Cronica Basarabilor (II) (1310-1380)

                                  II. Domnii Tarii Romanesti

131o-1363. Alexandru Basaraba

1310. După moartea lui Mircea-vodă, cnezii olteni îl aleg voievod pe fiul domnesc Alexandru, poreclit „Câmpulungeanul” din cauza cuceririi Câmpulungului de la contele sas Laurenţiu. Prin căsătoria sa cu Marghita, fiica lui Ivancu Basaraba de la Nedeia,  Alexandru-vodă îi împacă desăvârşit pe Basarabii din Romanaţi cu cei din Dolj, certaţi de la 1288 încoace prin înlocuirea lui Bărbat-vodă de către Dan-vodă.

1315. Stăpânind din trecut în Muntenia judeţele Argeş, Muscel, Teleorman şi Vlașca, Alexandru-vodă cuprinde treptat în mare parte restul teritoriului cuman: Dâmboviţa, Ilfovul, Prahova, Buzăul şi întreaga Ialomiţă. Întemeiază sau întăreşte Târgoviştea, Bucureştii, Buzăul şi mai ales Orașul-de-Floci, tătărește „Iflok”. Zideşte pe munte castelul numit al Argeșului, zis în urmă cetatea lui Negru-vodă.

1320. Se amestecă şi exercită o mare înrâurire în afacerile imperiului bulgar.

1323. Trimiţând peste Dunăre o oaste de români şi de cumani, îl ajută pe principele Mihail de la Vidin de a se urca pe tronul de la Târnovo. La bulgari, Alexandru-vodă poartă numele cuman de „Olur-voevoda”.

1327. Alexandru-vodă se află în relaţii cu papa Ioan XXIII.

1328. Încetează de a mai plăti tribut Ungariei. Moare Doamna Marghita, mama primilor copii, Nicolae şi Vladislav.

1329. Alexandru-vodă o ia în căsătorie pe Doamna Clara, catolică, din familia contală maghiară Kukenus.

1330. Trimite pe socrul său Ivancu Basaraba cu o oaste românească şi cu un contingent săsesc de la Braşov împăratului Mihail de la Târnovo contra regelui sârb Ştefan de la Decian, unde bulgarii au fost bătuţi. Regele ungur Carol-Robert, profitând de neînţelegerea între români şi sârbi, năvăleşte în Oltenia cu o puternică armată şi ocupă Severinul.

1330. Alexandru-vodă, propunând condiţii de pace, Carol-Robert refuză, înaintează prin Gorj şi Vâlcea, trece în Muntenia şi asediază castelul Argeșului. Alexandru-vodă îi înfrânge pe unguri şi-l sileşte pe Carol-Robert a cere de astă dată, încetarea de la arme. Simulând pacea, impune ungurilor retragerea din ţară prin Gorj spre hotarele Temeșianei, îi ademeneşte într-o cursă şi nimiceşte întreaga armată maghiară, însuşi regele abia scăpând travestit. Alexandru-vodă reia Severinul.

1331. Bizantinii atacând pe noul împărat bulgar Alexandru de la Târnovo, Alexandru-vodă îi trimite un ajutor de oaste români şi cumani. Cu această ocazie, bizantinul Cantacuzino constată că tactica militară a românilor e identică cu a tătarilor. Alexandru-vodă începe a-şi lua titlul de Domn a toată Ungro-Vlahiei.

1332. Ascultat de bulgari şi temut de unguri, Alexandru-vodă, în curs de mai mulţi ani de pace, organizează şi întăreşte ţara.

1342. Murind Carol-Robert, fiul său Ludovic urmează pe tronul Ungariei. Pentru a-l încerca pe noul rege ungur, Alexandru-vodă îi îndeamnă la răscoală pe saşii din Ardeal şi se pregăteşte el însuşi de război. Pedepseşte cu o mare străşnicie câţiva boieri olteni devotaţi regelui Ludovic, mai ales pe Zărneşti, care sunt siliţi a fugi în Ungaria.

