodatu Domini Ladislai Woyvode nostri Transalpini existentium”.

Delimitarea s-a executat în 1366, iar în anul următor, 1367, întărită de către regele Ludovic. Iată ce era ducatul de Amlaş cel la sud de Sibiu între ţara Haţegului şi ţara Făgăraşului. Delimitarea fiind terminată şi confirmată, Domnul Ţării Româneşti s-a grăbit a-şi asigura mai bine acea întindere de pământ, colonizând-o cu noi locuitori români şi dându-i numele de „Ducatus Novae Plantationis”, după cum îi zice el însuşi în diploma sa din 15 iulie 1372, iar sub urmaşi i s-a zis „Ducat de Arnim” după un orăşel săsesc de acolo. Însuşi Vladislav-vodă îi punea uneori în titlu Amlașul în loc de „Nova Plantatio”, bunăoară într-o altă diplomă despre satul Şinca din ţara Făgăraşului din 8 mai 1372, pe care o citează două documente din 1640, conservate în Arhiva din Alba-Iulia şi unde se zice că s-a dat de „Bassaraba, baro terrarum Fogaras et Omlas qui eo tempore terram Fogaras tenuit”. Acel teritoriu aparţinuse Basarabilor deja pe timpul mongolilor şi mai înainte, dar îi lipsea până atunci o denumire statornică. Din cele patru moşii învecinate cu ducatul de Amlaş, Săcelul şi Orlatul rămaseră familiei contelui Konrad, foarte scăzută, din vechile-i pretenţii de a stăpâni până în Vâlcea, iar celelalte două, Icilăul şi Tilişca erau: „Ioannis dicti Tompa comitis Alpium nostrarum de partibus Transilvanie”, adică ale unui Ion zis Tompa, „contele munţilor Sibiului”, un nume şi un titlu foarte enigmatice. Eu bănuiesc că era un român şi anume dintr-o ramură transcarpatină a Basarabilor. Între manuscrisele lui Trausch se găseşte o copie după un act din 1383, aflat în Arhiva din Klus-Monostor. (Neoregestr. nr. 84), de unde se vede că posteritatea contelui Konrad împreună cu acelaşi Ion Tompa arătau drepturi asupra mai multor sate dintre oraşele Sibiu şi Miercurea; aici însă lui „Ion zis Tompa” i se dă adevăratul nume de familie: „Ioannes Ioviza de Ecsello”, adică Ioviţă, nume curat românesc, nici săsesc, nici unguresc. Chiar peste un secol, în anul 1476, între vasalii Sibiului figurau: „Mane knesius de Vinczberg” şi „Butza Bassarab de Vinczberg”, iar satul Vinczberg se numea latineşte „Mons Cibinii”, „Muntele Sibiului”, în legătură cu titlul de „comes Alpium” al acelui Ioviţă.

B.P. Hașdeu

Doamna Chiajna/Clara

  Murind după 1360, Alexandru-vodă îşi vedea în jurul său o numeroasă familie, din care măricei deja erau şi nepoţii săi Dan şi Mircea. Alexandru-vodă a fost căsătorit de două ori. Tânăr fiind, înainte de 1310, el luase pe fiica kinezului Ivancu Basarabă din Dolj, rudă cu foştii voievozi Mihai Liténul (Litovoi) şi Bărbat. Numele ei nu e sigur. După genealogia cantacuzină ea se numea Chiajna, ceea ce slavoneşte înseamnă „fiica kinezului” („principis filia”). După fântâna lui Fotino şi a Tunusliilor se poate admite numele Margarita sau Marghita.

Din acea primă căsătorie îi rămăseseră lui Alexandru-vodă doi fii, Nicolae şi Vladislav, care erau flăcăi pe la 1330, când îl ajutau pe tatăl lor în lupta contra regelui Carol-Robert. Ceva înainte sau ceva în urmă, Alexandru-vodă fiind văduv, lua în a doua căsătorie pe o străină catolică numită Clara, cu care a avut trei copii: două fete şi pe un al treilea, cel mai mic fiu, Radu-Negru.

Despre fiicele lui Alexandru-vodă în special, fântâna fundamentală este „bula lui Urban V” din 1370, adresată Doamnei Clara: „nobili mulieri Clare, relicte quondam Alexandri Wayvode în Wlachia vidue”, pe care Papa o lăuda pentru că ea o întorsese la catolicism pe fiica sa, împărateasa Bulgariei: „Imperatricem Bulgărie Illustrem natam tuam” şi o îndemna a o converti de asemenea şi pe cealaltă fiică, regina Serbiei: „alteram natam videlicet Ancham reginam Servie Illustrem”. Într-o bulă ulterioră din acelaşi an, Papa îi scria lui Vladislav-vodă, fiului vitreg al Doamnei Clara, bucurându-se că dânsa lucrează cu râvnă la răspândirea catolicismului în Ţara Românească: „catholicorum et religiosorum virorum, quorum multi in tuo dominio, presertim ex operatione dilecte in Christo filie nobilis mulieris Clare noverce tue”.

