Mușatinii

Bogdan

 Deşi nu se vede deocamdată de nicăieri că Dan va fi întreprins o expediţie peste Dunăre, e de crezut totuşi că Radu-Negru avea obiceiul de a-i căli pe fiii săi în război, când pe unul, când pe altul, în capul oştilor, căci trimise de sigur într-o expediţie foarte importantă pe fiul său mai mic Mircea. Eu am demonstrat-o cel dintâi în „Istoria critică” şi nimeni până acum n-a contrazis-o. Demonstraţia mea de atunci eu o menţin, modificând numai intru câtva marginile cronologice, a cărora lărgire mi se impune în urma unui studiu mai de aproape. Încep dară, prin a o reproduce in extenso.

Maramureșanul Bogdan, căruia i se cade cu tot dreptul paternitatea voievodatului moldovenesc, avusese fiu pe Teodor, zis altfel, Laţcu. Nemuritorul mitropolit Dosoftei, încă în secolul XVII văzuse în anticul diptic al scaunului mitropolitan, tezaur de demult pierdut, căci nu mai exista pe la 1790, următoarea linie genealogică:

1. Bogdan-vodă şi Doamna Maria ;

2. Fiul lor Teodor Laţcu şi Doamna Ana.

El o rezumă în versuri: „Bogdan-vodă/ Cu doamnă-sa Maria lăsând bună roadă:/ Pre Fedor Bogdanovici, Laţcu se numeşte,/ Cu doamnă-sa cu Ana de se pomeneşte”. Expresia „se pomeneşte” înseamnă că erau înscrişi în pomelnic.

Cronica cea veche a Moldovei, scrisă în mănăstirea Putna sub Ştefan cel Mare, adică abia un secol în urma evenimentelor, confirmă această serie, zicând că după Bogdan a domnit Laţcu, iar lui Laţcu i-a succes Petru, fiul lui Mușat. Să se noteze aici cu atenţie ca Petru nu este în cronica cea veche a Moldovei fiu al lui Laţcu, nici fiu al lui Bogdan, ci „fiu al lui Mușat”. Un nou neam s-a furişat prin încuscrire în dinastia maramureşeană. Roman Mușat, fiu al lui Costea Mușat şi frate al lui Petru Mușat, se însoară cu Domniţa Anastasia, fiica lui Laţcu-vodă şi nepoata primului Bogdan. Acest fapt de o extremă însemnătate îl ştie lista lui Pray, în care citim: „Romanus habuit uxorem Anastasiam filiam Principis Laczko et peperit sex filios, ex quibus Alexander Senex est ultimus filius ejus”. Mitropolitul Dosoftei arăta foarte lămurit că Petru şi Roman n-au fost din sângele lui Bogdan şi Laţcu, ci din viţă care-i zic Mușatin.

Lista din Pray îi face pe aceşti Muşăteşti din neam princiar, „ex familia regum”, ceea ce se justifică nu numai prin căsătoria lui Roman Mușat cu fiica lui vodă Laţcu, dar încă şi mai mult prin însurătoarea lui Petru Mușat din familia potentului rege polon Vladislav Iagello, care, să se noteze bine, cu nici un preţ nu s-ar fi aliat cu un om de o origine puţin ilustră. Prin urmare, ei nu erau din dinastia moldovenească a maramureșanului Bogdan, în care s-au introdus unicamente prin încuscrire, dar totuşi erau dintr-o dinastie românească oarecare. Nefiind din familia domnească de la Suceava, Mușateștii trebuie să fi fost vrând-nevrând din familia domnească din Oltenia, adică Basarabi.

Nomenclatura chorografică a României e foarte ponderoasă, fiindcă aproape toate localităţile sunt botezate la noi după un nume propriu bărbătesc. Astfel cele derivate de la Vlad: Vlădae, Vlădeni, Vlădășești, Vlădeşti, Vlădilă, Vladislava, Vladnic, Vlad, Vlăduleni, Vlăduţa sunt cele mai multe în Muntenia, dar nu lipsesc vreo câteva nici în Moldova, ceea ce dovedeşte că Vlad avusese trecere pe ambele ţărmuri ale Milcovului. Localităţile cu radicala Udrea: Udrești, Udrişte, Udricani sunt toate în Muntenia şi absolut nici una în Moldova. De la Nan s-a format peste tot vreo cincisprezece nume topografice Nănaci, Nandra, Năneasca, Năneşti, Nani, Nanoveni, Nanov, Nan, dintre care unsprezece în Muntenia şi numai patru în Moldova.

Să-l vedem acum pe Mușat. În Ţara Românească sunt: Muşăteşti, sat în Gorj; Muşăteşti, sat în Argeş; Muşăteşti, sălişte tot acolo; Mușătesc,  munte în Muscel; Mușaterca, moşie nelocuită în Brăila; Mușătoiu, munte în Gorj. În Moldova avem numai şi numai o singură localitate de această formaţiune, satul Muşata în Fălciu, despre care însă să nu se uite că întreaga regiune a Prutului de jos făcea parte în secolul XIV din teritoriul Ţării Româneşti. În Transilvania se găseşte iarăşi abia muntele Mușat, care acesta se află nu departe de hotarele muntene spre Haţeg şi tot acolo, iar nu în restul Ardealului, noi dăm de urmele numelui propriu bărbătesc Mușat în documente din secolul XIV. Prin urmare, limba geografică vine la rândul său a se pronunţa pentru muntenismul Mușăteștilor.

Fraţii Petru Mușat şi Roman Mușat, ca şi tatăl lor Costea Mușat, ne apar în cele mai vechi fântâni istorice sub o formă nominală foarte curioasă. Am văzut deja că anticul diptic al mitropoliei moldovene, o sorginte contemporană de prima ordine, pune: „viţa ce-i zic Mușatin”. Lista din Pray, a cărei conformitate cu dipticul îi dă multă greutate, se exprimă de asemenea: „Koste Mușatin”. În cronica putneană, începută a se scrie pe la jumătatea secolului vedem nu mai puţin: „fiul lui Mușatin”. În fine, o altă cronică moldovenească, pe care o consultase ragusanul Luccari pe la 1600, încât în orice caz că este anterioară lui Urechia: Mușatin. Ce-i oare acest Mușatin în loc Mușat?

Muntenii, şi mai cu seamă cei de peste Olt, adăugă un „in” către numele proprii personale, mai ales cele finite prin „r” sau „t”. Această particularitate n-a observat-o încă nimeni. Lui Tudor, oltenii îi zic Tudorin. Din Flor ei fac Florin. Un munte în Gorj şi altul în Muscel se numesc Carpatin, naturalmente în loc de Carpat. Două sate în Olt se cheamă Dobrotin, după numele bărbătesc Dobrotă sau Dobrot, de la care derivă mai multe localităţi Dobroteşti. În dreptul Mehedinţiului avem insula Florentin şi alta Florentina, provenite din Florentie. Un sat şi o insulă în Ilfov se numesc Tatina de la Tatu. O sălişte în Dolj, nişte ruine în Vlașca şi două sate în Romanaţi se zic Marotin după vechiul nume Marot. Un sat în Gorj şi un altul în Argeş se zic Sâmbotin, de la numele personal Sâmbătă (Sabbatius). Forma Mușatin în loc de Mușat ne apare clar ca o particularitate filologică în favoarea basarabismului dinastiei Mușateștilor din Moldova.

B.P. Haşdeu

Basarabi catolici vs. Basarabi ortodocși

 Tocmai în intervalul de timp cât domnise regele Ladislau Cumanul, la voievodatul oltenesc, cel mai puternic stat românesc atunci şi până atunci, se aşezaseră unul după altul Mihai-vodă Letinul/Litovoi cel de la Nedeia şi Dan-vodă cel pravoslavnic din Romanaţi. De la urcarea pe tron a doljeanului Mihai-vodă, adică ceva după 1242, catolicismul Basarabilor celor „lepădaţi de lege”, deveniţi mai tari prin voievodat, cată să fi exercitat o presiune din ce în ce mai simţită asupra Basarabilor celor potrivnici papismului, dintre care cei mai hotărâţi erau cnezii din Romanaţi, foarte legaţi cu bulgarii. Fiind un Domn mare prin braţ, prin minte şi prin pungă, Mihai-vodă nu lesne putea să fie răsturnat. Murind el la 1279 pe câmpul de bătaie, fratele său, Bărbat uzurpă tronul, inţelegându-se cu ungurii, cărora le-a recunoscut suzeranitatea. Este învederat că cnezii ortodocşi se răsculau mereu, fie pe faţă, fie pe ascuns, în cazul cel mai bun murmurau contra voievodului letin, aşteptând momentul propice de a-l primeni, ceea ce s-a şi întâmplat la moartea lui Bărbat-vodă, pe la 1286 sau ceva mai târziu. Întruniţi atunci la Vermeghia, cnezii i-au înlăturat de la tron pe Basarabii de la Nedeia şi l-au ales voievod pe romănăţeanul Dan.

Cronica anonimă vorbeşte despre frământări înainte de izbânda lui Dan-vodă. Ele ajunseseră la culme sub voievodul Bărbat. Era o luptă înverşunată între letinii de la Nedeia = „Roma cea nouă” papistaşă, a doljenilor, care se întinsese până în Gorj, şi românii cei pravoslavnici din Romanaţi, unde există chiar din zilele lui Traian, după inscripţii, oraşul Romula, adevărata „Romă veche” a Daciei. Însuşi termenul de două ori repetat în cronica anonimă, „Romanovţi”, formaţiune complet ne-slavă, tradusă aproximativ de d. Bogdan prin „Romăneni” şi pe care Schlözer o traducea prin „Romanenses”, înseamnă de-a-dreptul „Romanaţeni”: „Romanati” = „Romulates”, cu n=l întocmai ca în „semen” = „simile”. Să urmăm înainte textul, revăzut şi tradus de d. Bogdan: „Şi în vremile lui Vladislav (Ladislau) craiul s-au pornit cu război împotriva ungurilor tătarii cu cneazul Neimet din pustiile lor de la apa Prutului şi de la apa Moldovei şi au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de la Ţara Ungurească şi au ajuns la apa Mureşului şi s-au oprit acolo. Auzind Vladislav, craiul unguresc, de navala tătarilor, trimise îndată la Râm, la împăratul şi la papă, să-i vie în ajutor; trimise şi la noii Râmleni şi la Romăneni. Atunci s-au unit noii Râmleni cu vechii Râmleni şi au venit la Ţara Ungurească spre ajutor craiului Vladislav”. Voi corecta mai întâi în treacăt o scăpare din vedere. Textul e tradus la d. Bogdan: „au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de la Ţara Ungurească”, pe când traducerea corectă foarte clară este: „au trecut peste munţii cei înalţi şi curmeziş prin Ţara cea ungurească a Ardealului”.

Aşadar, tătarii pornind de la Prut şi de la Moldova asupra Ungariei, regele Ladislau Cumanul îi cheamă pe românii letini şi pe cei Romanaţi, care i-au şi venit împreună în ajutor. Erau români nu din Ungaria, ci de afară, din vecinătate, deci olteni. Când însă? Invazia s-a întâmplat tocmai în anul 1285, nu pe urmă şi nu înainte. Punctul cronologic nu admite altă controversă decât numai doar cu vreo câteva luni mai sus în anul 1284, prin urmare în orice caz tot sub domnia lui Bărbat-vodă. Cronica anonimă este într-un acord deplin cu preţioasa relatare a cronicii austriece: bătălia decisivă cu tătarii nu se întâmplase chiar în Ardeal, ci numai în apropiare, „circa septem castra”. Armata creştină se compunea din unguri şi din oştirea auxiliară oltenească, pe care ca vasal o trimise Bărbat-vodă. Mers-a în capul ei însuşi voievodul? Nu se ştie. Când o ceată de olteni trecuse Dunărea în ajutorul bizantinilor contra sârbilor, Bărbat-vodă rămase în Oltenia, trimiţându-l în locul său pe Basaraba de la Balaciu; e probabil ca şi-n rândul acesta în fruntea contingentului oltenesc se afla vreun Basaraba, devotat lui Bărbat-vodă, desigur dintre cei catolici. Primind porunca voievodului, Letinii şi Romanaţii cu cnezii lor trebuiau să meargă vrând-nevrând împreună, măcar că ortodocşii şi catolicii nu trăiau bine unii cu alţii. Bărbat-vodă fiind catolic, i se înfăţişa acum ocazia cea mai proprie de a-i expune la moarte pe cei mai primejdioşi duşmani ai săi dintre ortodocşi. Aceasta ne şi face a înţelege cronica anonimă, imaginând următoarea epistolă din partea Letinilor către regele Ladislau: „Vechii râmleni sunt în luptă cu noi din pricina legii, căci n-au voit să treacă cu noi la legea nouă latinească, ci trăiesc în legea grecească în vechiul Râm. Iar acum au venit cu toţii împreună cu noi spre ajutorul tău, lăsându-şi în vechiul Râm numai femeile şi copiii cei mici. Iar noi suntem de aceeaşi lege cu tine, prietenilor tăi suntem prieteni, duşmanilor tăi duşmani; deci bine ai face, dacă i-ai trimite pe ei înaintea tuturor celorlalţi oameni împotriva tătarilor, că doar vor cădea cu toţii în luptă; iar dacă Dumnezeu îi va feri de tătari, să-i laşi în ţara ta, ca să nu se mai întoarcă în vechiul Râm, iar pe femeile şi copiii lor îi vom lua în legea noastră, latinească”.