1343. Regele Ludovic intră în Ardeal şi potolește răscoala saşilor. Alexandru-vodă merge el însuşi în Ardeal la întâmpinarea lui Ludovic, primit cu multă consideraţie, recunoaşte suzeranitatea Ungariei pentru Severin, Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1345. Hanul tătar Atlamoș din Moldova face o invazie în Ardeal. Rugat de către regele Ludovic, care era ocupat atunci cu afacerile Poloniei, Alexandru-vodă se pune în fruntea unei oştiri din români şi ardeleni, mai ales secui, îi goneşte pe tătari, îi urmăreşte în Moldova şi-i biruieşte, căzând în luptă însuşi hanul Atlamoș. Memoria acelui han se păstrează în balada poporană româna, despre moartea lui Alimoș. Vestea despre puterea politică şi militară a lui Alexandru-vodă ajungând la Roma, mai cu seamă prin episcopul catolic Dimitrie de la Oradea, amic al românilor, papa Clement VI adresează o bulă către Domnul Ţării Româneşti şi totodată către mai mulţi fruntaşi români de peste Carpaţi, numindu-i pe toţi „Români”. Alexandru-vodă autorizează infiinţarea unui episcop vizitator peste bisericile catolice din ţară, subordonat episcopului titular din Ardeal.

1346-1350. Primind de la regele Ludovic un ajutor de secui, Alexandru-vodă face o nouă victorioasă campanie în Moldova contra tătarilor. Repetate expediţii spre Siret şi spre Prut, în urma cărora se anexează către Ţara Românească Râmnicul Sărat, Brăila şi Moldova de jos, la sud de Bârlad. Dese negocieri diplomatice între regele Ludovic şi Alexandru-vodă prin intermediul episcopului catolic Dimitrie de la Oradea.

1351. Întărâtat de neastâmpărul românilor, hanul tătar cel mare din regiunea Nistrului se mişcă cu o oştire formidabilă, contra căreia înaintează Alexandru-vodă numai cu românii, reţinându-i câtva timp lângă Siret în aşteptarea unui contingent unguresc. Regele Ludovic trimiţând în ajutorul lui Alexandru-vodă 40.000 de oameni din Ardeal, se încinge o groaznică bătălie foarte încăpăţânată, în care nici o parte n-a obţinut o victorie decisivă şi toţi tătarii, cuprinşi de panică, se retrag fără a mai reveni în Moldova.

1352. În luptele precedente distingându-se prin vitejie nu numai Nicolae şi Vladislav, dar şi fiul domnesc cel mai mic Radu-Negru din căsătoria cu Doamna Clara, Alexandru-vodă pe Nicolae şi-l asociază la domnie, pe Vladislav îl pune duce al Făgăraşului, iar pe Radu-Negru îl face Ban al Severinului.

1353. Înlesnit prin participarea la domnie a celor trei fii, Alexandru-vodă îşi concentrează personal atenţia asupra organizării noilor sale posesiuni din sudul Moldovei.

1354. Regele Ludovic, aliindu-se cu polonii şi având cu sine pe Alexandru-vodă cu o ceată de români, devasteza teritoriul tătăresc de peste Nistru până la fluviul Bug. Din acea expediţie, trecătoarea râului Slucz în Volinia mai purta încă la poloni în secolul XVI numele învechit de „Vadul lui Basaraba”, „antiquis Bassarabei vadum”, după numele lui Alexandru-vodă mai probabil decât după Basarabii aşa-zişi Principi Bolohovești, cei de pe la 1220.

1355. Alexandru-vodă pe fiică-sa Leanca o dă în casatorie principelui Vukașin, devenit rege al Serbiei.

1356. Pe a doua fiică o marită după împăratul bulgar Strașimir de la Vidin.

1358. Alexandru-vodă negociază cu imperiul Bizantin şi cu patriahatul constantinopolitan. Pe ruda sa, Bogdan-vodă din Maramureş, descendent din cnezii emigraţi din Romanaţi sub Bărbat-vodă, Alexandru-vodă îl îndeamnă să ocupe Moldova nordică şi să se sustragă coroanei ungare. În acelaşi timp arată pe faţă multă amiciţie regelui Ludovic, dându-i şi obţinând în schimb condiţii favorabile pentru comerţul internaţional cu Transilvania. Lucrează pentru înflorirea porturilor dunărene Brăila şi Orașul-de-Floci.