Din cele două fiice ale lui Alexandru-vodă, una era nevasta regelui sârb Vucašin. Bula papală o numeşte „Ancha”, desigur însă era Leanca, fiindcă îi zice „Alena” însuşi Vucašin într-o diplomă chiar din anul 1370, unde îi menţionează şi pe doi fii ai lor: Andrei şi faimosul Marcu Crăişorul, eroul epic al sârbo-bulgarilor, duşman al românilor, totuşi român el însuşi după mamă, văr primar cu Mircea cel Mare.

A doua fiică a lui Alexandru-vodă din Doamna Clara era nevasta împăratului bulgar Strašimir sau Sraţimir de la Vidin. Numele ei nu se cunoaşte şi-n zadar l-a căutat d. Jireček. Se ştie că ea avusese doi copii, pe Constantin, mort în Serbia la 1422 şi pe Doroslava sau Doroteea, căsătorită ceva înainte cu regele Ştefan Tvertko al Bosniei, vară primară cu Mircea cel Mare. Alexandru-vodă i-a permis Doamnei Clara să le treacă la catolicism pe amândouă fetele, deşi pe una ea n-a putut-o convinge; oricum însă Domnul a luat o înţeleaptă măsură aşa zicând de asigurare ortodoxă, pentru băiatul său, Radu-Negru, căsătorindu-l cu o bizantină, care desigur nu va fi trăit prea bine cu soacră-sa cea catolică. Se pare că Doamna Clara se împăca mai puţin cu propriul său fiu decât cu fiul vitreg, Vladislav-vodă. De aceea Papa Urban V nici nu vorbeşte Doamnei Clara despre fiul ei, devenit ortodox înflăcărat, negreşit graţie covârşitoarei înrâuriri a nevestei sale, grecoaica Kalinikia, mama lui Dan-vodă şi a lui Mircea cel Mare, acesta din urmă menţionând-o anume într-un hrisov printre binefăcătorii mănăstirii Tismana.

Numele femeiesc Kalinikia era întrebuinţat exclusiv la bizantini. Alexandru-vodă fiind prieten personal cu grecul Iacint Kritopul, pe care-l şi adusese la 1359 ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, este de crezut că prin mijlocirea acestuia se va fi însoţit Radu-Negru cu Doamna Kalinikia, grecoaică fără îndoială, poate chiar din familia imperială bizantină, o Paleologină sau Cantacuzină, nu se ştie deocamdată. Dan-vodă, primul fiu al Doamnei Kalinikia, trebuie să fi fost cel puţin de vreo 25 de ani la 1385 când s-a urcat pe tron, astfel că însurătoarea lui Radu-Negru se urcă la anii 1359-1360, tocmai atunci când Alexandru-vodă se afla în deasă corespondenţă cu împăratul Ioan Paleologul şi cu patriarhul ecumenic Calist I.

Întreaga posteritate a lui Alexandru-vodă, din care Nicolae şi Vladislav din prima căsătorie se stinseseră fără urmă, a fost datorată nevestei a doua, străina cea catolică, Doamna Clara şi tot ei i s-a datorat în acelaşi timp întinsa reţea de alianţe a Ţării Româneşti în sec. XIV cu Bulgaria, cu Serbia, cu Bosnia şi cu Bizanţul. Cine oare să fi fost acea Doamnă Clara, mama lui Radu Negru, bunica lui Mircea cel Mare şi a Craiului Marco, aceea către care se adresa de-a dreptul Papa Urban V şi care avea o mare trecere chiar la Vladislav-vodă, deşi îi era mamă-vitregă? Voi începe prin a da un răspuns aprioric, după care voi proceda la a-l demonstra.

Doamna Clara, a doua nevestă a lui Alexandru-vodă era o maghiară, nepoata puternicului senior transilvan Micud, oarecând Ban unguresc al Severinului, din antica familie Kukenus, a cărui descendenţă actuală românească este neamul Văcăreștilor.