Porţiunea cea mai veche a cronicii anonime se încheie aici cu întemeierea Moldovei de către Dragoș-vodă la 1359. Întreaga bucată, de la început până la sfârşit, nu cuprinde în sine absolut nimic fabulos, afară numai de originea românilor din Veneţia, care s-a explicat şi ea prin coloniile veneţiene în Oltenia, în secolul XIII, mai cu seamă la Nedeia. Datoria vasalului Bărbat-vodă de a-l ajuta pe suzeranul rege Ladislau, invazia tătarilor în Ungaria la 1285, lupta de lângă Tisa „circa septem castra”, dezbinarea religioasă între doljeni şi romănăţeni, toate acestea limpezesc de-a-păr-a-fir elementele curat istorice ale porţiunii celei vechi a cronicii anonime.

Aşadar strămoşii lui Dragoș-vodă, plecaţi din Oltenia pe la 1285, fuseseră cnezi din Romanaţi, din aceeaşi ramură a Basarabilor de unde se trăgea Dan-vodă cel de la 1290, al cărui frate Tihomir rămase apoi tulpina tuturor Domnilor Ţării Româneşti până la Mircea cel Mare şi mai jos. Se poate afirma cu tot dreptul, că intemeiatorii ambelor State româneşti, Muntenia şi Moldova, au fost din aceeaşi familie, deşi nu tocmai fraţi, după cum o bănuia genialul Cantemir.

B.P. Haşdeu

Cronica Basarabilor (II) (1310-1380)

                                  II. Domnii Tarii Romanesti

131o-1363. Alexandru Basaraba

1310. După moartea lui Mircea-vodă, cnezii olteni îl aleg voievod pe fiul domnesc Alexandru, poreclit „Câmpulungeanul” din cauza cuceririi Câmpulungului de la contele sas Laurenţiu. Prin căsătoria sa cu Marghita, fiica lui Ivancu Basaraba de la Nedeia,  Alexandru-vodă îi împacă desăvârşit pe Basarabii din Romanaţi cu cei din Dolj, certaţi de la 1288 încoace prin înlocuirea lui Bărbat-vodă de către Dan-vodă.

1315. Stăpânind din trecut în Muntenia judeţele Argeş, Muscel, Teleorman şi Vlașca, Alexandru-vodă cuprinde treptat în mare parte restul teritoriului cuman: Dâmboviţa, Ilfovul, Prahova, Buzăul şi întreaga Ialomiţă. Întemeiază sau întăreşte Târgoviştea, Bucureştii, Buzăul şi mai ales Orașul-de-Floci, tătărește „Iflok”. Zideşte pe munte castelul numit al Argeșului, zis în urmă cetatea lui Negru-vodă.

1320. Se amestecă şi exercită o mare înrâurire în afacerile imperiului bulgar.

1323. Trimiţând peste Dunăre o oaste de români şi de cumani, îl ajută pe principele Mihail de la Vidin de a se urca pe tronul de la Târnovo. La bulgari, Alexandru-vodă poartă numele cuman de „Olur-voevoda”.

1327. Alexandru-vodă se află în relaţii cu papa Ioan XXIII.

1328. Încetează de a mai plăti tribut Ungariei. Moare Doamna Marghita, mama primilor copii, Nicolae şi Vladislav.

1329. Alexandru-vodă o ia în căsătorie pe Doamna Clara, catolică, din familia contală maghiară Kukenus.

1330. Trimite pe socrul său Ivancu Basaraba cu o oaste românească şi cu un contingent săsesc de la Braşov împăratului Mihail de la Târnovo contra regelui sârb Ştefan de la Decian, unde bulgarii au fost bătuţi. Regele ungur Carol-Robert, profitând de neînţelegerea între români şi sârbi, năvăleşte în Oltenia cu o puternică armată şi ocupă Severinul.

1330. Alexandru-vodă, propunând condiţii de pace, Carol-Robert refuză, înaintează prin Gorj şi Vâlcea, trece în Muntenia şi asediază castelul Argeșului. Alexandru-vodă îi înfrânge pe unguri şi-l sileşte pe Carol-Robert a cere de astă dată, încetarea de la arme. Simulând pacea, impune ungurilor retragerea din ţară prin Gorj spre hotarele Temeșianei, îi ademeneşte într-o cursă şi nimiceşte întreaga armată maghiară, însuşi regele abia scăpând travestit. Alexandru-vodă reia Severinul.

1331. Bizantinii atacând pe noul împărat bulgar Alexandru de la Târnovo, Alexandru-vodă îi trimite un ajutor de oaste români şi cumani. Cu această ocazie, bizantinul Cantacuzino constată că tactica militară a românilor e identică cu a tătarilor. Alexandru-vodă începe a-şi lua titlul de Domn a toată Ungro-Vlahiei.

1332. Ascultat de bulgari şi temut de unguri, Alexandru-vodă, în curs de mai mulţi ani de pace, organizează şi întăreşte ţara.

1342. Murind Carol-Robert, fiul său Ludovic urmează pe tronul Ungariei. Pentru a-l încerca pe noul rege ungur, Alexandru-vodă îi îndeamnă la răscoală pe saşii din Ardeal şi se pregăteşte el însuşi de război. Pedepseşte cu o mare străşnicie câţiva boieri olteni devotaţi regelui Ludovic, mai ales pe Zărneşti, care sunt siliţi a fugi în Ungaria.

1343. Regele Ludovic intră în Ardeal şi potolește răscoala saşilor. Alexandru-vodă merge el însuşi în Ardeal la întâmpinarea lui Ludovic, primit cu multă consideraţie, recunoaşte suzeranitatea Ungariei pentru Severin, Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1345. Hanul tătar Atlamoș din Moldova face o invazie în Ardeal. Rugat de către regele Ludovic, care era ocupat atunci cu afacerile Poloniei, Alexandru-vodă se pune în fruntea unei oştiri din români şi ardeleni, mai ales secui, îi goneşte pe tătari, îi urmăreşte în Moldova şi-i biruieşte, căzând în luptă însuşi hanul Atlamoș. Memoria acelui han se păstrează în balada poporană româna, despre moartea lui Alimoș. Vestea despre puterea politică şi militară a lui Alexandru-vodă ajungând la Roma, mai cu seamă prin episcopul catolic Dimitrie de la Oradea, amic al românilor, papa Clement VI adresează o bulă către Domnul Ţării Româneşti şi totodată către mai mulţi fruntaşi români de peste Carpaţi, numindu-i pe toţi „Români”. Alexandru-vodă autorizează infiinţarea unui episcop vizitator peste bisericile catolice din ţară, subordonat episcopului titular din Ardeal.

1346-1350. Primind de la regele Ludovic un ajutor de secui, Alexandru-vodă face o nouă victorioasă campanie în Moldova contra tătarilor. Repetate expediţii spre Siret şi spre Prut, în urma cărora se anexează către Ţara Românească Râmnicul Sărat, Brăila şi Moldova de jos, la sud de Bârlad. Dese negocieri diplomatice între regele Ludovic şi Alexandru-vodă prin intermediul episcopului catolic Dimitrie de la Oradea.

1351. Întărâtat de neastâmpărul românilor, hanul tătar cel mare din regiunea Nistrului se mişcă cu o oştire formidabilă, contra căreia înaintează Alexandru-vodă numai cu românii, reţinându-i câtva timp lângă Siret în aşteptarea unui contingent unguresc. Regele Ludovic trimiţând în ajutorul lui Alexandru-vodă 40.000 de oameni din Ardeal, se încinge o groaznică bătălie foarte încăpăţânată, în care nici o parte n-a obţinut o victorie decisivă şi toţi tătarii, cuprinşi de panică, se retrag fără a mai reveni în Moldova.

1352. În luptele precedente distingându-se prin vitejie nu numai Nicolae şi Vladislav, dar şi fiul domnesc cel mai mic Radu-Negru din căsătoria cu Doamna Clara, Alexandru-vodă pe Nicolae şi-l asociază la domnie, pe Vladislav îl pune duce al Făgăraşului, iar pe Radu-Negru îl face Ban al Severinului.

1353. Înlesnit prin participarea la domnie a celor trei fii, Alexandru-vodă îşi concentrează personal atenţia asupra organizării noilor sale posesiuni din sudul Moldovei.

1354. Regele Ludovic, aliindu-se cu polonii şi având cu sine pe Alexandru-vodă cu o ceată de români, devasteza teritoriul tătăresc de peste Nistru până la fluviul Bug. Din acea expediţie, trecătoarea râului Slucz în Volinia mai purta încă la poloni în secolul XVI numele învechit de „Vadul lui Basaraba”, „antiquis Bassarabei vadum”, după numele lui Alexandru-vodă mai probabil decât după Basarabii aşa-zişi Principi Bolohovești, cei de pe la 1220.

1355. Alexandru-vodă pe fiică-sa Leanca o dă în casatorie principelui Vukașin, devenit rege al Serbiei.

1356. Pe a doua fiică o marită după împăratul bulgar Strașimir de la Vidin.

1358. Alexandru-vodă negociază cu imperiul Bizantin şi cu patriahatul constantinopolitan. Pe ruda sa, Bogdan-vodă din Maramureş, descendent din cnezii emigraţi din Romanaţi sub Bărbat-vodă, Alexandru-vodă îl îndeamnă să ocupe Moldova nordică şi să se sustragă coroanei ungare. În acelaşi timp arată pe faţă multă amiciţie regelui Ludovic, dându-i şi obţinând în schimb condiţii favorabile pentru comerţul internaţional cu Transilvania. Lucrează pentru înflorirea porturilor dunărene Brăila şi Orașul-de-Floci.

1359. Se încuviinţează de către patriarhul ecumenic Calist I o mitropolie românească la Curtea-de-Argeș, numindu-se primul titular Iacint Kritopul cu titlul de: „a toată Ungro-Vlahia şi al Plaiurilor”.

1360. Filul domnesc Radu-Negru se însoară cu o principesă bizantină, Kalinikia. Alexandru-vodă, pe lângă titlul de mare-voievod, mai adoptă prenumele imperial Ioan, după modelul titulaturii bulgăreşti, fără a fi aceasta vreun semn de înrudire. Nicolae-vodă, asociat la domnie, trimite 2.000 de călăreţi peste Dunăre în ajutorul lui Vukașin contra Turcilor. Alexandru-vodă nu încetează de a da ajutoare pe sub mână lui Bogdan- vodă din Moldova de sus contra ungurilor.

1361. Regele Ludovic află aceste uneltiri şi începe a-l ameneninta pe Alexandru-vodă, dar se fereşte de un război. Bogdan-vodă reuşeşte să respingă toate succesivele atacuri din partea ungurilor şi întemeiază voievodatul moldovean, graţie ajutoarelor lui Alexandru-vodă.

1363. Trecut de octogenar, moare „marele Basaraba”, după cum îi ziceau românii lui Alexandru-vodă şi lasă fiilor săi o puternică ţară, pe care mult timp în urma străinii din occident o numeau „ţara lui Alexandru Basaraba”.

1363-1364. Nicolae Basaraba

1364. Asociat la domnie încă de la 1352, Nicolae-vodă domneşte singur abia un an după moartea tatălui său, în memoria căruia ia numele dublu de Nicolae-Alexandru. Saşii de la Sibiu, în special posteritatea contelui Konrad de la Tălmaciu, încep a ridica pretenţii asupra ducatului de Amlaş. Nicolae-vodă moare şi e înmormântat în biserica din Câmpulung, pe care o înzestrase de pe la 1352.

1364-1373. Vladislav Basaraba

1364. Vladislav-vodă, numit în popor Laiotă, sinonim cu Negru, pleacă din Făgăraş, aflând despre moartea fratelui său Nicolae. Mai întâi îi îngrozeşte pe saşii de la Sibiu, pustiind Tălmaciul şi dând foc mănăstirii catolice de acolo, unde erau depuse toate documentele familiei contelui Konrad. De aici se pogoară la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine trece în Oltenia, unde e recunoscut de către Basarabi, care îi dau titlul de Rege.