1359. Se încuviinţează de către patriarhul ecumenic Calist I o mitropolie românească la Curtea-de-Argeș, numindu-se primul titular Iacint Kritopul cu titlul de: „a toată Ungro-Vlahia şi al Plaiurilor”.

1360. Filul domnesc Radu-Negru se însoară cu o principesă bizantină, Kalinikia. Alexandru-vodă, pe lângă titlul de mare-voievod, mai adoptă prenumele imperial Ioan, după modelul titulaturii bulgăreşti, fără a fi aceasta vreun semn de înrudire. Nicolae-vodă, asociat la domnie, trimite 2.000 de călăreţi peste Dunăre în ajutorul lui Vukașin contra Turcilor. Alexandru-vodă nu încetează de a da ajutoare pe sub mână lui Bogdan- vodă din Moldova de sus contra ungurilor.

1361. Regele Ludovic află aceste uneltiri şi începe a-l ameneninta pe Alexandru-vodă, dar se fereşte de un război. Bogdan-vodă reuşeşte să respingă toate succesivele atacuri din partea ungurilor şi întemeiază voievodatul moldovean, graţie ajutoarelor lui Alexandru-vodă.

1363. Trecut de octogenar, moare „marele Basaraba”, după cum îi ziceau românii lui Alexandru-vodă şi lasă fiilor săi o puternică ţară, pe care mult timp în urma străinii din occident o numeau „ţara lui Alexandru Basaraba”.

1363-1364. Nicolae Basaraba

1364. Asociat la domnie încă de la 1352, Nicolae-vodă domneşte singur abia un an după moartea tatălui său, în memoria căruia ia numele dublu de Nicolae-Alexandru. Saşii de la Sibiu, în special posteritatea contelui Konrad de la Tălmaciu, încep a ridica pretenţii asupra ducatului de Amlaş. Nicolae-vodă moare şi e înmormântat în biserica din Câmpulung, pe care o înzestrase de pe la 1352.

1364-1373. Vladislav Basaraba

1364. Vladislav-vodă, numit în popor Laiotă, sinonim cu Negru, pleacă din Făgăraş, aflând despre moartea fratelui său Nicolae. Mai întâi îi îngrozeşte pe saşii de la Sibiu, pustiind Tălmaciul şi dând foc mănăstirii catolice de acolo, unde erau depuse toate documentele familiei contelui Konrad. De aici se pogoară la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine trece în Oltenia, unde e recunoscut de către Basarabi, care îi dau titlul de Rege.

1365. Supărat mai înainte pe Alexandru-vodă pentru ajutoarele date lui Bogdan-vodă din Moldova, mai indignat acum de îndrăzneaţa ardere a Tălmaciului de către Vladislav-vodă, regele Ludovic proclamă război Ţării Româneşti. Ştiind că românii sunt gata a respinge invazia, ungurii ocolesc Oltenia, trec peste Dunăre în Bulgaria, surprind Vidinul, îl prind pe împăratul Strașimir, cumnatul lui Vladislav-vodă şi aşează acolo o garnizoană maghiară. În acelaşi timp, celălalt împărat bulgar, Alexandru de la Târnovo e gonit de fiul său, Şișman şi se adăposteşte la Vladislav-vodă, care-i dă să trăiască din venitul judeţului Muscel.

1366. Şișman de la Târnovo, însoţindu-se cu o oştire turcă, se pregăteşte să atace Vidinul şi Oltenia. Vladislav-vodă, împreună cu fratele său Radu-Negru, atunci Ban al Severinului, preîntâmpină mişcarea turcilor, trece Dunărea cu 20.000 de români, loveşte 80.000 de inamici şi-i înfrânge, fugărindu-i până la Târnovo. De aici surprinde Silistra şi cucereşte Dobrogea până la gurile Dunării. În această campanie se distinge prin vitejie ungurul Ladislau de Doboka, fratele Doamnei Clara, străbun al Văcăreștilor, căruia Vladislav-vodă îi dăruieşte drept răsplată mai multe moşii în Ţara Făgăraşului.

Vestea strălucitei victorii asupra turcilor se răspândește în Europa; se bucură papa Urban V; regele Ludovic şi-o atribue sieşi ca suzeran al lui Vladislav-vodă, se împacă cu Domnul Ţării Româneşti, porunceşte saşilor de a nu mai tulbura ducatul de Amlaş şi pe unele monede ungureşti întipăreşte capul negru al Basarabilor ca semn glorios despre vasalitatea invingtorului turcilor.

