Nobilimea română din Transilvania

 Aflarea nobilimii la români sub stăpânirea ungară este constatată într-un număr nesfârşit de documente, din care numai o mică parte au văzut lumina tiparului. Încă în documentul lui Bela al IV-lea din 1247 se vorbeşte de nobilimea din Ţara Lytira, adică Ţara Lotrului, care nobilime este arătată cu numele de „maiores terrae”. Aceşti nobili aveau dreptul recunoscut tuturor nobililor de a putea apela la curia regească contra sentinţelor capitale. Alt document din 1274, îi ridică pe mai mulţi valahi păzitori de graniţă, la rangul de nobili, spunându-se în el ca să intre în rândul şi ceata nobililor din ţinutul lor. Regii dăruiesc sau întăresc nobilimea sau stăpânirea de moşii unor români (prin care din urmă fapt ei şi sunt înnobilaţi). Un document din 1269 conţine dăruirea lui Ştefan, ducele Transilvaniei către Mihail şi Neculai Goștian (după nume, învederat români) a dreptului de nobilitate şi ca mulţumire pentru slujbele făcute în expediţia contra bulgarilor. Un altul din 1296, îi înapoiază lui Ion Nicola, român, dreptul de vamă de pe moşia Vasarhely (drept nobiliar). Un alt document din 1306, îi conferă kneazului Stanislau, fiul lui Stan, moşia Strâmtura (Surduky); altul din 1336, stabileşte hotarele moşiei Bedeuhaza, a lui Drag şi Dragoş, valahi, slugi devotate ale regelui Carol Robert; alt document din 1343 vorbeşte despre un proces pentru moşia lui Crăciun cu Bogdan, ambii voevozi din Maramureş; un altul din acelaşi an, dă lui Crăciun moşia Bilka. Un document din 1360 dăruieşte lui Stan, fiul lui Petru, „credinciosul valah al regelui”, moşia românească Roşia de sus (Felseurona) „cu drepturile de care se bucura nobilii regelui”. Un altul, în sfârşit, vorbeşte de „nobilii români” Sandu, Mihail, Alexa, iar altul de sora românului Dragoş, nobila Doamnă Stana. Nobilii şi knezii români din Haţeg sunt arătaţi ca luând împreună parte la judecarea unui proces între knezii Mușat, Stroia şi Zaicu, sub preşedinţia vice-voevodului Transilvaniei, Petru. În 1399, îl găsim pe Stiborius, voevodul Transilvaniei şi comitele Zarandului, adresându-se către toţi şi către fiecare din nobilii, „atât unguri cât şi valahi”, castelani sau vicecastelani. Tot nobili români după numele lor sunt şi aceia pomeniţi de documentul din 1404: Ladislau şi Mihail Ciula, Neculai de Muncel, Barbu sin Leul de Barbatviza (râul Bărbatului) şi Neculai Baciu. Un act din 1406 vorbeşte de nobilii români Balk, Dragoş şi Nan din Sarvaș; altul din acelaşi an, îi pomeneşte şi pe alţi nobili români: Vanea, fiul lui Vancea şi Vancea, fiul lui Slav, proprietarii moşiei Apșa, aflată până astăzi în posesia românilor.

În 1409, Sigismund regele Ungariei dăruieşte domeniul Hunedoarei din Transilvania lui Voicu, militar al curţii regale, fiul lui Sârbu, precum şi fiului lui Voicu, Ioan (Corvin de Huniade), numit în alte documente Ioan Valahul (Românul), cuprinzând în acea dăruire şi pe fraţii lui: Voicu, Mogoş şi Radul şi pe unchiul său, alt Radul, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu. Rezultă din acest act că aceştia toţi erau români nobili care slujeau la curtea lui Sigismund, atât din numele lor, din scrierea lui „Radul” cu articolul postpus românesc şi din arătarea anume ca român a lui Ioan, de unele din ele.