1365. Supărat mai înainte pe Alexandru-vodă pentru ajutoarele date lui Bogdan-vodă din Moldova, mai indignat acum de îndrăzneaţa ardere a Tălmaciului de către Vladislav-vodă, regele Ludovic proclamă război Ţării Româneşti. Ştiind că românii sunt gata a respinge invazia, ungurii ocolesc Oltenia, trec peste Dunăre în Bulgaria, surprind Vidinul, îl prind pe împăratul Strașimir, cumnatul lui Vladislav-vodă şi aşează acolo o garnizoană maghiară. În acelaşi timp, celălalt împărat bulgar, Alexandru de la Târnovo e gonit de fiul său, Şișman şi se adăposteşte la Vladislav-vodă, care-i dă să trăiască din venitul judeţului Muscel.

1366. Şișman de la Târnovo, însoţindu-se cu o oştire turcă, se pregăteşte să atace Vidinul şi Oltenia. Vladislav-vodă, împreună cu fratele său Radu-Negru, atunci Ban al Severinului, preîntâmpină mişcarea turcilor, trece Dunărea cu 20.000 de români, loveşte 80.000 de inamici şi-i înfrânge, fugărindu-i până la Târnovo. De aici surprinde Silistra şi cucereşte Dobrogea până la gurile Dunării. În această campanie se distinge prin vitejie ungurul Ladislau de Doboka, fratele Doamnei Clara, străbun al Văcăreștilor, căruia Vladislav-vodă îi dăruieşte drept răsplată mai multe moşii în Ţara Făgăraşului.

Vestea strălucitei victorii asupra turcilor se răspândește în Europa; se bucură papa Urban V; regele Ludovic şi-o atribue sieşi ca suzeran al lui Vladislav-vodă, se împacă cu Domnul Ţării Româneşti, porunceşte saşilor de a nu mai tulbura ducatul de Amlaş şi pe unele monede ungureşti întipăreşte capul negru al Basarabilor ca semn glorios despre vasalitatea invingtorului turcilor.

1367. Cu ocazia delimitării ducatului de Amlaş, între vecinii din partea Transilvaniei apare un Ioviţă Basaraba, poreclit Tompa, purtând titlul de conte de Wintzberg sau al munţilor Sibiului. Pe de o parte poporul înmulţindu-se peste măsură în Oltenia, pe de altă parte fiind trebuinţă de întărirea elementului românesc în posesiunile transcarpatine, Vladislav-vodă aduce şi aşează o numeroasă colonie de olteni în ducatul de Amlaş, căruia îi dă latineşte numele de „ducatus Novae Plantationis”.

1367. Înfiinţează lângă Prut, la marginea teritoriului muntenesc din Moldova, la localitatea numită Salatina, un nou punct de vămuire pe calea spre stăpânirile hanului tătăresc.

1368. Acordă braşovenilor un tratat comercial, confirmând cele anterioare din partea lui Alexandru-vodă şi a lui Mircea-vodă.

1369. Vladislav-vodă întăreşte clerului catolic drepturile acordate mai înainte de către Alexandru-vodă.

1370. Fără a renunţa în formă la suzeranitatea Ungariei, adică urmând a-şi da titlul de „Dei et regis Hungariae gratia”, Vladislav-vodă trece pe neaşteptate în Bulgaria şi goneşte din Vidin garnizoana ungurească, ceea ce-i procură o mare popularitate la sârbi şi la bulgari. Declarându-l moştenitor al tronului pe Radu-Negru, îl depărtează din Severin şi îl trimite peste Carpaţi ca duce al Făgăraşului.

Vladislav-vodă ocupă Vidinul în numele cumnatului său Strașimir, menţinut în robie la unguri. Regele Ludovic se mişcă cu o formidabilă armată pentru a strivi întreaga Ţară Românească: dintr-o parte însuşi regele prin Temeșiana asupra Vidinului şi de acolo asupra Olteniei; din altă parte, voievodul transilvan prin secuime asupra Munteniei. La sud, Vladislav-vodă părăseşte Vidinul şi-i închide pe unguri în Severin, mărginindu-se a împiedica joncţiunea celor două corpuri ungureşti; la nord, românii îi atrag pe unguri într-o cursă şi-i extermină. Victoria se datorează în mare parte lui Dragomir Basaraba, cneaz din Dâmboviţa, în urmă stareţ al mănăstirii Cotmeana. Regele Ludovic, învins, se-mpacă cu Ţara Românească, înapoiază Severinul şi-l eliberează pe împăratul Strașimir, care se întoarce la Vidin, iar Vladislav-vodă în schimb recunoaşte suzeranitatea Ungariei. Prin înţelegere cu patriarhatul constantinopolitan, Vladislav-vodă înfiinţează o a doua mitropolie românească, cu reşedinţa în Severin, anume pe mitropolitul Antim, fratele mitropolitului Iacint Kritopul de la Curtea-de-Argeș. Se află totodată în bune relaţii cu papa Urban V şi nu impedică propaganda catolică, în fruntea căreia se afla Domna Clara, mamă vitregă a lui Vladislav-vodă.

1371. Prima monedă românească de argint, cu stema Ţării Româneşti şi a Ungariei. După stăruinţa lui Radu-Negru, se hirotoniseşte un episcop deosebit la Făgăraş, anume Hariton. Roman Mușat, un Basaraba înrudit cu Vladislav-vodă, ia în căsătorie pe fiica lui Laţcu-vodă din Moldova. Turcii, îndemnaţi de împăratul Şișman de la Târnovo, fac o invazie în Oltenia, dar sunt surprinşi de Vladislav-vodă şi aruncaţi în Dunăre. În acest an şi-n anii următori, călugărul Nicodim, în înţelegere cu Vladislav-vodă, întemeiază în Oltenia mai multe mănăstiri sau schituri: Prislop, Motru, Vodiţa, Tismana.

1372. Corespondenţa patriarhului bulgar Eutimie de la Târnovo cu mitropolitul Antim de la Severin şi cu călugărul Nicodim de la Tismana. Vladislav-vodă trimite daruri la Muntele Athos.

1373-1384. Radu-Negru Basaraba

1373. Radu-vodă, supranumit Negru fiindcă era foarte negricios la faţă în antiteză cu fiul său Mircea, căruia i se zicea Albul, s-a pogorât din Făgăraş la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine a trecut în Oltenia, întocmai ca predecesorii săi şi a fost recunoscut de către Basarabi. Laţcu-vodă din Moldova fiind răsturnat de către popor din cauza catolicismului, tronul îl apucă un principe litvan ortodox, Iuga Koriatovici din Podolia.

1374. Radu-vodă confirmă braşovenilor şi Bârsei întregi vechiul tratat comercial cu Ţara Românească, menţionând în special vama de la Rucăr şi punând-o în vedere ţarului Alexandru, fiind el însărcinat cu administraţia judeţului Muscel. Radu-voda încetează de a mai plăti tribut Ungariei, deşi recunoaşte suzeranitatea regelui Ludovic, punând stema Ungariei şi a dinastiei de Anjou pe moneda românească de argint. Iuga Koriatovici se aşează la Bârlad şi-i învinge pe tătari peste Prut.

1376. În acest an şi-ntr-un şir de ani, împreună cu călugărul Nicodim, Radu-vodă construieşte şi împodobeşte mănăstirile oltene cele începute sub Vladislav-vodă şi începe Cozia, a cărei clădire definitivă rămâne pe viitor lui Mircea cel Mare.

1377. Regele Ludovic se plânge de neplata tributului din partea românilor şi ameninţă cu un război.

1378. Iuga Koriatovici începe a împresura posesiunile Ţării Româneşti în Moldova.

1379. Radu-vodă susţine la domnie în Moldova pe ruda să Petru, fratele lui Roman Mușat şi-l trimite cu fiul domnesc Mircea în fruntea unei oştiri contra uzurpatorului Iuga Koriatovici. Într-o bătălie mai jos de Bârlad, Mircea îl înfrânge şi-l omoară pe Iuga Koriatovici, îl aşează pe Petru Mușat Domn al Moldovei, trece apoi peste Prut, îi bate pe tătari şi cuprinde pământul până la gurile Dunării la Chilia. Radu-voda începe a-şi adăuga la titlul domnesc „stăpânirea peste Silistra şi spre ţările tătăreşti până la Marea Neagră”.

1380. Fiul domnesc mai mare, Dan se căsătoreşte cu o fiică a principelui Vuk Brankovici, nepoata a regelui sârb Lazăr, prin care Radu-vodă intră în alianţă cu mai toate familiile princiare slave de peste Dunăre. Murind mitropolitul primat Iacint, vine în locu-i episcopul Hariton de la Făgăraş, mitropolitul secundar Antim rămânând la Severin.

Din această Cronică a Basarabilor şi anume a celor trei întemeietori ai Ţării Româneşti, rezultă, nu prin cuvinte, ci prin fapte, ca un fel de Decalog, următoarele maxime de Stat, de la care ei nu s-au abătut niciodată.

1. Când biruieşti un duşman, nu-l împinge la disperare, ci pune-te la învoială şi să primeşti pacea.

2. Să înduri în tară orice altă religie, dar niciodată nu ţi-o schimba pe a ta proprie, apărând-o cu o extremă energie.

3. În politica externă, ca şi în cea internă, să ştii a ţine la fond, cedând sub raportul formei.

4. Pe toţi românii din afară ajută-i pe sub mâna, să nu te faci însă pe faţă solidar cu dânşii.

5. Tronul fiind electiv în principiu, fiii Domnului trebuie să strălucească prin fapte mari înainte de moartea tatălui lor.

6. În privinţa bisericii, dacă e nevoie de un patriarh din afară, atunci ia-l cât mai de departe, nu de la vecini.

7. Clerul e subordonat Statului, nu supraordonat şi nici măcar coordonat.

8. Niciodată să nu uite românii ca ei fac parte din Peninsula Balcanică, având interese familiare comune.

9. Să nu-ţi întinzi ţara decât numai pas la pas, printr-o asimilare treptată, nu printr-o cucerire pripită.

10. Faţă cu duşmanii din afară, toate vrăjmăşiile şi zâzaniile din lăuntru să dispară într-o clipă, iar cine nu se supune striveşte-l!

B.P. Haşdeu

Cronica Basarabilor (I) (1230-1308)

 1220. În acelaşi timp, aproape în acelaşi an, o parte din Basarabi, emigraţi de demult din Oltenia, fundează câteva cnezate româneşti peste Nistru în Podolia şi-n Volinia, numiţi în cronicile ruseşti contemporane Principi Bolohovești, mereu în luptă cu rutenii şi cu polonii; pe de altă parte, Basarabii rămaşi în Oltenia, având un voievod în capul cnezilor, se afirmă ca un element energic într-o duşmănie ne-ncetată cu ungurii şi cu saşii.

I. Voievozii olteni

1230-1245 Radu Basaraba

1230. Cneaz din Vâlcea, ales voievod al Olteniei, Radu Basaraba, în Ardeal zis Radu-Negru, stăpâneşte totodată peste Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1231. Maghiarii cuceresc o parte din Mehedinţi şi-l pun acolo pe Luca, prim Ban unguresc al Severinului; apoi trec peste Dunăre contra principelui bulgar Alexandru Asan de la Vidin şi-l împiedică de a veni în ajutor lui Radu-vodă. În acelaşi timp, profitând de strâmtorarea oltenilor, contele sas Konrad Kryspanowić, bohem de origine, cunoscut la români sub epitetul de „Domnişorul”, surprinde Ţara Amlașului şi apucă partea de sus a Vâlcii, unde ridică lângă Olt, la gura Lotrului, un puternic castel numit Lothorvar. Tot atunci, Oltenia fiind îndepărtată prin posesiunile contelui Konrad, saşii pun mâna pe administraţia Ţării Făgăraşului, de când anume datează actul de revendicare din 1231 despre satul Boie. Lovit de pretutindeni, Radu Basaraba îşi concentrează toate forţele în Gorj.

1233. Chemat de către Radu-vodă în ajutor contra ungurilor, Iona, regele cumanilor din Teleorman, trece în Oltenia, ocupând o parte din Romanaţi şi din Dolj, unde reşedinţa lui poartă de atunci numele de Craiova (a regelui), mai conservându-se totodată despre dânsul o legendă poporană la olteni şi chiar în Temeșiana.

1237. Radu Basaraba îl goneşte pe contele Konrad din Vâlcea, îl împinge spre Sibiu, redobândeşte Ţara Amlașului şi caută a se întinde din nou asupra Ţării Făgăraşului.