Trec de-a dreptul la demonstraţia documentară, pe care mă mir că n-a observat-o încă nimeni şi pe care nici eu însumi n-o observai în trecut, măcar că documentul în chestiune a fost demult cunoscut tuturor. Cea mai importantă diplomă de la Vladislav-vodă este actul de donaţie din 1372, depus oarecând în arhiva mănăstirii catolice din Cluj, de unde în secolul trecut l-a copiat Kornides şi l-a publicat tot atunci Frivaldszky.

Vladislav-vodă dăruieşte târgul Şercaia şi mai multe sate, toate în ţara Făgăraşului: „in terra Fuguras prope Alt”, boierului Magistru Ladislau, fiul Magistrului Ianoş de Doboka, nepotul lui Mikud-ban: „magister Ladislaus, strenuus miles, filius quondam Ianus Meister de Dobka, nepos Mikedbani”, pe care de vreo cinci sau şase ori îl numeşte iubit şi credincios consângean al său: „noster consanguineus dilectus et fidelis”, apoi îl mai face carne, sânge şi neam al său: „noster caro et sanguis et genitura”, mai repetă iarăşi despre legătura consângenităţii: „propter consanguinitatis connexionem qua ligati sumus”. Afară de înrudire, Vladislav-vodă arăta acestui străin o nemărginită prietenie, o adevărată frăţie de cruce: „nostro dilecto consanguineo et fratri”, amândoi luptători împreună împotriva turcilor: „contra Thurcos infideles”. Expansiunea amiciţiei exagerează învederat termenii, mai adăugându-se totodată latinitatea barbară a acestei diplome, dar faptul înrudirii rămâne necontroversabil. O asemenea înrudire se explică numai prin Doamna Clara, străină şi catolică, mamă bună a lui Radu-Negru şi mama vitregă foarte socotită de Vladislav-vodă, păstrând multă autoritate la curtea domnească chiar şi după moartea lui Alexandru-vodă, precum se vede din bula Papei Urban V. Magistrul Ladislau, iubitul „consângean” al lui Vladislav-vodă, trebuie să fie frate cu Doanma Clara, amândoi copii ai Magistrului Ianoş, care era fiu al lui Micud-ban.

Ceea ce mai întăreşte această concluzie este că în diploma din 1372 îl regăsim pe însuşi Negoiţă cel din capul genealogiei Văcăreștilor, făgărășan şi rudă de aproape cu Radu-Negru: „si et quando ipsum Ladislaum de Dobka, filium Janus Meister de Dobka, nepotem Miked Bani, praedictum contingeret transire universae carnis viam, Nicolaus filius ipsius Ladislai de Dobka etc.”. Acelui Negoiţă i se asigura moştenirea moşiilor părinteşti din ţara Făgăraşului.

B.P. Hașdeu

Otto III de Bavaria (Bela al V-lea)

  După regele Andrei III, mort fără moştenitor, s-au ivit trei pretendenţi: doi copilandri, principele Carol-Robert din Neapole şi principele Venceslav din Bohemia, plus un neamţ: ducele Ottone din Bavaria; un italian, un slav şi un german, toţi mai mult sau mai puţin înrudiţi prin alianţe cu vechea dinastie arpadiană a Ungariei. Cel mai cu drepturi şi susţinut singur de Papă era Carol-Robert; cu toate astea s-a ales mai întâi Venceslav, care însă n-a întârziat a se retrage dezgustat în Bohemia, cedând bavarezului Ottone. Magnaţii maghiari erau dezbinaţi, iar cel mai puternic dintre dânşii şi cel mai îndrăzneţ era voievodul transilvan Ladislau Apor.

Deja regele Andrei III se speriase de voievodul Roland, predecesorul lui Ladislau Apor. Acesta din urmă însă pe toţi voievozii transilvani fără excepţie i-a lăsat departe în coadă. El deveni un principe aproape neatârnat al Ardealului. Eder ne spune că Ladislau călca în picioare privilegiile saşilor, îşi luă pe socoteala sa veniturile ţării, nu se temea nici de rege, nici chiar de Papă. Voievodul Roland fusese aliat cu Dan-vodă; voievodul Ladislau era acum aliat cu Mircea-vodă, Basarabii în genere pentru toţi cei răzvrătiţi în Transilvania contra Ungariei fiind ingredientul cel mai energic.

Aşadar, după ce Ladislau Apor îl ţinuse în robie câtva timp pe Ottone, regele Serbiei şi regele Bulgariei au intervenit amândoi cu ameninţări, cerând să-l elibereze; atunci Ladislau a dat pe Ottone în mâinile Domnului românilor, care s-a arătat şi mai crud, ba cât p-aci era chiar să-l omoare pe rege, căruia însă i-au venit în ajutor femeile de la Curte, ameţindu-l pe Domn prin tot felul de mijloace băbeşti, speriindu-l mereu, mai cu seamă Doamna.