1367. Cu ocazia delimitării ducatului de Amlaş, între vecinii din partea Transilvaniei apare un Ioviţă Basaraba, poreclit Tompa, purtând titlul de conte de Wintzberg sau al munţilor Sibiului. Pe de o parte poporul înmulţindu-se peste măsură în Oltenia, pe de altă parte fiind trebuinţă de întărirea elementului românesc în posesiunile transcarpatine, Vladislav-vodă aduce şi aşează o numeroasă colonie de olteni în ducatul de Amlaş, căruia îi dă latineşte numele de „ducatus Novae Plantationis”.

1367. Înfiinţează lângă Prut, la marginea teritoriului muntenesc din Moldova, la localitatea numită Salatina, un nou punct de vămuire pe calea spre stăpânirile hanului tătăresc.

1368. Acordă braşovenilor un tratat comercial, confirmând cele anterioare din partea lui Alexandru-vodă şi a lui Mircea-vodă.

1369. Vladislav-vodă întăreşte clerului catolic drepturile acordate mai înainte de către Alexandru-vodă.

1370. Fără a renunţa în formă la suzeranitatea Ungariei, adică urmând a-şi da titlul de „Dei et regis Hungariae gratia”, Vladislav-vodă trece pe neaşteptate în Bulgaria şi goneşte din Vidin garnizoana ungurească, ceea ce-i procură o mare popularitate la sârbi şi la bulgari. Declarându-l moştenitor al tronului pe Radu-Negru, îl depărtează din Severin şi îl trimite peste Carpaţi ca duce al Făgăraşului.

Vladislav-vodă ocupă Vidinul în numele cumnatului său Strașimir, menţinut în robie la unguri. Regele Ludovic se mişcă cu o formidabilă armată pentru a strivi întreaga Ţară Românească: dintr-o parte însuşi regele prin Temeșiana asupra Vidinului şi de acolo asupra Olteniei; din altă parte, voievodul transilvan prin secuime asupra Munteniei. La sud, Vladislav-vodă părăseşte Vidinul şi-i închide pe unguri în Severin, mărginindu-se a împiedica joncţiunea celor două corpuri ungureşti; la nord, românii îi atrag pe unguri într-o cursă şi-i extermină. Victoria se datorează în mare parte lui Dragomir Basaraba, cneaz din Dâmboviţa, în urmă stareţ al mănăstirii Cotmeana. Regele Ludovic, învins, se-mpacă cu Ţara Românească, înapoiază Severinul şi-l eliberează pe împăratul Strașimir, care se întoarce la Vidin, iar Vladislav-vodă în schimb recunoaşte suzeranitatea Ungariei. Prin înţelegere cu patriarhatul constantinopolitan, Vladislav-vodă înfiinţează o a doua mitropolie românească, cu reşedinţa în Severin, anume pe mitropolitul Antim, fratele mitropolitului Iacint Kritopul de la Curtea-de-Argeș. Se află totodată în bune relaţii cu papa Urban V şi nu impedică propaganda catolică, în fruntea căreia se afla Domna Clara, mamă vitregă a lui Vladislav-vodă.

1371. Prima monedă românească de argint, cu stema Ţării Româneşti şi a Ungariei. După stăruinţa lui Radu-Negru, se hirotoniseşte un episcop deosebit la Făgăraş, anume Hariton. Roman Mușat, un Basaraba înrudit cu Vladislav-vodă, ia în căsătorie pe fiica lui Laţcu-vodă din Moldova. Turcii, îndemnaţi de împăratul Şișman de la Târnovo, fac o invazie în Oltenia, dar sunt surprinşi de Vladislav-vodă şi aruncaţi în Dunăre. În acest an şi-n anii următori, călugărul Nicodim, în înţelegere cu Vladislav-vodă, întemeiază în Oltenia mai multe mănăstiri sau schituri: Prislop, Motru, Vodiţa, Tismana.

1372. Corespondenţa patriarhului bulgar Eutimie de la Târnovo cu mitropolitul Antim de la Severin şi cu călugărul Nicodim de la Tismana. Vladislav-vodă trimite daruri la Muntele Athos.