1238. Papa Gregoriu IX constată înmulţirea catolicilor în Oltenia.

1239. Regele Iona al cumanilor deşertează Oltenia, părăsind totodată Teleormanul şi trece în Bulgaria la Vidin, unde se aliază cu bulgarii şi cu Cruciaţii pentru a păşi spre Constantinopole contra grecilor. Reluând Romanaţiul şi Doljul după retragerea Cumanilor, Radu-vodă se vede din nou stăpân peste ţara întreagă, afară de Mehedinţi.

1240. Temându-se de un atac din partea lui Radu-vodă, ungurii pun un nou Ban al Severinului pe Oslu, bărbat foarte energic, al cărui nume mai trăieşte în toponimia din Mehedinţi şi din Gorj.

1241. Mongolii lui Batu năvălind asupra Ungariei, o oaste sub conducerea hanului Orda străbate în Ţara Făgăraşului, iar cetele hanului Bugek trec Carpaţii în Prahova, unde memoria lui Bugek s-a perpetuat în numele munţilor Bugeci/Bucegi şi se respandesc de acolo la dreapta şi la stânga în Muntenia. Mongolii lui Orda, îl înving într-o bătălie crâncenă pe Radu-vodă la marginea Ţării Făgăraşului, dar nu sunt în stare de a pătrunde mai departe prin codrii Ţării Amlașului, astfel că Oltenia rămâne neatinsă.

1242. Tradiţia luptelor ulterioare între mongolii cei din partea Munteniei şi Radu-vodă, care le oprea trecerea Oltului, mai trăieşte până astăzi la poporul din Vâlcea sub figurile a doi vrăjmaşi: Basaraba şi Olan.

1243. Văzând slăbirea Ungariei prin invazia mongolă, Radu-vodă alungă administraţia maghiară din Severin, astfel că voievodatul oltenesc se restabileşte în deplina sa întregime.

1245-1278. Mihail Basaraba Litovoi

1245. După moartea lui Radu-vodă zis Negru, cnezii olteni îl aleg voievod pe cneazul doljean Mihail Basaraba, supranumit Litenul/Litovoi, adică Papistaşul, fiindcă era din oraşul dunărean Nedeia-cetate, slavoneşte Nedin-grad, port al veneţienilor, unde trecuse cu familia sa la catolicism.

1247. Regele ungur Bela IV, atribuindu-şi suveranitatea asupra Olteniei şi a Cumaniei întregi, deşi în realitate nu mai stăpânea nici măcar Severinul, face Cruciaţilor Ioaniţi de la Rodos o donaţie „in spe” peste acel teritoriu, de care nici el însuşi nu s-a folosit niciodată. Cnezii olteni cei mai importanţi sub voievodatul lui Mihail Basarab sunt Ion şi Farcaş. În Muntenia se afla un deosebit voievod român numit Semeslav şi mai mulţi cnezi, a căror coordonare şi subordonare nu sunt cunoscute, precum nici raporturile lor cu căpeteniile cumanilor de acolo.

1249. Regele Bela IV reuşeşte a relua Severinul, reînfiinţând banatul unguresc.

1250. După plecarea regelui Iona pe la 1239, cumanii din Teleorman fiind slăbiţi şi, din contră, întărindu-se cnezii români de acolo, acest district se anexează la Oltenia, cel întâi adaos teritorial din corpul Munteniei, compensându-se astfel lipsa Severinului.

1251. Cruciaţii Ioaniţi se plâng papei Innocentiu IV, că regele Bela nu se ţine de promisiunea de a le da lor Oltenia şi Cumania.

1255. Mihai-vodă recunoaşte suzeranitatea Ungariei, îndatorându-se a plăti un tribut anual pentru Haţeg şi pentru celelalte posesiuni transcarpatine.

1260. Propaganda catolică, susţinută de Basarabii din Dolj, deşteaptă o reacţie ortodoxă din ce în ce mai vie din partea Basarabilor din Romanaţi.

1270. Mihai-vodă aduce în Gorj, la Novaci, o colonie de veneţieni pentru a lucra la minele de aur. Naşterea tradiţiei într-o cronică despre originea românilor din Veneţia.

1271. Căsătoria fiicei lui Mihai-vodă cu regele sârb Ştefan Milutin, peţirea fiind sărbătorită la Nedeia-cetate prin strălucite jocuri ecvestre.

1275. Simţindu-se destul de tare, Mihai-vodă refuză de a mai plăti tribut Ungariei.

1276. Pentru a-l constrânge la supunere, regele Ladislau Cumanul îl ameninţă a-i lua Ţara Haţegului şi numeşte titular pe un „Comes de Hatzek", Ungaria fiind însă împiedicată deocamdată prin războiul cu Bohemia.

1277. Regele sârb Ştefan Milutin divortează de fiica lui Mihai-vodă şi o trimite înapoi în ţară.

1278. O armată maghiară intrând în Ţara Haţegului, Mihai-vodă o întâmpină cu o oaste oltenească, dar este bătut şi cade în luptă, iar fratele său, Bărbat Basaraba e prins şi dus în robie.

1278-1288. Bărbat Basaraba

1278. Bărbat Basaraba se răscumpăra din robie, recunoscut şi introdus în ţară ca voievod oltean, vasal al regelui Ladislau Cumanul, fără a fi fost ales de adunarea cnezilor.

1283. Bucuros de a se răzbuna contra regelui Ştefan Milutin, Bărbat-vodă trimite peste Dunăre în ajutorul împăratului bizantin Andronic Paleologul contra Serbiei, un contingent de olteni şi cumani din Teleorman sub povaţa cneazului Basaraba de la Bălaciu, cunoscut la slavii trans-danubieni sub numele de Balacico cu capul negru. Contingentul românesc, după ce pustiise tot drumul în Serbia, în mare parte piere în fluviul Drina impreună cu cneazul de la Bălaciu. Originea boierilor Bălăceni.

1284. Fierberea Basarabilor din Romanaţi contra catolicismului, ocrotit pe faţă de către Bărbat-vodă.

1285. Făcându-se o mare invazie a tătarilor în Transilvania şi Ungaria, regele Ladislau Cumanul cere o oaste auxiliară oltenească, pe care i-o trimite imediat Bărbat-vodă, alegând mai cu seamă pe cei din Romanaţi pentru a depărta astfel din ţară pe duşmanii cei mai aprigi ai catolicismului. Sângeroasă bătălie lângă Tisa între tătari şi unguri, victoria fiind datorită mai ales vitejiei oltenilor din Romanaţi. În lipsa oştirii din Romanaţi, Bărbat-vodă îi prigoneşte pe ortodocşii de acolo. O seamă de cnezi din Romanaţi, în urma victoriei de la Tisa, primesc drept răsplată de la regele Ladislau Cumanul mai multe moşii în Maramureş. Originea voievozilor maramureşeni Bogdăneşti, mai târziu fondatori ai Statului Moldovei.

1286. Dan Basaraba din Romanati, stăpân peste regiunea de la Corabia şi de la Celeiu, unde abordau corăbiile veneţiene mergând la Nedeia, se face cunoscut prin bogăţie şi prin vitejie, totodată foarte popular la bulgari şi se pune în capul reacţiunii ortodoxe contra propagandei catolice.

1288. Răscoală contra lui Bărbat-vodă.

1288-1298. Dan Basaraba

1288. Basarabii din Dolj fiind răsturnaţi din cauza catolicismului, cnezii îl aleg pe Dan din Romanaţi.

1290. Dan-vodă încetează a plăti tribut Ungariei.

1291. Ungurul Magistru Ugrin Csak încerca a apuca Făgăraşul, căpătând o diplomă de donaţie de la regele Andrei III, dar nu izbuteşte a intra în stăpânire. Cneazul Ştefan Mailat din Basarabi întăreşte Făgăraşul contra ungurilor.

1292. Dan-vodă, îmbărbătându-l pe voievodul transilvan Roland de a se răscula contra regelui Andrei III, îi trimite în ajutor o ceată de făgărăşeni sub cneazul Ştefan Mailat. Şișman, principele bulgar de la Vidin, fiind bătut de regele sârb Ştefan Milutin, îl adăposteşte Dan-vodă în Oltenia.

1293. După răsturnarea lui Bărbat-vodă, încetând duşmănia între români şi sârbi, Dan-vodă se aliază cu regele Ştefan Milutin. Hanul tătăresc Nogai, stăpânind atunci peste Moldova şi Bulgaria, atacă Serbia, iar Dan-vodă, pentru a face o diversiune, trimite spre Siret o oaste oltenească sub cneazul Ştefan Mailat. Dan-vodă cuprinde de la cumani Vlașca şi o parte din Ialomiţa.

1295. Dan-vodă dă pe o fiică a sa după Mihail, fiul fostului împărat bulgar Constantin Asan pe atunci pribeag la Constantinopole.

1296. După poezia poporană bulgară, Dan-vodă prevesteşte cel dintâi apropiarea jugului turcesc.

1297. Dan-vodă se aliază cu Imperiul Bizantin.

1298. Mihail Asan, ginerele lui Dan-vodă, înaintează din Constantinopole cu o oştire greacă pentru a cuprinde imperiul bulgar de la Târnovo. Dan- vodă trecând Dunărea cu un contingent oltenesc pentru a merge în ajutorul lui Mihail Asan, e oprit de către principele Şișman de la Vidin şi cade în bătălie.

1298-1310. Mircea Basaraba

1298. Mircea, fratele lui Dan-vodă e ales voievod oltenesc.

1299. Voievodul transilvan Ladislau Apor surprinde Făgăraşul.

1300. Făgăraşul e fortificat de unguri. Alexandru, fiul lui Mircea-vodă, trece din Ţara Făgăraşului în Muntenia şi apucă Campulungul, pe care îl stăpânise până atunci un conte sas, Laurenţiu.

1301. Murind regele Andrei III şi urmând o anarhie în Ungaria, Ladislau Apor se împacă cu Mircea-vodă şi îi înapoiază Făgăraşul. Mircea-vodă îl numeşte pe fiul său Alexandru, duce al Făgăraşului.

1302. Fiul domnesc Alexandru îşi întinde posesiunea din Muscel asupra Argeșului.

1307. Ladislau Apor îl prinde pe noul rege ungur, bavarezul Otto şi-l închide în castelul Devei.

1308. În faţa unor proteste internaţionale în favoarea regelui Otto, Ladislau Apor îl dă pe mâna lui Mircea-vodă, care-l închide în Haţeg. Magistrul Ugrin Csak, fostul pretendent la stăpânirea Făgăraşului, caută în zadar să-l apuce pe regele Otto. După o robie grea, Mircea-vodă îl eliberează pe regele Otto şi-l face să scape din Ungaria prin Maramureş în Galiţia. Scăparea regelui Otto din Haţeg se datorează în mare parte Doamnei, mama lui Alexandru-vodă. Memoria robiei regelui Otto în Haţeg se mai păstrează în poezia poporană sârbă.

B.P. Haşdeu

Ştefan cel Mare la Războieni

 (Din biblioteca Marciană de la Veneţia; Classis X, Codex CLXXVIII)

Baltazar de Piscia comunica papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care fiind robiţi de către turci la luarea coloniei genoveze Caffa din Crâm şi trimişi la Constantinopol împreună cu alţi 122 de tineri, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea, de restul flotei otomane, au reuşit pe drum a-i ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Chilia (Lichostomi), unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost robiţi iarăşi de însuşi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau al Valahiei mici (minoris Valachiae) şi dăruiţi ca sclavi la nişte boieri din Suceava, unde au petrecut apoi 10 luni, până ce au fugit în Polonia cu ocazia intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi au povestit că preludiul războiului a fost vestea despre planul lui Basarab, domnul Valahiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în Moldova, ceea ce l-a silit pe Ştefan- vodă, pentru a impedica trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a mers cu 40.000 ostaşi „nobili şi ţărani”, înarmaţi mai toţi cu arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar doamna lui Ştefan-vodă cu toate tezaurele s-a retras la cetatea Hotin.

Aflând acestea, Ştefan-vodă l-a lăsat în cetăţuia de lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea cu 1.000 de călăreţi, iar el însuşi cu restul oştirii a mers contra tătarilor, pe care însă n-a putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se atunci la Dunăre şi văzând că ostaşii săi murmură, zicând că stau în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan-vodă a concediat armata pentru 15 zile, poruncind ca după expirarea acestui termen să revină cu toţii la Dunăre, iar el a rămas numai cu 10.000 de nobili, afară de care mai erau 1.000 de călăreţi sub visternicul Iuga la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă fiind prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a retras cu acei 10.000 într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după ce au luat cetăţuia, s-au odihnit acolo și au început a înainta pe teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea se pregăteau a fugi sucevenii, aflând de la un ambasador polon despre apropiarea turcilor, cu care era şi domnul muntean Basarab. Atunci Ştefan a ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii, precum Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora cu averile lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând după aceea o garnizoană în Suceava, Ştefan a riscat o bătălie contra turcilor într-o pădurice la depărtare de jumătate de zi de la Baia, dar a fost bătut şi abia a scăpat cu vreo 20 de călăreţi în oraşul Sniatin în Galiţia, unde oarecine l-a văzut mâncând într-o tavernă, iar de aici a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin, unde s-a apucat să strângă oaste.