Unde oare fost-a închis regele Ottone, întâi la Ladislau Apor apoi la Mircea-vodă? Ottocar de Horneck nu ne-o spune, dar nu e tocmai greu de a nimeri cele două reşedinţe, mai bine zicând cele două temniţe. La 1309 Ladislau Apor reședea în Deva, de unde scria „amicis suis charissimis universităţi Saxonum de Cibinio” şi de unde în afaceri eclesiastice coresponda cu cardinalul Gentile. Cu atât mai vârtos la 1307 voievodul transilvan trebuia să fi şezut tot acolo şi ţinea închis pe regele Ottone la Deva, cel mai puternic vechi castel din Transilvania întreagă, pe care până astăzi îl admiră călătorul şi de unde nimeni n-ar fi fost în stare de a smulge pe cineva din mâinile lui Ladislau Apor. Deva n-a fost niciodată a Basarabilor, deşi nu e departe, la nord de Haţeg, pe care în sec. XIII îl stăpâniseră fără întrerupere voievozii olteni şi unde se vede a fi stat atunci Mircea-vodă, astfel că regele Ottone dintr-o temniţă în alta a trecut sub o bună pază, în apropiere, căci o asemenea pradă nici nu putea să se expună la o mare distanţă. Astfel, ambele reşedinţe sunt indicate: voievodul ungur în Deva la 1307 şi cel român în Haţeg la 1308. Prin ambasada lui Ştefan Milutin, numele Haţegului străbătu cu acea ocazie la sârbi cu reputaţia de vestită închisoare. Cu schimbarea craiului Ottone în eroul poporan Marco Crăişorul, o baladă sârbă ne povesteşte acelaşi motiv epic al scăpării dintr-o teribilă robie prin ajutorul femeilor, întocmai ca relatarea lui Ottocar de Horneck, iar localitatea se precizează ca „afurisita temniţă din Haţeg”.

Plecând din Haţeg, nu de pe aiurea, regele Ottone ajunse în Galiţia fără a cădea din nou în mâinile lui Ladislau Apor, căci nu trecuse nicăieri prin Transilvania şi nici prin cercuri ungureşti, ci prin Crişana şi prin Maramureş, pe unde l-au condus printre români nişte călăuze de-ale lui Mircea-vodă. Ottone mai avea cu sine un amic devotat maghiar, Emeric de Serény, căruia drept gratitudine i-a acordat în urmă nobleţea bavareză.

Aducerea lui Ottone rob la Szegedin şi gonirea de acolo, pe care le povesteşte numai Chronicon Posoniense, întemeiat pe un zgomot fals, sunt dezminţite prin unanimitatea fântânelor şi chiar prin bunul simţ. Odată stăpân pe Ottone, Mircea-vodă nu l-a dat înapoi lui Ladislau Apor, măcar că era o legătură la mijloc; cu atât mai puţin dară ar fi avut nevoie de a-l trimite la Szegedin; iar Ladislau Apor la rândul său, dacă l-ar fi reluat pe Ottone de la Mircea-vodă, iarăşi nu l-ar fi dat partizanilor lui Carol-Robert, căruia i-a fost vrăjmaş până la 1310. Apoi mai este ceva. Din Szegedin regele cel gonit ar fi fost dus la Dunăre şi pe apă în sus, nu expulzat prin Galiţia.

Să recapitulez. Urcat pe tron la 1298, Mircea-vodă pierde pe la 1099 Făgăraşul, pe care însă îl reia de la unguri înainte de 1307, devenind aliat cu voievodul transilvan Ladislau Apor. Preocupat de Transilvania, el nu se mai amestecă în afacerile Bulgariei ca în trecut fratele său Dan-vodă, ci se aşează la capătul opus al Olteniei în Haţeg, unde la 1308 primeşte rob spre păstrare pe regele Ottone, prins de Ladislau Apor; dar după un interval de timp se răzgândeşte şi-l face scăpat în Galiţia. Povestind acest episod, contemporanul Ottocar de Horneck ne spune că Domnul românilor era în toate privinţele mai puternic decât voievodul transilvan şi decât principii cei de peste Dunăre.