În 1411 se judecă Pypo de Ozora cu nobilii români Fărcaş, Ştefan şi Ladislau de Mutnuk arătaţi anume că români de alt document, pentru moşia Varu, dându-se dreptate acestora, pe motivul prescripţiei de 30 de ani. În acelaşi an sunt citaţi mai mulţi români nobili din familia Macicaș: Dionisie, Andreiu, Fărcaş, Costea, Ioan, fiul lui Mihail, fiul lui Ladisau de Macicaș, ca proprietari ai moşiilor Ruginoasa, Topliţa, Leurdeni şi Tâncova. În 1422 se întâlnesc românii „magistrul Stanciul şi Drăgan, fiul lui Manciul Valahul din Comiat, ca proprietari ai moşiei Vozești din districtul Caransebeșului. Alt act, din 1422, îl aminteşte pe nobilul român Ştefan de Olachy. Unul din 1428 vorbeşte de nobilul Dan de Doboş. Albert, regele Ungariei, îi confirmă pe nobilii români, Mihail, fiul lui Mihail de Ciorna şi pe Blaș, fiul lui Stoian de Ciorna, în posesia moşiilor lor părinteşti, dispunând să le stăpânească cum stăpâneau moşiile lor şi ceilalţi nobili români din Banat. Un document din 1430 aminteşte pe o nobilă doamnă Stana, fiica lui Ioan voevod de Rozalia, a cărei origine româneasca se vede pe numele ei, apoi din faptul că soţul ei, Gurhu „este arătat că român”. În 1457, regele Vladislav întăreşte privilegiile tuturor nobililor valahi, ale knezilor şi a celorlalţi valahi din ţinuturile Banatului, ca mulţumire pentru credinţa şi slujbele pe care ei le făcuseră, nu numai lui ci şi predecesorilor lui, regilor Ungariei, mai cu seamă în apărarea vadurilor Dunării contra deselor năvăliri ale turcilor. Deasemenea se mai întâlneşte o nobilime româna numită chiar în documentele maghiare „boerones” (boieri) în ţinutul Făgăraşului.

Mai aducem din nenumăratele documente care constată existenţa unei bogate nobilimi române în ţările de peste munţi în vremile mai vechi, încă următoarele: unul din 1442, dania lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ştefan şi Mihail din Craciunești pentru slujbele aduse în zilele împăratului Sigismund şi ale regilor Albert şi Vladislav, danie ce se face în condiţiile în care „îndeobşte românii posedă moşii în Maramureş”. Când se introduc români în moşii câştigate prin judecăţi, formula obişnuită este că ei au fost reintroduşi în curţile lor nobiliare. Alt document din 1511, dat de Contele de Thomor, căpitanul Făgăraşului, îi confirmă pe Vulcan şi pe Vasile, fii răposatului Comșa, pe alt Radul, fiul răposatului Stoica, pe Stanislau Karabel, fiul răposatului Şandru de Viştea, în averea moşiilor şi în oficiul de boieri pentru Viştea de sus şi de jos şi jumătatea satului Arpașul de jos şi peste 17 ţigani, boierie ce o căpătase strămoşul lor de la Mircea, voevodul Munteniei şi Banul Severinului. Altul, din 1513, îi dăruieşte lui Neculai, vice-voevodul Transilvaniei, moşiile nobilului român Petru Ladu din Slatina, mort fără moştenitori. Un alt document, din 1518, conţine un schimb de proprietăţi între nobilii Ladislau (Vlad), Racoviţă şi Petru de Zylvas (din Slivaș) care se văd a fi fost români, de pe numele de familie al celui dintâi şi acel de moşie al celui din urmă. Prin alt document, din 1519, regele Ludovic dăruieşte nobililor români Ladislau şi Ludovic Fiat şi lui Ladislau Racoviţă pădurea Lojna, ca mulţumire pentru vitejia lor în luptele cu turcii. În sfârşit, mai aducem, din miile ce se află încă, un alt document din 1540, prin care se pune pe picior egal nobilii români cu cei unguri, spunându-se în el că: „acelaşi lucru şi pentru nobilii români este de înţeles şi de ţinut, aşa numai că românul nobil împreună cu nobilii unguri să verifice depunerea jurământului şi să-l îndeplinească”. Aceşti nobili români se bucurau de toate privilegiile nobleţei maghiare, adică de a fi judecaţi de curia regească şi de a fi scutiţi de plată darei numită tribut, adică a birului. Ei mai dobândeau adeseori dreptul sabiei asupra făcătorilor de rele pe care îi prindeau pe moşiile lor.

Odată cu nobilimea românilor, dispăru şi proprietatea pe care o posedă. Această clasă contopindu-se în naţia domnitoare, răpi poporului român cea mai mare şi mai de seamă proprietate a pământului. Dar această trecere fu şi ea silită, deoarece de la un timp începu a se impune ca o condiţie a păstrării titlului de nobil şi a pământului de moştenire, practicarea religiei catolice. Acei dintre nobili care nu voiau să se supună acestei condiţii erau despuiaţi de proprietăţile lor. Despuierea deveni sistematică după anul 1657, când se institui un fel de comisie, „Forum productionale”, chemat a revizui moşiile fiscale înstrăinate, considerând ca atare proprietăţile tuturor nobililor români care nu puteau justifica titlul de stăpânire. Moşia era confiscată, iar boierul considerat ca „boier căzut”. Mai ales în Ţara Făgăraşului, mai toţi vechii români trecură „prin sita deasă a forului productional şi mulţi din ei pierdură pe lângă moşiile Ior şi libertatea Ior personală”. Se purtau procesele pentru aceste moşii timp foarte îndelungat, avocaţii având interes a le prelungi, aşa că unul din ele, acel al boierilor din Gridu şi Făgăraş a început în 1650 în limba latină, continuându-se de la 1761 în limba maghiară, pentru a se sfârşi abia la 1854, la Curtea din Viena în limba germană. Mulţi dintre nobilii români se lepădaseră încă de mai înainte de moșiile lor, pentru a căuta dincolo de munţi pacea sufletească.