În acest timp, turcii în număr de vreo 200.000, asediau Suceava, având în capul lor pe însuşi sultanul, care aducea cu sine, pentru a-l pune pe tronul Moldovei, pe fiul unui Petru-vodă ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan. Puţin după aceea s-au răspândit două vești: 1. Că fostul domn muntean Ţepeş, ieşind din Ungaria, i-ar fi bătut pe turci; 2. Că Ştefan ar fi nimicit o armată turca de 14.000 de oșteni. Aceasta din urmă victorie – zice Baltazar de Piscia - se explică pe de o parte prin aceea că Ştefan şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adăugat toţi moldovenii care se retrăseseră mai înainte în locuri sigure, iar pe de alta - că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se cete-cete prin Moldova.

„Indignus servulus, Baldassar de Piscia”

Bratislava, 16 septembrie 1476

(Comunicat de C. Esarcu)

Dl. C. Esarcu a reuşit a descoperi în această privinţă în biblioteca Marciană din Veneţia o nouă relaţie, mai preţioasă decât toate celelalte, căci ea nu numai s-a scris chiar în anul 1476, dar încă ne prezintă mai multe amănunte necunoscute din celelalte izvoare. Ne mărginim a atrage atenţia asupra următoarelor puncte:

1. Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se dăruiau ţiganii şi tătarii.

2. Principalii generali ai lui Ştefan în războiul de la 1476 au fost cumnatul său, Şendrea şi visternicul Iuga, dintre care se ştie despre cel dintâi că a pierit mai în urmă, la 1481, în bătălia de la Râmnic între Ştefan şi Ţepeş.

3. Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă şi ţăranii formau miliţia care se mobiliza numai pe intervaluri scurte şi care, în caz de prelungire a războiului, murmura şi dezerta.

4. Moldova se numea „Valahia-mică”, iar Muntenia „Valahia-mare”, după cum am demonstrat-o deja prin alte fântâni.

5. Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme ce tătarii au robit 15.000 de nobili, pe când tot atunci, alţi 10.000 se aflau pe lângă Ştefan, de unde rezultă că acea nobilime se compunea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşi” sau „moşneni”.

6. Oraşele, pe care le-a ars Ştefan la apropierea turcilor, au fost Bacău, Roman şi Baia.

7. De nicăieri nu se confirmă tradiţia despre fuga lui Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa-i convorbire de acolo cu mama sa, în locul cărora noi vedem aici pe nevasta lui Ştefan retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia şi apoi în Podolia la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi strânge o nouă armată.

8. În tabăra turcă, ca pretendent la tronul Moldovei, se afla un fiu al lui Petru Aron, vechiul rival al lui Ştefan.

B.P. Haşdeu

Xenopol şi Negru Vodă

 Adversarul cel mai fără rezervă al teoriei mele din „Istoria critică” este d. Xenopol, adversar foarte cuviincios şi mai cu seamă foarte meşter. El nu primeşte pe nici un Negru-vodă, afară de acela din cronica muntenească cea din epoca lui Matei Basaraba, adică nu primeşte decât pe Radu-Negru cel descălecat din Făgăraş anume la anul 1290. După d. Xenopol acest Negru-vodă era tot din familia Basarabilor, dar nu severinean, ci ardelean neaoş. Pe lângă cronică, d. Xenopol se reazemă pe documentele de la Câmpulung. Într-o notă el zice: „este de observat că d. Haşdeu, pentru a-şi întemeia argumentarea, nu aminteşte prin nici un cuvânt de cele 6 documente, care pomenesc despre hrisovul lui Radu-Negru”. În aparenţă, obiecţia e zdrobitoare. În realitate însă, cele 6 docurnente ale oraşului Câmpulung, chiar dacă ele ar fi originaluri, nu nişte simple copii ca cele existente, sunt întocmai omogene cu documentele cele despre Tismana, Cozia, Cotmeana, ba şi despre mănăstirea tot de la Câmpulung, a căror absolută falsitate eu am demonstrat-o în „Istoria critică”. Prin urmare, faţă cu o asemenea perfectă omogenitate, nu eu trebuia să mă mai opresc degeaba asupra mistificării cronologice ale celor 6 documente relative la oraşul Câmpulung, ci însuşi d. Xenopol era dator să se opresca asupra Tismanei, Coziei, Cotmenei, mai în special asupra mănăstirii de la Câmpulung, pe când pe toate acestea el nu le aminteşte prin nici un cuvânt.

Încă ceva ca un apendice la acea abilitate. D. Xenopol se face a nu fi citit în „Istoria critică” la pag. 148 un hrisov original din anul 1576, în care se constată limpede că numele Negru-vodă îl purtase tatăl lui Mircea cel Mare, adică Radu-vodă cel de pe la 1370. Despre acest Radu-Negru - un adevărat Radu-Negru – este un hrisov original, nu copie, şi este un hrisov cu mult mai vechi decât toate cronicele munteneşti păstrate până astăzi. D. Xenopol nu vrea să ştie nimic despre acest hrisov, iar pe tatăl lui Mircea cel Mare îl numeşte numai Radu fără nici un adaos de Negru. O asemenea adâncă tăcere despre un act necontestabil este inexplicabilă altfel decât numai dară ca un fel de abilitate, un hazliu neznai al muscalului. Pe la 1450, după bătălia de la Kossovo, Domnul muntean Dan-vodă îl trimise la sultanul Murad pe boierul Murgu ca să încheie cu Turcia un tratat de pace. Acel ambasador român scrisese pe la 1460 o pretiosisimă notiţă cronologică moldo-munteană, pe care o poseda în manuscris Luccari. D. Xenopol recunoaște epoca şi extrema importanţă a acelei notiţe. Este cea mai veche schiţă de cronică română tocmai de pe la jumătatea secolului XV, sub generaţia imediat următoare după marele Mircea.

Încă o dată, d. Xenopol o recunoaşte. Ei bine, acea cronică confirmă ea oare pe un Radu-Negru de la 1290? Nicidecum. Luccari ne spune că „Negro-Voievoda” domnea la 1310 şi era tatăl lui Vladislav Basaraba, adică nici un fel de Radu, ci celebrul Alexandru Basaraba, bunicul marelui Mircea. Izbindu-se de acest text, d. Xenopol zice: „Deosebirile în privirea datei, pe care Luccari o pune la 1310 în loc de 1290, numele nedeplin al întemeietorului Negru-vodă în loc de Radu-Negru, ne arată tocmai că Luccari nu reproduce tradiţia curată, astfel cum ea se află în gura poporului, şi deci tocmai această variaţiune, precum şi greşeala învederată care face din descălecător tatăl lui Vladislav Basarab, dau o mai mare valoare spuselor sale”. O mai mare valoare, da, nu însă în favoarea teoriei dlui Xenopol, pe care o dărâmă cu desăvârşire cronica lui Murgu.  Tot aşa, „bonne mine a mauvais jeu” face d. Xenopol în privinţa căsătoriei regelui sârb Milutin cu fiica unui Domn al românilor, o căsătorie pe care atât de bine o fixează Cantemir la anul 1274, prin confruntarea textului lui Gregoras cu textul lui Pachymeres. D. Xenopol nu-l băga în seamă pe Pachymeres şi zice : „Nu poate deci să se refere Valahia lui Nicefor Gregoras decât la Muntenia, iar principele a cărui fiică Milutin o ţinuse în prima lui căsătorie nu poate fi decât Radu-Negru, întrucât în cei 10 ani trecuţi de la 1290, data întemeierii statului muntean, până la 1300, epoca când Milutin voieşte să încheie a patra lui căsătorie, el avuse timpul de a ţine şi a lepeda pe cele trei ale lui femei”. A lepeda 3 neveste în 9 ani, fie, dar d. Xenopol uită că la 1299 Milutin era de 45 ani, deci pentru prima oară se va fi căsătorit în 1290 la vârsta de 36 ani, flăcău unguresc, întârziind peste măsură pentru hatârul teoriei, deşi tot după aceeaşi teorie a d-lui Xenopol regele sârb era aşa de grabnic de a schimba 3 neveste în 9 ani! Cantemir fixă acea căsătorie la anul 1274, Engel la 1276, bunul simţ nu permite a pogorî data mai jos; dar atunci ce facem cu 1290?

În sfârşit, actul unguresc din 1291 despre Ugrin ca stăpân al Făgăraşului nu i se pare d-lui Xenopol a fi o incompatibilitate pentru a-l aşeza la 1290 pe un Radu-Negru ca duce al Făgăraşului: unul, argumentează d. Xenopol, era stăpân peste oraşul Făgăraş, celălalt era duce al întregii ţări a Făgăraşului. Urmează că Radu-Negru era senior direct, iar Ugrin vasal. Fie. Cum de se întâmplă însă că vasalul Ugrin se duce a se judeca departe, tocmai la Belgrad, fără a se menţiona măcar în diplomă seniorul direct? S-ar putea întâmpina ca Radu-Negru îşi va fi pierdut ducatul cu un an înainte prin plecarea peste Carpaţi, dar pierzând ducatul, cum de mai rămânea el duce? Despre Ugrin eu unul susţin pur şi simplu că el n-a stăpânit niciodată vreo moşie în Ţara Făgăraşului, ci numai căpătase un drept pe hârtie. D. Xenopol a scăpat din vedere acest motiv de recurs, singurul serios, dar prin care procesul lui Radu-Negru de la 1290 totuşi nu se câştigă.

Până la mine nimeni nu ştiuse că tatăl lui Alexandru Basaraba se numea Tugomir. D. Xenopol adoptă acest punct documental şi zice: „Tatăl lui Alexandru Basarab este deci după documentul maghiar Tugomir, după acel muntenesc Negru Basarab, de unde se vede că ambele aceste nume erau purtate de una şi aceeaşi persoană şi că întemeietorul Munteniei era el însuşi un Basarab”. D. Xenopol ţine foarte mult ca întemeietorul Munteniei să fie totodată Radu. Acum dară acest întemeietor poartă nu un dublu, ci un triplu nume: Tugomir-Radu-Negru Basarab, ceva des la spanioli, fără exemplu la români. D. Xenopol mai ţine în acelaşi mod la titulatura lui Negru-vodă cel din 1290 ca duce al Amlașului şi Făgăraşului, fiindcă aşa este în cronică. Nesocotind această particularitate, când ajunge apoi la diploma lui Vladislav Basaraba din 1372, unde titulatura se publică totdeauna înainte: „dux novae plantationis terrae Fagaras”, d. Xenopol observă: „Credem cu Dl. Haşdeu, Ist. Crit. p. 19, că trebuie citit novae plantationis „et de” Făgăraş, căci Făgăraşul, ducatul vechi de baştină al voievozilor munteni, numai nova plantatio nu putea fi”. Dar la mine acea „nova plantatio” în diploma din 1372 se explică prin „Amlaş”. D. Xenopol va trebui să şteargă Amlașul din titulatura lui Negru-vodă cel de la 1290. Ştergând Amlaş, de ce să nu şteargă şi Făgăraş?

B.P. Haşdeu

Ban

 Ban (plur. „bani”), s.m.; 1. d'abord prince ou souverain de la Petite-Valachie, plus tard vice-roi de la meme province, enfin le premier des boyards de la Valachie;

2. dignitaire moldave, intermédiaire entre le grand-porte-épée et le grand échanson.

Introducerea statornică a boieriei de vel-Ban în Moldova datează din anul 1705, cu a doua venire la domnie a lui Antioh Cantemir, despre care Ion Neculce (Letop. ÎI, 313), zice aşa: „pre Lupul Bogdan iar l-au pus hatman, pre Maxut vel Postelnic, pre Ilie Cantacuzino vel Spătar, pre Savin Zmucilă vel Ban; şi de atuncea se aşăză această boierie cu temei în Moldova de este aşezată la rând, ca mai înainte vreme, deşi era la vreun Domn, uneori şedea mai sus, iar alteori mai gios, după cum le fusese alte boierii, aşa şedea şi cu Bănia la divan; iar de aici înainte i s-au aşezat rândul după Spătarul cel mare şi i s-au făcut şi venit boieriei câte un ban de drobul de sare de la ocnă...”.