B.P. Haşdeu

Carol-Robert de Anjou

  Cronica contemporană a arhiepiscopului Danilo ne spune că împăratul bulgar Mihail cu toţi aliaţii săi se mişca anume din Vidin. Prin urmare, contingentul românesc trecând Dunărea la Calafat, e evident că se compunea din doljeni, cu atât mai vârtos că în fruntea lor se află tocmai kinezul craiovean Ivancu Basaraba, socrul Domnului, iar cu dânsul se aflau şi saşii, care figurau în război pe lângă români şi nici nu puteau străbate în Serbia decât numai prin Oltenia. După textul sârbesc cel de la Ştefan Dușan se înţelege că tot Ivancu Basaraba, afară de români şi de saşi, mai conducea alte câteva cete senioriale aliate cu saşii, poate din secuii cei nemulţumiţi de Ungaria. Aceasta se petrecea în luna iulie. Izbânda sârbilor a fost strălucită, graţie mai ales lui Ştefan Dușan, atunci băiat abia de 18 ani. Împăratul Mihail a fost ucis, poate şi Ivancu Basaraba, despre care nu se mai ştie nimic, deşi după fântâna cea slavică a lui Fotino s-ar putea admite că socrul Domnului s-a întors în ţară şi va fi luat parte la lupta contra ungurilor, luptă urmată nu mai departe decât în septembrie din acelaşi an.

Regele unguresc Carol-Robert, crezând pe români zdrobiţi şi voind a-şi răzbuna prima linie pentru pierderea Severinului, porneşte o formidabilă armată asupra Olteniei, unde însă a dat piept cu însuşi Alexandru-vodă, însoţit de fiii săi: „Bazarab Olacum et filios ejus”, adică de Nicolae şi de Vladislav, căci al treilea fiu, Radu-Negru nu se născuse sau se afla încă în copilărie.

Niciodată ungurii n-au fost bătuţi într-un chip mai spulberat şi mai ruşinos. Războiul a durat peste tot vreo şase săptămâni, până pe la 10 noiembrie. Îl descriu nu numai incidental o mulţime de diplome de la Carol-Robert şi de la fiu-său Ludovic, dar mai ales pe larg doi contemporani: fântâna din Thurotz sau din Chronicon Budense şi Enric de Muglein. Carol-Robert intră în Oltenia, apucă Severinul şi puse acolo un Ban unguresc. Alexandru-vodă s-a grăbit a-i trimite o solie, propunând patru puncte: 1° cedează de bună voie Severinul cu ocolul lui ; 2° plăteşte 7000 mărci de argint drept cheltuieli de război; 3° se îndatorează a plăti regulat tributul anual ; 4° va da ostatic pe unul din fiii săi la curtea regală. „Să plece dară, măria ta în pace”, zise Alexandru-vodă drept încheiere, „căci dacă vei merge mai departe, o vei păţi-o”: „si veneritis ulterius, periculum minime evadetis”. Carol-Robert a răspuns solilor printr-o insultă grosolană şi a mers înainte, căutând să întâlnească oştirea românească, pe care însă n-o găsea nicăieri. Locuitorii din drum doseau la munte cu hrană, cu vite, cu tot. Falnica armată ungurească nu mai avea ce mânca. Până unde ? Punctul de plecare fusese Severinul; punctul de ajungere a fost cetatea Argeșului, după cum ne spune foarte precis regele Ludovic, fiul lui Carol-Robert, într-o diplomă din 1347, la Katona: „quum genitor noster ad recuperandas regni sui partes Transalpinas cum valido suo exercitu accedendo,  ante castrum Argas castra metatus fuisset...”. Faţă cu acest text pozitiv, indicaţiunea localităţii e necontroversabilă. Deci de la Severin până la Argeş, Carol-Robert mersese prin regiunea cea mai muntoasă şi cea mai păduroasă a Olteniei, prin Gorj şi prin Vâlcea, cu o oştire murind de foame: „in terra ignota, inter alpes et montes silvarum, victualia invenire nequiret, famis inedia ipse Rex, Milites, et equi sui laborare protinus inceperunt”. Cetăţuia Argeșului, „Castrum Argas”, nu e Curtea-de-Argeș, care n-a fost niciodată întărită, ci mai la nord în creierul Carpaţilor, pe malul Argeșului, într-o poziţie sălbatică, este ruina numită Cetatea lui Negru-vodă. Aici, ca şi-n cronica din Luccari, Negru-vodă e nu altcineva decât Alexandru Basaraba cel supranumit „Câmpulungeanul”. Pogorât din Făgăraş pe la 1300 pentru a-i goni pe ungurii contelui Laurenţiu din Câmpulung, în Muscel şi-n Argeş el este Negru-vodă cel istoric al legendei poporane, mai mult decât anteriorii Basarabi cei cu capetele negre pe steag şi mai mult decât fiii săi Vladislav şi Radu, care găsiră cuibul deja gata.