A. D. Xenopol

Vladislav-vodă

 La urcarea sa pe tron, Vladislav-vodă era de peste 50 de ani. Începând de la homerica luptă contra regelui Carol-Robert la 1330, el luase parte la mai toate faptele lui Alexandru-vodă şi fusese însărcinat, în special după 1352, de a cârmui ducatul Făgăraşului. Murind fratele său, Nicolae-vodă la 1364, el se pogorî de acolo la Câmpulung şi la Argeş, întocmai ca tradiţionalul Negru-vodă; şi ceea ce mai concurse de a-l mai întări acest epitet, este că forma poporană a numelui Vladislav era Laiotă sau Laicu, după cum îi ziceau şi străinii, româneşte „laiu” fiind sinonim cu negru.

Ca şi despre Alexandru-vodă, cronica muntenească este aici aproape mută. Nici fântânele lui Fotino nu adaugă nimic de astă dată, decât  confuzia între trei principi omonimi contemporani, cu totul deosebiţi: Laţco sau Vladislav-vodă din Moldova, Laiotă sau Vladislav-vodă din Ţara Românească şi un voievod transilvănean Latzkofi, adică unul din fiii lui Ladislau Apor. Fotino a putut cum a ştiut să-l descurce pe Laiotă-vodă de ceilalţi doi, dar pe doi i-a mai încâlcit şi mai mult el însuşi. Omonimia între voievodul Ladislau Apor din Transilvania, unde locuiau români şi Vladislav-vodă din Ţara Românească, care stăpânea peste o parte din Transilvania, aceasta omonimie atât de complicată a dat naştere unei alte confuzii mai serioase decât aceea din Fotino. Faptul istoric documentar este că Ladislau Apor fusese socrul regelui sârb Ştefan Uroș de la Decian. De aici Luccari a alunecat în qui-pro-quo de a-l face pe Vladislav-vodă, socru al regelui sârb Ştefan Uroș cel tânăr: doi Ştefani Uroș şi doi Vladislavi identificaţi fără cale. Tot aşa nu există nici o umbră de dovadă că în anul 1368 Laico s-a sculat cu război asupra lui Vucašin pentru uciderea ginerelui său Ştefan Uroș, ceea ce Şincai afirma din Engel, iar Engel invoca, fără nici o lămurire, o fântână obscură neargumentată: „ein serwischer Rodoslow”. Nici un război contra sârbilor n-a avut Vladislav-vodă, nici o fiică nu se ştie să fi avut, ba nu se ştie nici dacă a fost sau nu însurat. De la 1230 până la 1380, după câte ştiu eu, românii nu s-au bătut cu sârbii decât o dată, contra lui Ştefan Milutin sub Bărbat-vodă şi o dată contra lui Ştefan de la Decian sub Alexandru-vodă, ambele războaie prin alianţă cu bulgarii, care au fost deopotrivă bătuţi. Înlăturându-se din capul locului elementele false, să intrăm în istoria veridică a lui Vladislav-vodă.