Era a imitare nominală foarte scăzută a treptei de mare Ban din Muntenia, unde aceasta boierie a fost într-adevăr „mare” şi n-a încetat niciodată de a sta în fruntea tuturor celorlalte. Cantemir, Hron. II p. 372: „până astăzi Banii în Ţara Muntenească, măcar că supt ascultare şi voia Domnului sunt, însă după privileghii poate fi, carile d'început au fost având, şi la boierie sunt mai de frunte şi altă putere au peste Olt, nu numai a giudeca ce şi cu moartea pre vinovaţi a căzni şi tot acel vechi titlu de Ban îşi ţin”.

Înlăturându-se inovaţia din Moldova, istoria Băniei ne înfăţişează patru perioade:

1°. Până pe la 1300 Banul Severinului era singurul suveran al Olteniei;

2°. De pe la 1300 până la 1600, întâi Ban al Severinului, apoi Ban al Craiovei (Ist. crit. 2. I p. 81 § 21), uneori Ban al Mehedinţiului ca în actul latinesc de la Vlad-vodă din 1511 : „Radulo Bano de Mehedince” (Marianburg, Kleine Siebenb. Gesch. Pesth 1806 p. 224), câteodată Ban al Jiului ca într-un hrisov din 1533 (Condica Mss. a mănăstirii Govora 1753, în Arch. Stat din Buc. p. 111; cfr. Venelin, p. 164), Banul scăzu la a doua treaptă după Domnul Ţării Româneşti, dar era mai totdeauna din dinastia Basarabilor, rudă foarte de aproape a Domnului, care-l numea şi-l lăsa să fie stăpân peste cele cinci judeţe ale Olteniei, având o curte a sa princiară deosebită la Craiova, o judecată, o armată etc.;

3°. De pe la 1600 până pe la 1700, Ban al Craiovei - un fel de vice-rege al Olteniei, numit de către Domn dintre oamenii cei mai de frunte, mai ades dintr-o veche familie boierească, rar dintre străini, exercitând în marginea celor cinci judeţe o autoritate administrativă şi judiciară aproape suverană;

4°. De pe la 1700 încoace, până la stingerea vechii organizări ierarhice, Ban al Craiovei era primul boier al Ţării Româneşti, uneori fanariot, figurând în fruntea sfatului domnesc, având reşedinţa totdeauna în Bucureşti şi bucurându-se de o autoritate curat nominală asupra Olteniei, unde administrau de fapt „ispravnicii” de judeţe sub supremaţia unui „caimacam al Craiovei”. Cu toată scăderea treptată a importanţei politice, Banul rămase până la urmă un personaj atât de mare, încât chiar în ultima perioadă dete naştere la locuţiunea proverbială: „voia la dumneata ca la Banul Ghica” cu sensul de: poţi să faci tot ce-ţi place.

Primul „Banus Sewrinensis” de acest fel al ungurilor, întrucât se poate constata prin documente, a fost un „Leukus” la 1233; şi aproape la acelaşi timp se referă următorul pasaj din cronica orientală a lui Fazel-ullah-Rasid (D'Ohsson, Hist. d. Mongols, I p. XXXV): „În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda, care mergea spre drepta, după ce a trecut Ţara Oltului, îi iese înainte Bazaranbam cu o armată, dar e bătut”. Adică : dintr-o parte, spre apus era Banul de Severin cel unguresc Leukus, iar de altă parte, spre răsărit era românul Basaraba-ban. Negreşit, nu atunci pe la 1230 în ajunul năvălirii mongole, ci cu mult mai înainte se vor fi înfiinţat „Banii de Severin” şi anume cei româneşti, deoarace cei unguri n-au fost niciodată decât un fel de reacţiune contra Basarabilor, un titlu aşa zicând de contrabandă. Nu este o socoteală încărcată de a crede că Bănia oltenească trebuie să fi existat deja cel puţin de vreun secol, cam de pe la 1100-1150.

Între 1189-1378 principele Bosniei îşi dădea titlul de Ban şi de mare Ban. Pe la 1253 ne întâmpină un Ban la Ragusa (Daničić, Rječnik I p. 25). În Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia, Banii apar pe la 1150; în Serbia, aşa numiţii Bani de Maciva, „Bani Machovienses”, pe la 1270 (Fejér, Cod. Diplom. passim). Temeșiana n-a fost niciodată Bănie, ci numai din cauza legăturii sale cu Oltenia, căreia îi aparţinuse în parte din timp în timp şi-a căpătat numele modern de Banat, pentru prima oară abia în secolul XVI sub formă de „Banat de Lugoj şi de Caransebeş”. În Ardeal, de asemenea, n-au fost Bani; românii de acolo îi cunoşteau însă pe cei unguri pe de o parte, bunăoară la 1275 „Alexander Banus Comes Scibiniensis et de Doboka” (Fejér, .Cod. dipl. V, 2, 298), iar pe de altă parte îi cunoşteau pe Banii Basarabi din Oltenia, astfel ca suvenirea (amintirea) Banilor, ca şi când ar fi existat chiar în Ardeal, s-a păstrat în poezia populară. La sârbi însă titlul de Ban se putea aplica într-un mod onorific la orice principe sau om puternic, iar în Ragusa şi-n Muntenegru el se întrebuinţează până astăzi cu sensul de „seigneur” sau „monsieur” (Karadžić, Lex. ad voc.). Bulgarii n-au avut Bani, dar i-au cunoscut pe cei din Oltenia şi pe cei din Serbia, încât în poezia epică bulgară, Ban e aproape sinonim cu Crai. Dan Basarab, fratele marelui Mircea, trăieşte până astăzi în poezia populară bulgară, mai ales în colinde, sub numele de „Dan-Ban, Dan-Vodă”.

Ban - latin nu este şi nu poate fi. E adevărat însă că sârbii l-au primit de la români, dar pe o cu totul altă cale. Cuvinte curat persane, ca „cioban” bunăoară, străbăteau în veacul de mijloc în regiunea dunăreană mai cu seamă prin mijlocirea celor două mari popoare turanice năvălitoare, pecenegii şi cumanii, care veneau în Carpaţi după o lungă şedere la coastele Persiei. Un vocabular cumanic din secolul XIV, ajuns din fericire până la noi, este plin de persianisme (Kuun, Codex Cumanicus, passim). Ei bine, nimic nu poate fi mai persan ca Ban: „ban” (zendicul „van”), „possessor, dominus, vir magnus, illustris” (Vullers, I, 184). De la persani „ban” a trecut la toţi vecinii lor, turani şi ne-turani. Aşa la armeni compusul marz-ban era titlul capului oştirii (De Lagarde, Abhandl. p. 64). Alanii din Caucaz, când au înaintat în Europa împinşi de huni, unul din principii lor se chema „Sangi banus” (Jornande). Continuitatea teritorială de la Oltenia prin Serbia până la Adriatica este învederată. Pe acest spaţiu geografic ne-ntrerupt, pecenegul sau cumanicul Ban „Domn” nu putea să călătorească decât plecând din România, prima staţiune balcanică a pecenegilor şi a cumanilor, astfel că după mine nu este nici o îndoială că oltenii îi avuseseră pe Bani înainte de a-l fi căpătat sârbii.

B.P. Haşdeu

Dimitrie Cantemir

 Principele Dimitrie Cantemir (1663-1723) a fost nu numai un învăţat de frunte al timpului său, dar şi cel mai mare învăţat ce l-a produs până astăzi ţara noastră. Ca poliglot, el poate fi pus alături de Milescu, pe care îl întrece încă în erudiţie şi vastitate. În domeniul limbilor orientale mai cu seamă, el a rămas până astăzi cunoscătorul cel mai profund şi, dacă îl exceptam întrucâtva pe Ienache Văcărescu, Cantemir rămâne unicul mare orientalist român. Cantemir cunoştea vreo 12 limbi: el vorbea limbile orientale (turcă, arabă, persană), neo-greacă, italiană, rusă şi franceză, ştia mai multe limbi antice (greacă, latină, paleo-slavă) şi a scris în şase limbi diferite: româna, latină, neo-greacă, rusă, turcă şi persană.

În privinţa cunoştinţelor sale filologice, el nu s-a ridicat şi nu s-ar fi putut ridica mai presus de contemporanii săi. În Hronicul său, unde vorbeşte adesea de multe lucruri străine de istorie, se afla şi un pasaj (I, 83 urm.), din care putem induce părerile sale despre filiaţiunea limbilor clasice: „Care lucru decât razele soarelui mai albe şi mai chiar se vede, că limba aceasta latinească de astăzi odinioară au fost hirește elinească şi limba elinească maică iară a latinilor fiică se cunoaşte. În locul a o mie de mărturii, pre unul numai vom aduce, pre Scaliger, carele cu mari şi netede socotele etimologhicești (adică tâlcuitoare de cuvinte) arată şi dovedeşte, precum toate numerele, cuvintele şi graiurile (verbele) latineşti ca niște crengi dintr-o tulpină şi ca nişte smicele dintr-o rădăcină, dintr-acea elinească răsar şi se depărtează şi orice însemnează virtutea cuvântului latinesc, nu din sine ci din cel elinesc însemnează, ce însemnează... Iar lexicoanele etimologhilor în mână, în carele binişor şi amănuntul cercetând pare-mi-se şi 11 cuvinte hirește latineşti în toată limba latinească nu va putea afla”.

Acest mod de a vedea s-a continuat şi după Cantemir. Unul dintre cei mai iluştri filologi ai secolului al XVIII-lea, olandezul Ruhnken (1723-1798) repeta încă galanta frază: „linguam latinam totam pulchroe matris groecoe pulchram filiam esse”. Iată şi două exemple etimologice, care ne aduc aminte de reveriile platonice despre originea cuvintelor:
„Theos” deus, Dumnezeu, a cărei etimologhie cei mai învăţaţi o fac aşa: (deus, theos) se zice, căci lui ceva nu-i lipseşte sau pentru căci el toate tuturor dă sau se tâlcuieşte, adică a toate vede şi ochiului lui toate sunt supuse; sau iarăşi de la cuvântul „deos”, ce se înţelege frică, spaimă, pentru căci el este de temut şi de speriat; iară de se va duce cuvântul latinesc de la cel eolicesc (ca şi cea eolicească, limbă elinească este, ce va să zică trăiesc, căci Dumnezeu unul pururea trăieşte. „Homo”, om, vor cei mai curaţi etimologhici, precum purcede de la cuvântul elinesc „dobitoc însoţitor” sau într-alt chip de la cuvântul care zice „asemenea”, căci după asemănarea lui Dumnezeu este făcut omul”. Atari fantezii, care trec astăzi de rătăciri copilăreşti, erau pe atunci cuvântul din urmă al filologiei şi exemple tot atât de curioase de „mari şi netede socoteli etimologhicești” le putem găsi la reprezentanţii cei mai iluştri ai ştiinţei filologice din epoca lui Cantemir.

Acelaşi lucru, şi poate încă cu mai mult drept cuvânt, se poate zice despre erorile lui Cantemir în domeniul istoriei şi filologiei orientale, când aceste aşa-numite „erori” erau tot atâtea „verităţi” pentru contemporanii Domnulul român. Din contră, Cantemir avea idei solide despre originile naţiunii romane şi-i cunoştea foarte bine, cum se va vedea mai jos, şi pe românii din Dacia Aureliană (Hronic I, 52): „Românii din Dachia de astăzi, care sunt moldovenii, muntenii şi ardelenii sunt din neamul hireși romani de la Italia de la Traian împăratul aduşi”. Erudiţia poliglotă a lui Cantemir se vede şi din izvoarele ce le-a consultat pentru scrierea Hronicului său. Acolo se citează poeţi, istorici, filozofi latini, greci, leşi, unguri, boemi, arabi, nemţi, ruşi, perşi, turci, în total vreo 153 de scriitori. Dintre istoricii români din trecut, Cantemir e singurul care în opera-i etnografică asupra Moldovei, consacră un capitol special limbii române.