1373-1384. Radu-Negru Basaraba

1373. Radu-vodă, supranumit Negru fiindcă era foarte negricios la faţă în antiteză cu fiul său Mircea, căruia i se zicea Albul, s-a pogorât din Făgăraş la Câmpulung, apoi la Curtea-de-Argeș, în fine a trecut în Oltenia, întocmai ca predecesorii săi şi a fost recunoscut de către Basarabi. Laţcu-vodă din Moldova fiind răsturnat de către popor din cauza catolicismului, tronul îl apucă un principe litvan ortodox, Iuga Koriatovici din Podolia.

1374. Radu-vodă confirmă braşovenilor şi Bârsei întregi vechiul tratat comercial cu Ţara Românească, menţionând în special vama de la Rucăr şi punând-o în vedere ţarului Alexandru, fiind el însărcinat cu administraţia judeţului Muscel. Radu-voda încetează de a mai plăti tribut Ungariei, deşi recunoaşte suzeranitatea regelui Ludovic, punând stema Ungariei şi a dinastiei de Anjou pe moneda românească de argint. Iuga Koriatovici se aşează la Bârlad şi-i învinge pe tătari peste Prut.

1376. În acest an şi-ntr-un şir de ani, împreună cu călugărul Nicodim, Radu-vodă construieşte şi împodobeşte mănăstirile oltene cele începute sub Vladislav-vodă şi începe Cozia, a cărei clădire definitivă rămâne pe viitor lui Mircea cel Mare.

1377. Regele Ludovic se plânge de neplata tributului din partea românilor şi ameninţă cu un război.

1378. Iuga Koriatovici începe a împresura posesiunile Ţării Româneşti în Moldova.

1379. Radu-vodă susţine la domnie în Moldova pe ruda să Petru, fratele lui Roman Mușat şi-l trimite cu fiul domnesc Mircea în fruntea unei oştiri contra uzurpatorului Iuga Koriatovici. Într-o bătălie mai jos de Bârlad, Mircea îl înfrânge şi-l omoară pe Iuga Koriatovici, îl aşează pe Petru Mușat Domn al Moldovei, trece apoi peste Prut, îi bate pe tătari şi cuprinde pământul până la gurile Dunării la Chilia. Radu-voda începe a-şi adăuga la titlul domnesc „stăpânirea peste Silistra şi spre ţările tătăreşti până la Marea Neagră”.

1380. Fiul domnesc mai mare, Dan se căsătoreşte cu o fiică a principelui Vuk Brankovici, nepoata a regelui sârb Lazăr, prin care Radu-vodă intră în alianţă cu mai toate familiile princiare slave de peste Dunăre. Murind mitropolitul primat Iacint, vine în locu-i episcopul Hariton de la Făgăraş, mitropolitul secundar Antim rămânând la Severin.

Din această Cronică a Basarabilor şi anume a celor trei întemeietori ai Ţării Româneşti, rezultă, nu prin cuvinte, ci prin fapte, ca un fel de Decalog, următoarele maxime de Stat, de la care ei nu s-au abătut niciodată.

1. Când biruieşti un duşman, nu-l împinge la disperare, ci pune-te la învoială şi să primeşti pacea.

2. Să înduri în tară orice altă religie, dar niciodată nu ţi-o schimba pe a ta proprie, apărând-o cu o extremă energie.

3. În politica externă, ca şi în cea internă, să ştii a ţine la fond, cedând sub raportul formei.

4. Pe toţi românii din afară ajută-i pe sub mâna, să nu te faci însă pe faţă solidar cu dânşii.

5. Tronul fiind electiv în principiu, fiii Domnului trebuie să strălucească prin fapte mari înainte de moartea tatălui lor.

6. În privinţa bisericii, dacă e nevoie de un patriarh din afară, atunci ia-l cât mai de departe, nu de la vecini.

7. Clerul e subordonat Statului, nu supraordonat şi nici măcar coordonat.

8. Niciodată să nu uite românii ca ei fac parte din Peninsula Balcanică, având interese familiare comune.

9. Să nu-ţi întinzi ţara decât numai pas la pas, printr-o asimilare treptată, nu printr-o cucerire pripită.

10. Faţă cu duşmanii din afară, toate vrăjmăşiile şi zâzaniile din lăuntru să dispară într-o clipă, iar cine nu se supune striveşte-l!