Chiar înainte de a trece Carpaţii pentru a cuprinde scaunul domnesc, în noiembrie 1364, Vladislav-vodă din ţara Făgăraşului intra în Sylva Blacorum sau ducatul de Amlaş şi se opri aici pentru a pedepsi, mai întâi de toate, neamul faimosului conte Konrad de Tălmaciu, marele duşman al Basarabilor şi a cărui posteritate nu înceta de a ridica mereu, din când în când, pretenţii asupra Loviștei din Vâlcea. La Tălmaciu, în mănăstirea catolică Sân-Nicolae se păstrau toate documentele contelui Konrad şi ale urmaşilor săi, care se lăudau necontenit cu drepturile lor teritoriale. Vladislav-vodă a năvălit în Tălmaciu şi a dat foc mănăstirii, din care n-a mai rămas piatră pe piatră: „quod claustrum per Layk Wayvodam Transalpinum crematum extitisset, in quo claustro omnes literae et instrumenta combusta et cremata extitissent”, atestă un act ulterior, din 1369, când familia contelui Konrad avea trebuinţă de a susţine un proces, dar nu mai găsea documente. De la 1365 până la decembrie 1369 românii nu i-au atacat deloc pe unguri, astfel că actul în chestiune se raporta cu certitudine la un eveniment din anul 1364. Prin arderea Tălmaciului, Vladislav-vodă aducea Ungariei o înfruntare atât de cutezătoare, încât regele Ludovic s-a grăbit a-şi chema oştirea imediat la Timişoara pentru a porni războiul asupra Ţării Româneşti. În acel manifest de convocare, Vladislav-vodă este acuzat de a-şi fi dat sieşi titlul regal: „titulum suum fictum erigens în contumeliam Domini, a quo sua debent dependere insignia”. Această acuzaţie e foarte interesantă, căci în tradiţia mănăstirii Tismana, la Ştefan Ieromonahul, Vladislav-vodă e numit tocmai „craiul Ardealului” şi vom vedea că şi străinii contemporani îl numeau uneori Rex. Regele Angliei era pe atunci vasal al regelui Franţei pentru posesiunile sale continentale şi deci nimic nu-l împiedica pe Domnul Ţării Româneşti de a fi rege şi totodată de a recunoaşte suzeranitatea Ungariei pentru ducatele de peste Carpaţi. Nu titlul îl supăra în realitate pe regele Ludovic, ci călcarea vasalităţii prin arderea Tălmaciului. Proclamaţia de război se făcuse la 5 ianuarie 1365, nici două luni după moartea lui Nicolae-vodă, iar convocarea oştirii se fixă pe 24 februarie. Dar ungurii nu zoreau de a merge înainte decât pe hârtie, aducându-şi aminte, pe semne, catastrofa de la 1330, fiul lui Carol-Robert ferindu-se de o păţanie ereditară de la fiul lui Alexandru-vodă. Lăsând la o parte Oltenia, regele Ludovic a trecut Dunărea şi a izbit pe neaşteptate Bulgaria occidentală, unde domnea cumnatul lui Vladislav-vodă. Vidinul fu luat şi Strašimir împreună cu nevasta să româncă au fost duşi amândoi robi în Croaţia, iar în cetate s-a aşezat un ungur cu titlul de „Capitaneus civitatis et districtus Budiniensis regni nostri Bulgariae”. Imediat o mulţime de franciscani din Roma s-au repezit ca un stol de lăcuste asupra bulgarilor celor zăpăciţi şi s-au lăudat că în 50 de zile 200.000 de locuitori deveniră papistaşi.

Planul ungurilor, bun pentru Papă, a fost totuşi cu desăvârşire greşit din punct de vedere strategic. Înainte de a-i lovi pe olteni, regele Ludovic voise a cuprinde mai întâi Vidinul pentru a-l lipsi astfel pe Vladislav-vodă de ajutorul cumnatului său Strašimir şi a izbi apoi din partea Dunării România rămasă fără aliaţi. Ce s-a întâmplat însă? Celălalt împărat bulgar, Šišman cel de la Târnovo, aducea acum spre Vidin asupra ungurilor o armată turcească, un nou vrăjmaş cu care nu se întâlniseră încă maghiarii şi pe care cu groază, într-o baladă poporană bulgară îl prevestise pe la 1290 Dan-vodă, bunicul lui Vladislav-vodă. Regele Ludovic nu era nicăieri la îndemână, ci contra turcilor s-a repezit singur peste Dunăre în direcţia Târnovului Domnul Ţării Româneşti. Šišman a fost bătut şi turcii alungaţi. Erau 20.000 de români la 80.000 de adversari. Ungurii au răspândit ştirea că a lor a fost victoria şi pe la 1407 un vienez, Johann Menesdorfer scria că regele Ludovic i-a zdrobit pe turci; ba într-o biserică la Mariazell, în Stiria, se mai vede până astăzi o inscripţie: „Ludovicus Rex Hungariae per Matrem Misericordiae victoriam Turcorurn gloriosam obtinuit”. În fapt, niciodată regele Ludovic n-a dat faţă cu turcii. Biograful său, Ion de Kikullew nu menţionează nicăieri aşa ceva, dar nici despre Vladislav-vodă el nu vorbeşte nimic, întocmai după cum mai 'nainte nu vorbise nimic despre izbânda lui Alexandru-vodă asupra hanului tătăresc Atlamos: o reticenţă sistematică de invidie patriotică. Ungurii însă n-au fost în stare de a ascunde adevărul. Gloria lui Vladislav-vodă ajunse departe la Roma şi Papa Urban V îi scrise cu bucurie în bula din 1370: „impios Turchos catholice fidei hostes pro Dei et prefate sedis reverentia persequeris et tuos reputas inimicos”. Vladislav-vodă îşi vărsa sângele în ajutorul Ungariei, negreşit; dar nici un contingent unguresc nu era atunci cu armata română, nici o ceată cât de mică, afară de vreo câţiva amici personali ai Domnului, în special ruda sa, Ladislau de Doboka, fratele Doamnei Clara, căruia Vladislav-vodă îi scrie la 1372: „exercitum contra Turcos infideles et Imperatorem de Tyrna in Bulgaria proclamari fecimus; ipse Magister Ladislaus Dobka strennus miles supradictus, noster caro et sanguis et genitura, nobiscum et cum exercitu nostro viriliter contra saevissimos et infideles Thorcos et Imperatorem de Tyrna, ipsosque invadendo perpetravit actus militares nobiles et honorificos ibidem exercendo, propter fidem christianitatis et gratam Serenissimi Principis Ludovici Regis”. În acel război cată să fi participat energic fratele domnesc şi nepotul de soră al lui Ladislau de Doboka, Radu-Negru, deocamdată Ban al Severinului.