Învăţatul Domn, ocupându-se în special cu originea limbii noastre, începe mai întâi a expune „cu candoare” cele două păreri pe atunci dominante în această privinţă, care o derivau din latină sau italiană şi arata totodată argumentele principale ale partizanilor lor. Originea latină se sprijinea nu numai pe faptul că ea s-a introdus în Dacia cu mult mai înainte de a se fi corupt în Italia prin întâiele invazii barbare şi prin conservarea străvechiului nume de roman ca apelativ naţional, dar încă pe argumentul că limba româna posedă multe cuvinte latine, ce lipsesc italianei: commincio-incep (incipio), bianco-alb (albus), signore-domn (dominus), tavola-masă (mensa), parola-vorbă (verbum), testa-cap (caput), caccia-vânat (venatio). Conservarea acestor latinisme se consideră obişnuit (cf. p. 29 şi 40) ca o dovadă de anterioritate a elementului latin introdus în Dacia, pe când istoria demonstra tocmai contrariul. Gröber a arătat că se poate stabili o cronologie strictă privitoare la substratele vulgare ale limbilor romanice. Sardinia şi Dacia formează cele două puncte extreme ale seriei provinciale treptat încorporate Imperiului: pe când dialectul sard a păstrat cele mai multe arhaisme (guturala primitivă intactă, consoanele finale întregi), daco-romana, ca ultimă verigă în lanţul popoarelor romanizate, s-a format dintr-o latină vulgară, mai dezvoltată decât cea transportată în timpul Republicii în provinciile extra-italice (Galia şi Spania). Substratul vulgar din Dacia având un caracter mai recent, putu lesne transmite unele elemente lexicale, ce aiurea sau se tociseră printr-o îndelungă întrebuinţare sau fură înlocuite cu echivalente mai concrete. Caracterul semi-literar al acestor vulgarisme probează introducerea lor posterioară, pe când substituţiile concrete din restul domeniului romanic au o înfăţişare mai populară şi deci mai arhaică. Cât priveşte a doua părere despre originea italiană a limbii noastre, ea ar avea drept temei identitatea în ambele limbi a auxiliarelor (am., ai, are), a articolului şi a unor cuvinte proprii italianei şi românei (ca şchiop = it. schioppo în raport cu claudus, cerc = it. cerco în raport cu quaero etc.).

În realitate, particularităţile pomenite îşi află o explicaţie mult mai naturală în faptul unei comunităţi de origine latino-vulgară servind de substrat ambelor idiome, cu toate diferenţele secundare că postpunerea articolului, relevată de Cantemir. Iar pentru existenţa unor vorbe speciale italiano-române se admitea ipoteza unui import pe cale comercială de către genovezi pe când ele nu sunt decât elemente latino-vulgare ce se regăsesc şi în celelalte limbi romanice. Adevărul este că în familia romanică, română şi italiană formează un grup particular, caracterizat printr-o serie de fenomene comune de ordine fonetică şi morfologică. Alte analogii importante cu dialecte itaIiene, în special cu cel mai vechi dintr-însele, cu cel sard (ca transformarea caracteristică a grupurilor „qua” şi „gua” în „pa” şi „ba” ar conduce la concluzia despre transportarea în Dacia a unor contingente italice mult mai însemnate decât permit a admite inscripţiile. Limba ar modifica, în acest caz, concluzia istoriei, dându-i o mai largă accepţiune şi ar completa astfel rezultatele epigrafiei.

După ce expune aceste păreri străine, Cantemir se sfieşte a enunţa o opinie proprie, nu cumva amorul patriei să ne întunece ochii şi să trecem cu vederea ce luminile altora ar putea vedea uşor. El se mulţumeşte dar a afirma pe lângă împrumuturi lexicale prin contact comercial de la greci, turci şi poloni existenţa în româneşte a unor cuvinte necunoscute latinei şi limbilor învecinate, care ar fi rămas „ex antiqua Dacica” şi fură introduse în graiul coloniştilor prin însoţirea lor cu femei dace. Atari rămăşiţe autohtone ar fi: stejar, pădure, heleşteu, cărare, grăiesc, privesc, nimeresc, adică, în fond, două vulgarisme latine şi trei slavisme, pe lângă o vorbă maghiară şi alta de origine obscură. Toate aceste afirmaţii îndoielnice le reproduc apoi istoricii Fotino şi fraţii Tunusli ca tot atâtea aserţiuni dogmatice, fără însă de a indica locul provenienţei lor.

Cantemir trece apoi la enumerarea dialectelor sau, mai bine zis a provincialismelor, constatând că muntenii şi ardelenii tot o limbă au cu moldovenii, cu uşoare deosebiri ortoepice şi lexicale, pe când cuţo-vlahii vorbesc mai stricat şi-şi amestecă limba cu vorbe şi chiar cu propoziţii întregi greceşti şi albaneze, păstrând însă intactă flexiunea latină a numelor şi a verbelor. El observă, cu această ocazie, că mai curat se vorbeşte în centrul Moldovei, împrejurul Iașilor, „pentru că oamenii din părţile acestea fiind mai aproape de Curtea domnească sunt mai culţi” pe când cei de pe lângă Nistru întrebuinţează multe polonisme, mai ales pentru lucruri de-ale casei, precum cei dinspre munţii Transilvaniei se servesc de maghiarisme, fălcienii amestecă vorbe tătăreşti, iar gălăţenii vorbe greceşti şi turceşti.

Cantemir susţine, în fine, teoria în aparenţă paradoxală, cum că palatalizarea labialelor din dialectul moldovenesc (ca ghine, cheatră, chept etc.) ar porni de la o rostire specială din partea femeilor şi transmisă apoi de ele bărbaţilor: „Chiar şi partea femeiască din Moldova, observă Cantemir, are o pronunţare particulară şi diferită de a bărbaţilor. Aşa, de exemplu, schimbă silabele „bi” şi „vi” în „ghi”, ca ghine, ghie; „pi” în „ki”: kiatra etc. Chiar dacă un bărbat se obişnuieşte cu aceste rostiri, cu greu se mai poate dezvăţa de ele şi prin graiul său dă pe faţă, fără voia sa, că a stat prea mult în braţele mamei: de aceea atari oameni se numesc în batjocură „feciori de babă”. Particularitatea fonetică relevată de Cantemir e într-adevăr astăzi proprie dialectului moldovenesc, deşi o întâmpinăm sporadic în totalitatea dialectelor române şi o regăsim mai ales în dialectul macedonean, în care palatalizarea labialelor este caracteristica generală a graiului. Strania explicaţie a lui Cantemir aduce aminte, la prima vedere, de teoria nu mai puţin curioasă a lui Sulzer (cf. p. 34) despre originea slavismelor române, a căror introducere nu s-ar datora altei cauze decât amorului. În realitate însă, aserţiunea Domnului român este o dovadă despre originea femeiască a acestei predilecţii pentru palatale.

Lazăr Şăineanu

„Tatăl nostru”

 De pe la mijlocul secolulul al XVI-lea până aproape de pragul secolului nostru, lingvistica a străbătut o perioadă al cărei caracter diletantic primează aproape cu desăvârşire orice preocupare serios ştiinţifică. Activitatea-i se manifestă în răstimpul acestei perioade, mai ales în compilare sau colecţionare de specimene de limbi, care tindeau mai mult a satisface curiozitatea învăţaţilor decât contribuiau la progresul adevărat al ştiinţei. Formula „Tatălui-nostru” servea drept substrat tuturor acestor specimene. O idee preconcepută a dat impulsul şi a călăuzit, peste un secol şi jumătate, cercetările de asemenea natură: ideea că toate lirnbile se trăgeau dintr-un prototip comun, din limba ebraică, care, după expresia lui Casaubonus, îl avea de părinte pe însuşi Dumnezeu, iar de talmaci pe Moise (Deus hujus linguae pater, Moses vero interpres erat). Aceasta filiaţie necesară a tuturor limbilor din cea ebraică a devenit fatală pentru evoluţia ulterioară a lingvisticii întocmai ca sistemul lui Ptolomeu pentru Astronomie impunându-i o seculară staţionare, până ce Leibniz o scoase din acest cerc vrăjit şi-i imprimă independenţa şi soliditatea vederilor sale filozofice.

Două sunt lipsurile inerente mai tuturor acestor colecţii de „Tatăl-nostru”: imperfecţiunea reproducerii, care rezultă dintr-o necunoştinţă personală a celui mai mare număr din limbile publicate, şi excluderea absolută - până la Hervas şi Adelung - a analizei gramaticale. Cel dintâi dintre lingviştii numiţi considera toate compilările anterioare drept „vana curiosidad”, iar cel din urmă le numeşte cu drept cuvânt „blosse Curiositäten-Cabinetter”. Cu toate acestea, poliglotele de „Tatăl-nostru” reprezintă, cum am spus, aproape întreaga activitate lingvistică a celor din urmă, două secole, şi ele nu pot fi trecute cu vederea de istoricul care urmăreşte fazele de evoluţie ale ştiinţei limbii. Publicaţiile de acestă natură sunt, pe de altă parte, foarte greu accesibile. Preocupat de atari consideraţii, am crezut folositor a strânge într-un mănunchi părerile emise de învăţaţii lingvişti ai Occidentului despre originea şi natura limbii şi a naţiunii române. Sau, în lipsă de păreri, probele de limbă, formulele de „Tatăl-nostru”, ce dânşii reproduc cu această ocazie.

Cea mai veche dintre aceste probe, formula publicată de Megiser, e anterioară „Tatălui-nostru” de marele logofăt Luca Stroici, „cea dintâi încercare de a scrie cu litere latine”, cum o numeşte dl. Haşdeu şi ea merită deci a fi pusă în fruntea monumentelor cu caractere latine. Este apoi interesant a vedea, cum un lingvist de forţa lui Hervas ascrie limbii române o poziţie definitivă între celelalte idiome neolatine şi declară, cu decenii înaintea întemeietorului filologiei romanice, neîndoioasa sa origine (Catalogo, 180): „Lingua latina, matrice de' dialetti valaco, italiano, spagnuolo, francese e portoghese... Il linguaggio valaco o moldavo e dialetto immediato della lingua latina e conservasi puro nella Valakia, sebbene essa è circondata da genti che parlano idiomi differentissimi, quali sono îl turco, greco, illirico, ungaro e teutonico”. Nu mai puţin interesant este a urmări sforţările ortografice de a reda, printr-un alfabet insuficient, numeroasele nuanţe fonetice ale limbii române. Semnul „ă”, bunăoară, îl găsim notat cu „ae”, „u”, „e”, „ä” şi „y”. Întâiele colecţii de „Tatăl-nostru” confundă limba română (wallachisch) cu cea walisă sau walonă (wallisch, wallisisch, wallonisch, wälsch); ba încă Megiser o gratifică cu acelaşi epitet ca şi limba chineză (chinische Sprach).

Urmează în ordine cronologică, principalele dintr-aceste compilări, cercetate din punctul de vedere special, care formează subiectul acestui studiu. Cel dintâi care a utilizat formula „Tatăl nostru” ca probă lingvistică e un german din München, Johannes Schiltberger. Acesta întreprinse, între anii 1394-1427 o călătorie prin Europa, Asia şi Africa. El străbătu Ungaria şi Bulgaria, Valahia, Transilvania şi Moldova, numită pe atunci Valahia mică. Călătorul notează pretutindeni localităţile principale şi atinge în treacăt despre limbile şi obiceiurile popoarelor ce vizită. Despre limba româna n-are decât o idee vagă, considerând-o ca o idiomă de o natură particulară. Iată pasajul privitor la Ţările Române: „Am fost şi în Valahia şi în două oraşe principale, unul numit Agrich (Argeş) şi celălalt turcesc (Bucureşti?) şi o cetate numită Uebereil (Brăila), care e aşezată pe Dunăre. Acolo negustorimea are corăbii şi galioane, pe care transportă mărfuri din ţări păgâne. Trebuie încă ştiut, că poporul din Valahia Mare şi din Valachia Mică e de religie creştină. Şi el are o limbă particulară şi lasă să-i crească părul şi barba, fără a se tunde vreodată. Am fost şi în Valahia Mică şi în Ardeal. Apoi e o cetate numită, Sedschoff (Suceava), care e capitala Valahiei mici”.

Conrad Gessner sau Gesnerus (1515-1564), bărbat de o erudiţie universală, fondatorul zoologiei moderne şi al istoriei literare, a rezumat cunoştinţele lingvistice ale timpului în „Mithridates, de differentiis linguarum turn veterum, turn quae hodie apud diversas nationes în toto orbe terrarum în usu sunt observationes”, apărută la Zurich, în 1555. În dedicaţia cărţii el observă, că constatarea afinităţii lingvistice nu-i un simplu obiect de curiozitate, ci o parte integrantă a educaţiei ştiinţifice, că particularităţile graiului şi deosebirile limbilor merită să atragă atenţia unui spirit cult şi filozofic. Gessner făcu întâia încercare mai însemnată a unei colecţii de „Tatăl-nostru” (în număr de 22), încheind cartea cu specimene din limba ţiganilor şi a cărăitorilor. În privinţa originii şi înrudirii limbilor, autorul împărtăşeşte ideile greşite ale contemporanilor săi: numai ebraica e limbă pură, celelalte simple degenerări sau amestecături. La pagina 65 reproduce un „Tatăl-nostru” reto-roman (churweltsch), iar la pagina 69, în lipsa unui specimen lingvistic, ne dă următoarea notiţă privitoare la Ţara Românească: „Valachia perquam lata regio est, a Transylvanis incipiens, usque în Euxinum protensa pelagus, plana ferme tota, et aquarum indiga: cujus meridiem Ister fluvius excipit, septentrionem Roxani occupant, quos nostra aetas Ruthenos appellat, et versus fluvium Thiran nomados Scytharum genus, quos Tartaros hodie vocitamus. Hanc terram incoluerunt quondam Getae... Postremo Romani armis subacti ac deleti sunt. Et coIonia Romanorum eo deducta, duce quodam Flacco, a quo Flaccia nuncupata. Longo temporis tractu, corrupto (ut sit) vocabulo, Valachia dicta. Sermo adhuc genti Romanus est quamvis magna ex parte mutatus, et homini Italico vix intelligibilis...”.