B.P. Haşdeu

Cronica Basarabilor (I) (1230-1308)

 1220. În acelaşi timp, aproape în acelaşi an, o parte din Basarabi, emigraţi de demult din Oltenia, fundează câteva cnezate româneşti peste Nistru în Podolia şi-n Volinia, numiţi în cronicile ruseşti contemporane Principi Bolohovești, mereu în luptă cu rutenii şi cu polonii; pe de altă parte, Basarabii rămaşi în Oltenia, având un voievod în capul cnezilor, se afirmă ca un element energic într-o duşmănie ne-ncetată cu ungurii şi cu saşii.

I. Voievozii olteni

1230-1245 Radu Basaraba

1230. Cneaz din Vâlcea, ales voievod al Olteniei, Radu Basaraba, în Ardeal zis Radu-Negru, stăpâneşte totodată peste Haţeg, Amlaş şi Făgăraş.

1231. Maghiarii cuceresc o parte din Mehedinţi şi-l pun acolo pe Luca, prim Ban unguresc al Severinului; apoi trec peste Dunăre contra principelui bulgar Alexandru Asan de la Vidin şi-l împiedică de a veni în ajutor lui Radu-vodă. În acelaşi timp, profitând de strâmtorarea oltenilor, contele sas Konrad Kryspanowić, bohem de origine, cunoscut la români sub epitetul de „Domnişorul”, surprinde Ţara Amlașului şi apucă partea de sus a Vâlcii, unde ridică lângă Olt, la gura Lotrului, un puternic castel numit Lothorvar. Tot atunci, Oltenia fiind îndepărtată prin posesiunile contelui Konrad, saşii pun mâna pe administraţia Ţării Făgăraşului, de când anume datează actul de revendicare din 1231 despre satul Boie. Lovit de pretutindeni, Radu Basaraba îşi concentrează toate forţele în Gorj.

1233. Chemat de către Radu-vodă în ajutor contra ungurilor, Iona, regele cumanilor din Teleorman, trece în Oltenia, ocupând o parte din Romanaţi şi din Dolj, unde reşedinţa lui poartă de atunci numele de Craiova (a regelui), mai conservându-se totodată despre dânsul o legendă poporană la olteni şi chiar în Temeșiana.

1237. Radu Basaraba îl goneşte pe contele Konrad din Vâlcea, îl împinge spre Sibiu, redobândeşte Ţara Amlașului şi caută a se întinde din nou asupra Ţării Făgăraşului.

1238. Papa Gregoriu IX constată înmulţirea catolicilor în Oltenia.

1239. Regele Iona al cumanilor deşertează Oltenia, părăsind totodată Teleormanul şi trece în Bulgaria la Vidin, unde se aliază cu bulgarii şi cu Cruciaţii pentru a păşi spre Constantinopole contra grecilor. Reluând Romanaţiul şi Doljul după retragerea Cumanilor, Radu-vodă se vede din nou stăpân peste ţara întreagă, afară de Mehedinţi.

1240. Temându-se de un atac din partea lui Radu-vodă, ungurii pun un nou Ban al Severinului pe Oslu, bărbat foarte energic, al cărui nume mai trăieşte în toponimia din Mehedinţi şi din Gorj.

1241. Mongolii lui Batu năvălind asupra Ungariei, o oaste sub conducerea hanului Orda străbate în Ţara Făgăraşului, iar cetele hanului Bugek trec Carpaţii în Prahova, unde memoria lui Bugek s-a perpetuat în numele munţilor Bugeci/Bucegi şi se respandesc de acolo la dreapta şi la stânga în Muntenia. Mongolii lui Orda, îl înving într-o bătălie crâncenă pe Radu-vodă la marginea Ţării Făgăraşului, dar nu sunt în stare de a pătrunde mai departe prin codrii Ţării Amlașului, astfel că Oltenia rămâne neatinsă.

1242. Tradiţia luptelor ulterioare între mongolii cei din partea Munteniei şi Radu-vodă, care le oprea trecerea Oltului, mai trăieşte până astăzi la poporul din Vâlcea sub figurile a doi vrăjmaşi: Basaraba şi Olan.