O altă particularitate mai importantă a aceluiaşi război a fost cucerirea Dobrogei, mai corect a gurilor Dunării, adică fără regiunea Varnei, căci şi ea se numea Dobrogea. Prin victoria sa asupra turcilor, Vladislav-vodă se împăcă sau cel puţin avea aerul de a se fi împăcat cu regele Ludovic. Într-adevăr, în acelaşi an 1366 s-a făcut o reglare oficială a teritoriului Sylvei Blacorum, ale cărei hotare au fost totdeauna foarte şovăitoare şi mereu disputate. Însuşi regele Ludovic se afla la Orşova, la marginea Olteniei, adresând de acolo o poruncă voievodatului transilvan de a delimita imediat satele Săcel, Orlat, Icilău şi Tilişca, toate foarte apropiate de Sibiu, astfel că ele să nu mai împresoare teritoriul aparţinând lui Vladislav-vodă: „a parte terrarum sub Woyvodatu Domini Ladislai Woyvode nostri Transalpini existentium”.

Delimitarea s-a executat în 1366, iar în anul următor, 1367, întărită de către regele Ludovic. Iată ce era ducatul de Amlaş cel la sud de Sibiu între ţara Haţegului şi ţara Făgăraşului. Delimitarea fiind terminată şi confirmată, Domnul Ţării Româneşti s-a grăbit a-şi asigura mai bine acea întindere de pământ, colonizând-o cu noi locuitori români şi dându-i numele de „Ducatus Novae Plantationis”, după cum îi zice el însuşi în diploma sa din 15 iulie 1372, iar sub urmaşi i s-a zis „Ducat de Arnim” după un orăşel săsesc de acolo. Însuşi Vladislav-vodă îi punea uneori în titlu Amlașul în loc de „Nova Plantatio”, bunăoară într-o altă diplomă despre satul Şinca din ţara Făgăraşului din 8 mai 1372, pe care o citează două documente din 1640, conservate în Arhiva din Alba-Iulia şi unde se zice că s-a dat de „Bassaraba, baro terrarum Fogaras et Omlas qui eo tempore terram Fogaras tenuit”. Acel teritoriu aparţinuse Basarabilor deja pe timpul mongolilor şi mai înainte, dar îi lipsea până atunci o denumire statornică. Din cele patru moşii învecinate cu ducatul de Amlaş, Săcelul şi Orlatul rămaseră familiei contelui Konrad, foarte scăzută, din vechile-i pretenţii de a stăpâni până în Vâlcea, iar celelalte două, Icilăul şi Tilişca erau: „Ioannis dicti Tompa comitis Alpium nostrarum de partibus Transilvanie”, adică ale unui Ion zis Tompa, „contele munţilor Sibiului”, un nume şi un titlu foarte enigmatice. Eu bănuiesc că era un român şi anume dintr-o ramură transcarpatină a Basarabilor. Între manuscrisele lui Trausch se găseşte o copie după un act din 1383, aflat în Arhiva din Klus-Monostor. (Neoregestr. nr. 84), de unde se vede că posteritatea contelui Konrad împreună cu acelaşi Ion Tompa arătau drepturi asupra mai multor sate dintre oraşele Sibiu şi Miercurea; aici însă lui „Ion zis Tompa” i se dă adevăratul nume de familie: „Ioannes Ioviza de Ecsello”, adică Ioviţă, nume curat românesc, nici săsesc, nici unguresc. Chiar peste un secol, în anul 1476, între vasalii Sibiului figurau: „Mane knesius de Vinczberg” şi „Butza Bassarab de Vinczberg”, iar satul Vinczberg se numea latineşte „Mons Cibinii”, „Muntele Sibiului”, în legătură cu titlul de „comes Alpium” al acelui Ioviţă.

B.P. Hașdeu

Doamna Chiajna/Clara

  Murind după 1360, Alexandru-vodă îşi vedea în jurul său o numeroasă familie, din care măricei deja erau şi nepoţii săi Dan şi Mircea. Alexandru-vodă a fost căsătorit de două ori. Tânăr fiind, înainte de 1310, el luase pe fiica kinezului Ivancu Basarabă din Dolj, rudă cu foştii voievozi Mihai Liténul (Litovoi) şi Bărbat. Numele ei nu e sigur. După genealogia cantacuzină ea se numea Chiajna, ceea ce slavoneşte înseamnă „fiica kinezului” („principis filia”). După fântâna lui Fotino şi a Tunusliilor se poate admite numele Margarita sau Marghita.