D. Xenopol nu cunoaşte „castrum Argas”, întemeindu-se numai pe pasajul cel citat de mine în Archiva istorică din călătorul polon Strykowski, unde zice: „Regele ungar Carol ridicând un război năprasnic asupra domnului muntenesc Basaraba, fu bătut cu desăvârşire prin stratagemă de către munteni şi moldoveni, astfel încât cu puţini ai săi abia-abia putu scăpa cu fuga în Ungaria. Pe locul bătăliei, domnii munteni zidiră o biserică şi ridicând trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de târguşorul Gherghiţa, două zile de drum de la oraşul transilvan Sibiu, în munţi...”. Strykowski confundă. Sau că el n-a înţeles informaţia, ori că n-a fost bine informat, ori mai probabil a încurcat propriile sale notiţe de călătorie, în loc de „Negru-vodă” din Argeş, care într-adevăr este în direcţiunea Sibiului, punând târguşorul Gherghiţa din Prahova, care are a face numai cu Brașovul. Biserica despre care vorbeşte Strykowski, se află în realitate la cetăţuia lui Negru-vodă încă în secolul trecut, când o pomeneşte generalul rus Bauer: „Ces villages sont situés le long de la riviere d'Arges: Cita de Negruli Wodi, chapelle sur une très haute montagne”. De asemenea la Sulzer: „Tschetatie Niegrului Wodi, eine auf einem hohen Berge nachst dem Ardschisch stehende Kapelle”. Tot ce poate fi mai interesant, este rolul strategic al acestei localităţi sub Mihai Viteazul, două secole şi mai bine după Alexandru-vodă, când ea era deja o veche ruină şi purta atunci acelaşi nume de Negru-vodă.

Contemporanul Walther, scriind în 1597 după o relaţiune a logofătului muntean Teodosie, tradusă în polonă, ne spune că pe la 1594, pe când turcii se întăreau în Târgovişte, Mihai Viteazul, aşteptând ajutoare din Ardeal („vicini Transilvaniae Ducis desiderans auxilia”) se retrăsese în fundul munţilor în vechea cetate Negru-vodă („in montium quasi fauces, ubi munitae olim arcis Negra-woda”), pe care o dărâmaseră de demult turcii („a Turcis olim demolitae apparent rudera”) şi care totuşi în timp de război rămânea un excelent loc de adăpost („loco receptui aptissimo”). Neştiind româneşte, ci traducând din polonă, Walther voia cu orice preţ să înţeleagă numele local Negru-vodă şi pe „Negru” l-a priceput bine prin latinul „niger”, dar pe „vodă” prin polonul „woda” care vrea să zică apă, şi astfel a explicat peste tot prin „Nigra aqua”. Lăsându-se la o parte acest qui-pro-quo, pasajul din Walther e foarte important. Sub Alexandru-vodă castelul purtase dară mai întâi numele de Cetatea Argeșului, după cum îl vedem în diploma regelui Ludovic; apoi, după moartea lui Alexandru-vodă, în memoria victoriei acestui mare principe, s-a păstrat în popor până astăzi „Cetatea lui Negru-vodă”.

Carol-Robert nu înaintase dară mai departe de Argeş, „castrum Argas” şi aici a fost bătut pentru prima oară. Istoricii noştri nu menţionează două bătălii, dar au fost două în fapt, recunoscute într-un mod expres de către însuşi Carol-Robert într-o diplomă din 1385, întărită apoi de regele Ludovic la 1354: „nobis in terra Transalpina, ubi per Bazarab Olacum et filios eius dictam terram nostram Transalpinam, în praeiudicium Sacri Diadematis Regii et nostri infideliter detinentes, nobis et validum genţi nostrae, ibidem nobiscum habiti insultus hostilis, semel et secundo în quibusdam locis districtis et silvosis indaginibus, firmis exstirpatis saevissime obviavit...”. Deci „semel et secundo” au fost două bătălii, din care prima lângă Argeş, unde Carol-Robert a fost atât de strâmtorat, încât se văzu silit a cere pace: „treuga ordinata cum Bazarad et data fide”. Ce a făcut atunci Alexandru-vodă?