1243. Văzând slăbirea Ungariei prin invazia mongolă, Radu-vodă alungă administraţia maghiară din Severin, astfel că voievodatul oltenesc se restabileşte în deplina sa întregime.

1245-1278. Mihail Basaraba Litovoi

1245. După moartea lui Radu-vodă zis Negru, cnezii olteni îl aleg voievod pe cneazul doljean Mihail Basaraba, supranumit Litenul/Litovoi, adică Papistaşul, fiindcă era din oraşul dunărean Nedeia-cetate, slavoneşte Nedin-grad, port al veneţienilor, unde trecuse cu familia sa la catolicism.

1247. Regele ungur Bela IV, atribuindu-şi suveranitatea asupra Olteniei şi a Cumaniei întregi, deşi în realitate nu mai stăpânea nici măcar Severinul, face Cruciaţilor Ioaniţi de la Rodos o donaţie „in spe” peste acel teritoriu, de care nici el însuşi nu s-a folosit niciodată. Cnezii olteni cei mai importanţi sub voievodatul lui Mihail Basarab sunt Ion şi Farcaş. În Muntenia se afla un deosebit voievod român numit Semeslav şi mai mulţi cnezi, a căror coordonare şi subordonare nu sunt cunoscute, precum nici raporturile lor cu căpeteniile cumanilor de acolo.

1249. Regele Bela IV reuşeşte a relua Severinul, reînfiinţând banatul unguresc.

1250. După plecarea regelui Iona pe la 1239, cumanii din Teleorman fiind slăbiţi şi, din contră, întărindu-se cnezii români de acolo, acest district se anexează la Oltenia, cel întâi adaos teritorial din corpul Munteniei, compensându-se astfel lipsa Severinului.

1251. Cruciaţii Ioaniţi se plâng papei Innocentiu IV, că regele Bela nu se ţine de promisiunea de a le da lor Oltenia şi Cumania.

1255. Mihai-vodă recunoaşte suzeranitatea Ungariei, îndatorându-se a plăti un tribut anual pentru Haţeg şi pentru celelalte posesiuni transcarpatine.

1260. Propaganda catolică, susţinută de Basarabii din Dolj, deşteaptă o reacţie ortodoxă din ce în ce mai vie din partea Basarabilor din Romanaţi.

1270. Mihai-vodă aduce în Gorj, la Novaci, o colonie de veneţieni pentru a lucra la minele de aur. Naşterea tradiţiei într-o cronică despre originea românilor din Veneţia.

1271. Căsătoria fiicei lui Mihai-vodă cu regele sârb Ştefan Milutin, peţirea fiind sărbătorită la Nedeia-cetate prin strălucite jocuri ecvestre.

1275. Simţindu-se destul de tare, Mihai-vodă refuză de a mai plăti tribut Ungariei.

1276. Pentru a-l constrânge la supunere, regele Ladislau Cumanul îl ameninţă a-i lua Ţara Haţegului şi numeşte titular pe un „Comes de Hatzek", Ungaria fiind însă împiedicată deocamdată prin războiul cu Bohemia.

1277. Regele sârb Ştefan Milutin divortează de fiica lui Mihai-vodă şi o trimite înapoi în ţară.

1278. O armată maghiară intrând în Ţara Haţegului, Mihai-vodă o întâmpină cu o oaste oltenească, dar este bătut şi cade în luptă, iar fratele său, Bărbat Basaraba e prins şi dus în robie.

1278-1288. Bărbat Basaraba

1278. Bărbat Basaraba se răscumpăra din robie, recunoscut şi introdus în ţară ca voievod oltean, vasal al regelui Ladislau Cumanul, fără a fi fost ales de adunarea cnezilor.

1283. Bucuros de a se răzbuna contra regelui Ştefan Milutin, Bărbat-vodă trimite peste Dunăre în ajutorul împăratului bizantin Andronic Paleologul contra Serbiei, un contingent de olteni şi cumani din Teleorman sub povaţa cneazului Basaraba de la Bălaciu, cunoscut la slavii trans-danubieni sub numele de Balacico cu capul negru. Contingentul românesc, după ce pustiise tot drumul în Serbia, în mare parte piere în fluviul Drina impreună cu cneazul de la Bălaciu. Originea boierilor Bălăceni.