Din acea primă căsătorie îi rămăseseră lui Alexandru-vodă doi fii, Nicolae şi Vladislav, care erau flăcăi pe la 1330, când îl ajutau pe tatăl lor în lupta contra regelui Carol-Robert. Ceva înainte sau ceva în urmă, Alexandru-vodă fiind văduv, lua în a doua căsătorie pe o străină catolică numită Clara, cu care a avut trei copii: două fete şi pe un al treilea, cel mai mic fiu, Radu-Negru.

Despre fiicele lui Alexandru-vodă în special, fântâna fundamentală este „bula lui Urban V” din 1370, adresată Doamnei Clara: „nobili mulieri Clare, relicte quondam Alexandri Wayvode în Wlachia vidue”, pe care Papa o lăuda pentru că ea o întorsese la catolicism pe fiica sa, împărateasa Bulgariei: „Imperatricem Bulgărie Illustrem natam tuam” şi o îndemna a o converti de asemenea şi pe cealaltă fiică, regina Serbiei: „alteram natam videlicet Ancham reginam Servie Illustrem”. Într-o bulă ulterioră din acelaşi an, Papa îi scria lui Vladislav-vodă, fiului vitreg al Doamnei Clara, bucurându-se că dânsa lucrează cu râvnă la răspândirea catolicismului în Ţara Românească: „catholicorum et religiosorum virorum, quorum multi in tuo dominio, presertim ex operatione dilecte in Christo filie nobilis mulieris Clare noverce tue”.

Din cele două fiice ale lui Alexandru-vodă, una era nevasta regelui sârb Vucašin. Bula papală o numeşte „Ancha”, desigur însă era Leanca, fiindcă îi zice „Alena” însuşi Vucašin într-o diplomă chiar din anul 1370, unde îi menţionează şi pe doi fii ai lor: Andrei şi faimosul Marcu Crăişorul, eroul epic al sârbo-bulgarilor, duşman al românilor, totuşi român el însuşi după mamă, văr primar cu Mircea cel Mare.

A doua fiică a lui Alexandru-vodă din Doamna Clara era nevasta împăratului bulgar Strašimir sau Sraţimir de la Vidin. Numele ei nu se cunoaşte şi-n zadar l-a căutat d. Jireček. Se ştie că ea avusese doi copii, pe Constantin, mort în Serbia la 1422 şi pe Doroslava sau Doroteea, căsătorită ceva înainte cu regele Ştefan Tvertko al Bosniei, vară primară cu Mircea cel Mare. Alexandru-vodă i-a permis Doamnei Clara să le treacă la catolicism pe amândouă fetele, deşi pe una ea n-a putut-o convinge; oricum însă Domnul a luat o înţeleaptă măsură aşa zicând de asigurare ortodoxă, pentru băiatul său, Radu-Negru, căsătorindu-l cu o bizantină, care desigur nu va fi trăit prea bine cu soacră-sa cea catolică. Se pare că Doamna Clara se împăca mai puţin cu propriul său fiu decât cu fiul vitreg, Vladislav-vodă. De aceea Papa Urban V nici nu vorbeşte Doamnei Clara despre fiul ei, devenit ortodox înflăcărat, negreşit graţie covârşitoarei înrâuriri a nevestei sale, grecoaica Kalinikia, mama lui Dan-vodă şi a lui Mircea cel Mare, acesta din urmă menţionând-o anume într-un hrisov printre binefăcătorii mănăstirii Tismana.

Numele femeiesc Kalinikia era întrebuinţat exclusiv la bizantini. Alexandru-vodă fiind prieten personal cu grecul Iacint Kritopul, pe care-l şi adusese la 1359 ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, este de crezut că prin mijlocirea acestuia se va fi însoţit Radu-Negru cu Doamna Kalinikia, grecoaică fără îndoială, poate chiar din familia imperială bizantină, o Paleologină sau Cantacuzină, nu se ştie deocamdată. Dan-vodă, primul fiu al Doamnei Kalinikia, trebuie să fi fost cel puţin de vreo 25 de ani la 1385 când s-a urcat pe tron, astfel că însurătoarea lui Radu-Negru se urcă la anii 1359-1360, tocmai atunci când Alexandru-vodă se afla în deasă corespondenţă cu împăratul Ioan Paleologul şi cu patriarhul ecumenic Calist I.

Întreaga posteritate a lui Alexandru-vodă, din care Nicolae şi Vladislav din prima căsătorie se stinseseră fără urmă, a fost datorată nevestei a doua, străina cea catolică, Doamna Clara şi tot ei i s-a datorat în acelaşi timp întinsa reţea de alianţe a Ţării Româneşti în sec. XIV cu Bulgaria, cu Serbia, cu Bosnia şi cu Bizanţul. Cine oare să fi fost acea Doamnă Clara, mama lui Radu Negru, bunica lui Mircea cel Mare şi a Craiului Marco, aceea către care se adresa de-a dreptul Papa Urban V şi care avea o mare trecere chiar la Vladislav-vodă, deşi îi era mamă-vitregă? Voi începe prin a da un răspuns aprioric, după care voi proceda la a-l demonstra.