Batjocorit de către semeţul suveran al Ungariei, de către unul din cei mai puternici monarhi ai Europei, de către acela care stătea cu un picior la Neapole şi cu celălalt la Buda, Alexandru-vodă trebuia cu orice preţ să-l zdrobească fiindcă altfel Carol-Robert ar fi revenit asupra României cu sete de răzbunare, cu forţe noi şi mai bine pregătit. Generozitatea pentru duşman însemna în cazul de faţă o trădare către patrie. După prima bătaie se mai impunea o a doua : „semel et secundo”. Alexandru-voda a dat călăuze, care să-i scoată pe unguri din ţară în direcţia cea mai scurtă spre Timişoara, trecând din nou Oltul. S-a întins o groaznică cursa în Gorj aproape de hotar. Maghiarii s-au simţit deodată într-o văgăună râpoasă, încunjurată de stânci peste stânci, din vârful cărora românii le aruncau săgeţi şi bolovani în curs de trei zile, fără putinţă de fugă sau de apărare. Eram noi – zice cronica ungurească - prinşi ca peştii într-o mreajă: „sicut pisces in gurgustio vel în reti comprehensi”; „ai noştri” adăugă ea, „cădeau împrejur ca nişte muşte”: „cadebant in circuitu quasi muscae”. Travestit, regele a scăpat cum a scăpat cu puţini ai săi, dar până la moarte nu s-a mai gândit vreodată de a se întoarce în România. A mai domnit el vreo doisprezece ani, în intervalul cărora Alexandru-vodă n-a mai avut nici o supărare din partea Ungariei. Peste un secol şi mai bine, Ştefan cel Mare a scos pe socoteala polonilor o nouă ediţiune a învăţăturii marelui Basaraba. Polonii dintr-o parte, ungurii din cealaltă, îi acuzau pe români de perfidie. Negreşit că Goliath îl numea trădător pe David. Dinaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, a scăpa ţara ta este culmea virtuţii în orice împrejurare şi cu orice armă.

În armata lui Carol-Robert era o mulţime de misionari papali, siguri mai dinainte de înfrângerea românilor, pe care se pregăteau deja a-i întoarce la catolicism cu voie sau fără voie. Mai toţi au fost măcelăriţi. Cronica ungurească deplânge mai cu amărăciune aceasta avangardă a Papei: „Românii ucideau şi sfărâmau cu ciomegele, ca pe nişte lupi turbaţi, mai ales pe călugării papistaşi, care se ţineau de oastea ungurească”. Totuşi, personal Alexandru-vodă nu-i ura pe unguri, după cum nu-i ura nici pe catolici. Ceva înainte sau ceva după 1330, prima sa nevestă, românca, fiica kinezului Ivancu Basaraba, mama viitorilor doi Domni Nicolae şi Vladislav, a murit; şi Alexandru-vodă, bărbat deja de peste cincizeci de ani, luă în nouă căsătorie pe Clara, catolică, fiica unui magnat ungur, mama lui Radu-Negru şi a două fiice.

B.P. Haşdeu

Capete negre

 Sub regele maghiar Carol-Robert, saşii din Ardeal ajunseseră la o însemnătate politică atât de mare, încât pe la 1320 ei nu s-au temut chiar de a se răscula contra Ungariei cu arma în mână, conduşi de contele lor Henning: „comes Henningus de Villa Petri erecto vexillo, aggregata multitudine Saxonum”. Saşii dară aveau pe atunci o armată proprie a lor, de care îşi permiteau a dispune într-un mod independent de Ungaria. La 1330 bulgarii şi românii purtând un război contra regelui sârb Ştefan Milutin, cu dânşii erau aliaţi şi saşii, e ceata trimisă în ajutorul lui Alexandru Basaraba, desigur fără autorizaţiunea Ungariei. Vorbind despre acel război, un act sârbesc menţionează pe saşi „dominium Saxonum”, după cum obişnuiau a se intitula cele şapte cetăţi ale Ardealului. Printr-o eroare de lectură, editorul actului a publicat  ca şi când ar fi „dominium Iasonum”, ceea ce n-are nici un sens istoric. Profitând de confuziunea grafică cirilică, d. Réthy ne asigura că aliaţii românilor erau ungurii iazigi, aşezaţi în Ţara Românească, ba încă mai adaugă o ipoteză topografică: Principatul Iazigilor din Muntenia nu putem să-l circumscriem deocamdată, dar bănuim că putea fi între Olt şi Ialomiţa, afirmând că acei iazigi erau anume mahomedani, căci mahomedani îi trebuie pretutindeni cu orice preţ d-lui Réthy. De astă dată el mahomedizează pe saşi: saşii mahomedani -  nu glumă.

Astfel la sufixul slavic „-in” şi la „pater post filium”, se mai agaţă acum un puternic principat unguresc mahomedan între Olt şi Ialomiţa, înfiinţat prin dreptul de cucerire al unui „i” în loc de „s”. Dacă ar citi cineva greşit Bethy pentru Réthy, d. Réthy s-ar metamorfoza într-o femeie, Elisabetha, ceea ce n-ar fi mai de mirare decât mahomedizarea saşilor. Iar d. Ioan Costa se razgâia de mândrie, mai-mai gata de a batjocori pe Clain, Şincai, Maior, Cipariu şi Haşdeu.