Hieronymus Megiser din Stutgart, câtva timp profesor la Lipsca, mort în 1616, publica la 1592 în Frankfurt o colecţie de specimene lingvistice sub titlul: „Specimen XL diversarum, atque inter se differentium, linguarum et dialectorum, a diversis auctoribus collectarum, quibus oratio dominica est expressa”. Formula românească a „Tatalui-nostru” se afla, la Megiser sub N. XLI cu titlul „in der chinischen Sprach” (confundând-o cu limba chineză de sub N. XLVI) şi sună astfel:

„Tatal nostru, cine eşti în ceriu,/ Sfinciaskase numele teu,/ Se vie imparacia ta,/ Su (Şi) se fie voja ta, cum în ceriu asa pre pomuntu,/ Puine noa de tote zilele, de-ne noa astazi,/ Su ne jerta gresalele nostre, cum su noi jertam a greşiţilor noştri,/ Su nu ne duce pre noi în kale de ispitra (sic!),/ Su ne mantujaste pre noi de reu, Amen”. Alăturam aici formula cea mai veche a „Tatălui nostru” cu litere latine, aflată de dl. Haşdeu în „Corpul legilor polone” de Sarnicki şi tipărită la Cracovia în 1597, adică 5 ani după publicarea „specimenului” lui Megiser, de care diferă în fond şi în formă: „Părintele nostru ce eşti în ceriu, swincaskese numele teu: se vie inpereçia ta, se fie voia ta, komu ie în ceru assa ssi pre pemintu. Penia noastre seçioase de noai astedei. Ssi iarte noae detoriile noastre, cum ssi noi lessem detorniczilor noştri. Şi nu aducze pre noi în ispite, ce ne mentuiaste de fitlanul. Ke ie a ta inpereçia ssi putara ssi cinstia în veczij veczilor. Amen”.

Andreas Müller prelucra într-un mod critic colecţiile existente în publicaţia apărută la Berlin, în 1680, sub titlul: „Oratio orationum, S. s. Orationis dominicae versiones praeter authenticam fere centum...”. La pagina 58 găsim, sub rubrica „walisic” (wallice), un „Tatăl-nostru” românesc reprodus în caractere latine, deşi toate celelalte se află acolo în caracterele lor originale:

„Parinthele nostru cela ce eşti en tzeri,/ Svintzascaese numele teu./ Vie enperetziae ta./ Facaese voe ta cum en tzer ase şi pre paementu./ Paene noastre tza de saetzioase dae noaae astezi./ Si lase noaae datoriile noastre, cum si noi se laesaem datornitzilor nostri./ Si nu dutze pre noi la ispitire./ Tze ne mentueste pre noi de viclianul”.

John Chamberlayne a publicat în 1715, la Amsterdam, un volum cuprinzând 142 de „Tatăl nostru”, distribuite după continente şi ţări, reproduse în caracterele originale şi cu transcrierea latină: „Oratio dominica în diversas omnium fere gentium linguas versa et propriis cuisque linguae characteribus expressa”. Afară de formula „walică” reprodusă după Müller, Chamberlayne publică alte două „Tatăl-nostru” româneşti, procurate lui de către „nobilissimus D-nus Birndorff, Ablegatus Hungariae et Transilvaniae Ecclesiarum ad Augustissimam Magnae Britaniae Reginam Annam”.

Hervas (Părintele Lorenzo) se născu la 1735 în La Mancha spaniolă dintr-o familie nobilă. A stat mult timp ca misionar în America, de unde reveni în 1767 la Cesena, în Italia. El muri la Roma, în 1809, ca bibliotecar al Vaticanului. Spre a propaga religia creştină în Lumea-Noua, Hervas învăţă multe limbi americane şi fu izbit de diversitatea lor. Cu ajutorul altor misionari adună un mare numer de vocabulare, trecu apoi la idiomele din celelalte continente şi-şi propuse a îmbrăţişa într-o operă grandioasă, istoria progreselor spiritului omenesc de la începutul existenţei sale fizice. Această enciclopedie, scrisă mai întâi italieneşte şi apoi tradusă de autor în limba-i maternă, poarta titlul: „Idea dell' Universo, che contiene la storia della vita dell' uomo, elementi cosmografici, viaggio estatico al mondo planetario, e storia della terra” şi apăru în intervalul de la 1778-1787, în 21 de volume.

„Catalogo delle lingue conosciute e notizia delle loro affinità e diversità”, 1784 (tradus în spaniolă, Madrid, 1800-1805, 6 tomuri). Tomul întâi conţine limbile americane, pe care autorul le reduce la 11 familii; al doilea, cele din insulele Marelui Ocean şi din continentul asiatic, stabileşte familia limbilor malaeziene şi polineziene şi dovedeşte înrudirea idiomelor familiei semitice; ultimele patru tomuri tratează despre limbile europene. Hervas publică între „dialetti latini” trei formule originale de „Tatăl-nostru”, omiţând pe cele împrumutate din Chamberlayne. Sub N. 262 o „orazione valaka”, ce a văzut-o într-un Breviar manuscris cu caractere ilirice, intitulat „greco-valaco”, în Biblioteca Colegiului Propagandel din Roma. Numeroasele greşeli de tipar fac această reproducere aproape neinteligibilă.

Nostim este ca Adelung, reproducând întocmai această formulă atât de coruptă, îşi dă cu părerea, ca ea ar fi „kutzo-walachisch”. În urma unor atari monstruozităţi tipografice, nu ne mai poate prinde mirarea când Megiser confundă formula română cu cea chineză, inserându-le pe ambele sub aceeaşi rubrică (vezi mai sus); nici când Hervas declară că, cu toată cunoştinţa-i perfectă a limbilor romanice, nu ajunge „a entender medianamente los libros escritos en el valaco mas puro”. Contemporan cu publicaţia lui Hervas se făcu, după îndemnul lui Leibniz şi sub auspiciile împărătesei Ecaterina, o colecţie lexicală cuprinzând un număr de cuvinte indispensabile (ca deus, caelum, pater, mater, filius etc.), redate în mai toate limbile globului. Materialele, redijate de naturalistul Pallas, apărură la Petersburg, între anii 1787-1789, în două mari volume, sub titlul: „Linguarum totius orbis vocabularia comparativa”. Opera, neavend mai nici un interes lingvistic, ne mărginim a spune, că limba română (volosski) ocupă al patruzeci şi şaselea loc între limba albaneză şi cea ungară.

Trecem în sfârşit la opera importantă, care conţine sinteza filologiei comparative de la începutul secolului (XIX) şi care formează linia de demarcaţie între ştiinţa empirică a limbii din trecut şi cea istorico-comparativă a timpului nostru. Autorul ei, Johann Christoph Adelung, născut în 1734 şi mort la 1806, a consacrat întreaga-i viaţă studiilor de limbă şi a desfăşurat o activitate surprinzătoare. El singur a ridicat limbii germane un monument lexicografic, care a reclamat, la alte naţiuni, sforţările unor Academii întregi. Lucra neîntrerupt 14 ore pe zi. Celibatar toată viaţa, Adelung avea obiceiul să zică, că femeia sa e masa de scris, iar copiii săi cele 70 de volume, mari sau mici, ce publicase în cursul celor 72 de ani ai vieţii sale. Singura sa slăbiciune era posesiunea unei mari varietăţi de vinuri străine: pivniţa sa, ce o botezase „Bibliotheca selectissima”, conţinea patruzeci de feluri.

Cu ajutorul publicaţiilor lui Hervas şi Pallas şi a propriilor sale cercetări, Adelung începuse la 1806 să scoată la lumină opera capitală a vieţii sale: „Mithridates, oder allgemeine Sprathenkunde”, din care nu apucă în viaţă decât primul volum, în prefaţa căruia el numeşte această operă „copilul cel mai mic şi probabil cel din urmă al Muzei sale, pe care l-a îngrijit şi dezmierdat cu toată gingăşia, de care obişnuit are parte a se bucura copilul cel mai mic”. Restul publicaţiei fu îngrijit de Dr. Severinus Vater, profesor de teologie la Königsberg (ajutat, între alţii, şi de către Wilhelm de Humboldt) şi terminat, la 1817, în şase volume.

Adelung adoptă, ca şi Hervas, diviziunea geografică ca principiu de clasificare şi descrie pe scurt originea, istoria şi structura gramaticală a fiecărei limbi şi dialect. Specimenele de „Tatăl-nostru” îmbrăţişează aproape 500 de idiome; fiecare probă e supusă unei cercetări critice şi lexicale, după care se adăugă şi lista publicaţiilor lingvistice privitoare la acea limbă. Sub numele de „römisch-slavisch” sau „walachisch” (ÎI, 723-738), Adelung aşeză limba româna după familia idiomelor slave. Repetă, în introducere, pe scurt, cele zise de Thunmann, îndoindu-se însă de aserţiunea acestuia, cum că în limba româna s-ar afla mai multe elemente traco-dace şi împarte limba româna în două dialecte principale: unul, daco- sau ungaro-român, dincoace de Dunăre, în Moldova, Muntenia, Transilvania, Bucovina, Banat şi Ungaria de Nord şi altul, traco-român, dincolo de acest fluviu, în Tracia, Macedonia şi Tesalia, unde formează „cea mai mare parte a populaţiei” şi care idioma e „gröber and unreiner”, amestecată cu multe elemente albaneze şi greceşti; mai observă, că clasele nobile din Moldova şi Muntenia vorbesc greceşte sau turceşte.

Descriind „caracterul” limbii române, relevează unele modificări fonetice (patru = quatuor, opt = octo) şi găseşte în conjugarea verbului o pretinsă asemănare cu cea slavonă, precum transformarea consoanei finale „k” în „č” şi „d” în „z” îi pare analogă cu cea rusă. Întâia formulă o reproduce după Stiernhelm, în prefaţa-i din ediţia lui Ulfila, care însă nu indică izvorul provenienţei sale. A doua formulă e intitulată „dacisch-walachisch” şi e reprodusă din Biblia lui Şerban Vodă, (1688), după un exemplar aflat în Biblioteca regală din Dresda. A treia formulă, calificată de „siebenbürgisch-walachisch”, e citată după „Ungarisches Magazin” (IV, 125): „Tatel nostru, karele jescht în tscherju,/ Svinzaskä se numele teu,/ Schi vie emperetzia ta,/ Schi fie voja ta cumu-i en tscherju ascha schi pre pemuntu;/ Puina noastre tscha de toate silele de-ne noao astezi,/ Schi ne jartene greschalele noastre precum schi not jertem greschitzilor noştri,/ Schi nu ne dutsche pre not en ispirata(!),/ Schi ne isbeveschte de tschel reu,/ Ke'i a ta emperetzia schi putäre schi slava den vätschi vätschilor. Amen”.

În adausurile şi îndreptările la cele scrise de Adelung asupra limbii române, Vater observă (IV, 407) că alt loc se cuvenea limbii române şi anume imediat după reto-romană „als eine eben solche, ihren ausgebildeten Schwestern nachstehende, Tochter der lateinischen Sprache”, că nu merită epitetul de „römisch-slavisch”, deoarece numărul cuvintelor de origine slavă, este „bei weitem nicht gross genug”, structura-i gramaticală se abate din contră de la cea slavă şi analogiile observate de Adelung sunt parte accidentale, parte nedecisive. Vater accentuează apoi diferenţa între dialectul daco-român şi macedo-român; cel dintâi e atât de latin, încât poezii întregi se pot traduce din italiană în româna cu cuvinte şi terminaţii corespunzătoare pur latine. În sprijinul acestei aserţiuni se referă la o poezie româno-italiană, compusă de Körösi. Continuatorul lui Adelung mai relevează vorbe româneşti ca „alb, deget, vorbă, masă, rugă” în raport cu italianele „bianco, ditto, parola, tavola, prega” ceea ce, după dânsul, ar dovedi o origine latină mai veche decât formele celorlalte limbi romanice. Aceeaşi cauză ar explica modificarea unor sunete ca „qu” în „p” (iapă, apă, opt, patru, lapte, piept şi chiar kiept pentru equa, aqua, octo, quatuor, lac, pectus), a lui „l” în „r” (moară=mola), modificări care nu afecteza cuvintele slave intrate în română. Postpunerea articolului, Vater o explică ca o particularitate a limbii române provenită dintr-o dezvoltare proprie.

Lazăr Şăineanu