Doamna Clara, a doua nevestă a lui Alexandru-vodă era o maghiară, nepoata puternicului senior transilvan Micud, oarecând Ban unguresc al Severinului, din antica familie Kukenus, a cărui descendenţă actuală românească este neamul Văcăreștilor.

Trec de-a dreptul la demonstraţia documentară, pe care mă mir că n-a observat-o încă nimeni şi pe care nici eu însumi n-o observai în trecut, măcar că documentul în chestiune a fost demult cunoscut tuturor. Cea mai importantă diplomă de la Vladislav-vodă este actul de donaţie din 1372, depus oarecând în arhiva mănăstirii catolice din Cluj, de unde în secolul trecut l-a copiat Kornides şi l-a publicat tot atunci Frivaldszky.

Vladislav-vodă dăruieşte târgul Şercaia şi mai multe sate, toate în ţara Făgăraşului: „in terra Fuguras prope Alt”, boierului Magistru Ladislau, fiul Magistrului Ianoş de Doboka, nepotul lui Mikud-ban: „magister Ladislaus, strenuus miles, filius quondam Ianus Meister de Dobka, nepos Mikedbani”, pe care de vreo cinci sau şase ori îl numeşte iubit şi credincios consângean al său: „noster consanguineus dilectus et fidelis”, apoi îl mai face carne, sânge şi neam al său: „noster caro et sanguis et genitura”, mai repetă iarăşi despre legătura consângenităţii: „propter consanguinitatis connexionem qua ligati sumus”. Afară de înrudire, Vladislav-vodă arăta acestui străin o nemărginită prietenie, o adevărată frăţie de cruce: „nostro dilecto consanguineo et fratri”, amândoi luptători împreună împotriva turcilor: „contra Thurcos infideles”. Expansiunea amiciţiei exagerează învederat termenii, mai adăugându-se totodată latinitatea barbară a acestei diplome, dar faptul înrudirii rămâne necontroversabil. O asemenea înrudire se explică numai prin Doamna Clara, străină şi catolică, mamă bună a lui Radu-Negru şi mama vitregă foarte socotită de Vladislav-vodă, păstrând multă autoritate la curtea domnească chiar şi după moartea lui Alexandru-vodă, precum se vede din bula Papei Urban V. Magistrul Ladislau, iubitul „consângean” al lui Vladislav-vodă, trebuie să fie frate cu Doanma Clara, amândoi copii ai Magistrului Ianoş, care era fiu al lui Micud-ban.

Ceea ce mai întăreşte această concluzie este că în diploma din 1372 îl regăsim pe însuşi Negoiţă cel din capul genealogiei Văcăreștilor, făgărășan şi rudă de aproape cu Radu-Negru: „si et quando ipsum Ladislaum de Dobka, filium Janus Meister de Dobka, nepotem Miked Bani, praedictum contingeret transire universae carnis viam, Nicolaus filius ipsius Ladislai de Dobka etc.”. Acelui Negoiţă i se asigura moştenirea moşiilor părinteşti din ţara Făgăraşului.

B.P. Hașdeu

Otto III de Bavaria (Bela al V-lea)

  După regele Andrei III, mort fără moştenitor, s-au ivit trei pretendenţi: doi copilandri, principele Carol-Robert din Neapole şi principele Venceslav din Bohemia, plus un neamţ: ducele Ottone din Bavaria; un italian, un slav şi un german, toţi mai mult sau mai puţin înrudiţi prin alianţe cu vechea dinastie arpadiană a Ungariei. Cel mai cu drepturi şi susţinut singur de Papă era Carol-Robert; cu toate astea s-a ales mai întâi Venceslav, care însă n-a întârziat a se retrage dezgustat în Bohemia, cedând bavarezului Ottone. Magnaţii maghiari erau dezbinaţi, iar cel mai puternic dintre dânşii şi cel mai îndrăzneţ era voievodul transilvan Ladislau Apor.

Deja regele Andrei III se speriase de voievodul Roland, predecesorul lui Ladislau Apor. Acesta din urmă însă pe toţi voievozii transilvani fără excepţie i-a lăsat departe în coadă. El deveni un principe aproape neatârnat al Ardealului. Eder ne spune că Ladislau călca în picioare privilegiile saşilor, îşi luă pe socoteala sa veniturile ţării, nu se temea nici de rege, nici chiar de Papă. Voievodul Roland fusese aliat cu Dan-vodă; voievodul Ladislau era acum aliat cu Mircea-vodă, Basarabii în genere pentru toţi cei răzvrătiţi în Transilvania contra Ungariei fiind ingredientul cel mai energic.