Încă un argument de aceeaşi natură din arsenalul d-lui Réthy, nu documentar, nici etnografic, ci oarecum din sfera bellelor-arte. Ca probă că stema cu capetele cele negre a Basarabilor caracterizează pe mahomedani, d. Réthy ne spune că într-o biserică ungurească din Ardeal se află o veche icoana  unde este reprezentată lupta între regele maghiar Sfântul Ladislav şi un tătar sau un peceneg sau un cuman, un mahomedan în orice caz. Pentru a face d-lui Réthy o deosebită plăcere estetică, îi atrag atenţiunea asupra miniaturilor din secolul XIV, reproduse în cronica italiană lucchesă a lui Sercambi, unde, în bătălia de la Nicopole din 1396, pe stegul turcesc figurează un cap negru, mai negru decât chiar în biserica cea secuiască din Ardeal. Arabii fiind poporul ales al lui Mahomed, iar arabii cei mai cuceritori în Europa fiind maurii, adică „Negrii”, de aici creştinii se apucaseră a figura pe musulmani în genere prin „negri”. Aceasta o ştie şi d. Réthy. Nici arabii însă, nici turcii, nici ceilalţi mahomedani, ceea ce d. Réthy nu vrea s-o ştie, nu-şi atribuiau vreodată ei înşişi blazonul cel cu capetele negre. După creştini este negru şi dracul, dar nici dânsul nu se zugrăveşte aşa, nici nu joacă vreun rol în heraldică. Ceea ce iarăşi n-o ştie d. Réthy, este că, înainte de naşterea creştinismului şi cu mai multe secole înainte de Mahomed, deja sub Cezar (Strab. XVI, 4, 27) grecii numeau uneori pe arabi - negri, confundându-i cu etiopii. D. Réthy dară, să lase în pace mahomedanismul cu musulmanii sau busurmanii lui. Un englez numit Muryson poartă în stema nobilitară un cap negru, fiindcă „Mury” seamănă cu „Maurus” însemnând pe arab. Întocmai aşa românul Basaraba poartă în stema nobilitară de asemenea un cap negru, fiindcă numele se termină prin „-arab”. Nici Muryson, nici Basaraba nu erau mahomedani. N-au fost mahomedani nici italienii saraceni, nici românii sărăcini. Ei au dreptul de a purta în stema lor nobilitara un cap negru, întrucât numele lor se aseamănă cu Saracenus = Arabs = Maurus.

Să se observe însă că la românii de care se interesează d. Réthy, numele de familie Sărăcin, de unde numele cel topic Sărăcineşti, nu se trage deloc din „arabii saraceni”, ci este o simplă formaţiune din adjectivul sărac „pauvre”, întocmai după cum Mușatin din cronica moldovenească este aceeaşi sufixaţiune din adjectivul mușat = frumos. Aşa numitul rebus în heraldică nu cere o echivalenţă etimologică, cu atât mai puţin o provenienţă etnică, mulţumindu-se cu o simplă asemănare fonetică. A afirma dară, după cum o face d. Réthy, cum că orice stemă nobilitară cu un cap negru indică prin aceasta o origine mahomedană, este un curat non-rebus. Cu o astfel de interpretare naturalistă a blazonului ar fi permis d-lui Réthy să susţină într-o zi că moldovenii au purtat coarne pe frunte, de vreme ce au un zimbru în stema lor. Nimic, absolut nimic nu poate fi de mirare la d. Réthy, care excelează totdeauna prin extrema naivitate a expunerii. Încă un exemplu. Pentru a apropia pe Basaraba de musulmani, d. Réthy are aerul de fineţe de a ne da a înţelege într-un loc că forma cea corectă este Masaraba, fiindcă într-un text unguresc rău descifrat el a găsit „Mazarath wayuoda”. Mai încolo, vorbind despre kinezii români din diploma de la 1247, acolo unde regele maghiar Bella IV ne spune el însuşi că dânşii erau „români olachi”, anume Ioan, Farkas şi Seneslav, d. Réthy ne spune că Farkas era ungur, iar Seneslav era bulgar. De ce oare nu mai adaugă că acel al treilea chinez, Ioan, era evreu, de vreme ce numele este de originea ebraică? O asemenea copilărie compromite ştiinţa maghiară.

B.P. Haşdeu