Aşadar, după ce Ladislau Apor îl ţinuse în robie câtva timp pe Ottone, regele Serbiei şi regele Bulgariei au intervenit amândoi cu ameninţări, cerând să-l elibereze; atunci Ladislau a dat pe Ottone în mâinile Domnului românilor, care s-a arătat şi mai crud, ba cât p-aci era chiar să-l omoare pe rege, căruia însă i-au venit în ajutor femeile de la Curte, ameţindu-l pe Domn prin tot felul de mijloace băbeşti, speriindu-l mereu, mai cu seamă Doamna.

Unde oare fost-a închis regele Ottone, întâi la Ladislau Apor apoi la Mircea-vodă? Ottocar de Horneck nu ne-o spune, dar nu e tocmai greu de a nimeri cele două reşedinţe, mai bine zicând cele două temniţe. La 1309 Ladislau Apor reședea în Deva, de unde scria „amicis suis charissimis universităţi Saxonum de Cibinio” şi de unde în afaceri eclesiastice coresponda cu cardinalul Gentile. Cu atât mai vârtos la 1307 voievodul transilvan trebuia să fi şezut tot acolo şi ţinea închis pe regele Ottone la Deva, cel mai puternic vechi castel din Transilvania întreagă, pe care până astăzi îl admiră călătorul şi de unde nimeni n-ar fi fost în stare de a smulge pe cineva din mâinile lui Ladislau Apor. Deva n-a fost niciodată a Basarabilor, deşi nu e departe, la nord de Haţeg, pe care în sec. XIII îl stăpâniseră fără întrerupere voievozii olteni şi unde se vede a fi stat atunci Mircea-vodă, astfel că regele Ottone dintr-o temniţă în alta a trecut sub o bună pază, în apropiere, căci o asemenea pradă nici nu putea să se expună la o mare distanţă. Astfel, ambele reşedinţe sunt indicate: voievodul ungur în Deva la 1307 şi cel român în Haţeg la 1308. Prin ambasada lui Ştefan Milutin, numele Haţegului străbătu cu acea ocazie la sârbi cu reputaţia de vestită închisoare. Cu schimbarea craiului Ottone în eroul poporan Marco Crăişorul, o baladă sârbă ne povesteşte acelaşi motiv epic al scăpării dintr-o teribilă robie prin ajutorul femeilor, întocmai ca relatarea lui Ottocar de Horneck, iar localitatea se precizează ca „afurisita temniţă din Haţeg”.

Plecând din Haţeg, nu de pe aiurea, regele Ottone ajunse în Galiţia fără a cădea din nou în mâinile lui Ladislau Apor, căci nu trecuse nicăieri prin Transilvania şi nici prin cercuri ungureşti, ci prin Crişana şi prin Maramureş, pe unde l-au condus printre români nişte călăuze de-ale lui Mircea-vodă. Ottone mai avea cu sine un amic devotat maghiar, Emeric de Serény, căruia drept gratitudine i-a acordat în urmă nobleţea bavareză.

Aducerea lui Ottone rob la Szegedin şi gonirea de acolo, pe care le povesteşte numai Chronicon Posoniense, întemeiat pe un zgomot fals, sunt dezminţite prin unanimitatea fântânelor şi chiar prin bunul simţ. Odată stăpân pe Ottone, Mircea-vodă nu l-a dat înapoi lui Ladislau Apor, măcar că era o legătură la mijloc; cu atât mai puţin dară ar fi avut nevoie de a-l trimite la Szegedin; iar Ladislau Apor la rândul său, dacă l-ar fi reluat pe Ottone de la Mircea-vodă, iarăşi nu l-ar fi dat partizanilor lui Carol-Robert, căruia i-a fost vrăjmaş până la 1310. Apoi mai este ceva. Din Szegedin regele cel gonit ar fi fost dus la Dunăre şi pe apă în sus, nu expulzat prin Galiţia.

Să recapitulez. Urcat pe tron la 1298, Mircea-vodă pierde pe la 1099 Făgăraşul, pe care însă îl reia de la unguri înainte de 1307, devenind aliat cu voievodul transilvan Ladislau Apor. Preocupat de Transilvania, el nu se mai amestecă în afacerile Bulgariei ca în trecut fratele său Dan-vodă, ci se aşează la capătul opus al Olteniei în Haţeg, unde la 1308 primeşte rob spre păstrare pe regele Ottone, prins de Ladislau Apor; dar după un interval de timp se răzgândeşte şi-l face scăpat în Galiţia. Povestind acest episod, contemporanul Ottocar de Horneck ne spune că Domnul românilor era în toate privinţele mai puternic decât voievodul transilvan şi decât principii cei de peste Dunăre.

B.P. Haşdeu