1284. Fierberea Basarabilor din Romanaţi contra catolicismului, ocrotit pe faţă de către Bărbat-vodă.

1285. Făcându-se o mare invazie a tătarilor în Transilvania şi Ungaria, regele Ladislau Cumanul cere o oaste auxiliară oltenească, pe care i-o trimite imediat Bărbat-vodă, alegând mai cu seamă pe cei din Romanaţi pentru a depărta astfel din ţară pe duşmanii cei mai aprigi ai catolicismului. Sângeroasă bătălie lângă Tisa între tătari şi unguri, victoria fiind datorită mai ales vitejiei oltenilor din Romanaţi. În lipsa oştirii din Romanaţi, Bărbat-vodă îi prigoneşte pe ortodocşii de acolo. O seamă de cnezi din Romanaţi, în urma victoriei de la Tisa, primesc drept răsplată de la regele Ladislau Cumanul mai multe moşii în Maramureş. Originea voievozilor maramureşeni Bogdăneşti, mai târziu fondatori ai Statului Moldovei.

1286. Dan Basaraba din Romanati, stăpân peste regiunea de la Corabia şi de la Celeiu, unde abordau corăbiile veneţiene mergând la Nedeia, se face cunoscut prin bogăţie şi prin vitejie, totodată foarte popular la bulgari şi se pune în capul reacţiunii ortodoxe contra propagandei catolice.

1288. Răscoală contra lui Bărbat-vodă.

1288-1298. Dan Basaraba

1288. Basarabii din Dolj fiind răsturnaţi din cauza catolicismului, cnezii îl aleg pe Dan din Romanaţi.

1290. Dan-vodă încetează a plăti tribut Ungariei.

1291. Ungurul Magistru Ugrin Csak încerca a apuca Făgăraşul, căpătând o diplomă de donaţie de la regele Andrei III, dar nu izbuteşte a intra în stăpânire. Cneazul Ştefan Mailat din Basarabi întăreşte Făgăraşul contra ungurilor.

1292. Dan-vodă, îmbărbătându-l pe voievodul transilvan Roland de a se răscula contra regelui Andrei III, îi trimite în ajutor o ceată de făgărăşeni sub cneazul Ştefan Mailat. Şișman, principele bulgar de la Vidin, fiind bătut de regele sârb Ştefan Milutin, îl adăposteşte Dan-vodă în Oltenia.

1293. După răsturnarea lui Bărbat-vodă, încetând duşmănia între români şi sârbi, Dan-vodă se aliază cu regele Ştefan Milutin. Hanul tătăresc Nogai, stăpânind atunci peste Moldova şi Bulgaria, atacă Serbia, iar Dan-vodă, pentru a face o diversiune, trimite spre Siret o oaste oltenească sub cneazul Ştefan Mailat. Dan-vodă cuprinde de la cumani Vlașca şi o parte din Ialomiţa.

1295. Dan-vodă dă pe o fiică a sa după Mihail, fiul fostului împărat bulgar Constantin Asan pe atunci pribeag la Constantinopole.

1296. După poezia poporană bulgară, Dan-vodă prevesteşte cel dintâi apropiarea jugului turcesc.

1297. Dan-vodă se aliază cu Imperiul Bizantin.

1298. Mihail Asan, ginerele lui Dan-vodă, înaintează din Constantinopole cu o oştire greacă pentru a cuprinde imperiul bulgar de la Târnovo. Dan- vodă trecând Dunărea cu un contingent oltenesc pentru a merge în ajutorul lui Mihail Asan, e oprit de către principele Şișman de la Vidin şi cade în bătălie.

1298-1310. Mircea Basaraba

1298. Mircea, fratele lui Dan-vodă e ales voievod oltenesc.

1299. Voievodul transilvan Ladislau Apor surprinde Făgăraşul.

1300. Făgăraşul e fortificat de unguri. Alexandru, fiul lui Mircea-vodă, trece din Ţara Făgăraşului în Muntenia şi apucă Campulungul, pe care îl stăpânise până atunci un conte sas, Laurenţiu.

1301. Murind regele Andrei III şi urmând o anarhie în Ungaria, Ladislau Apor se împacă cu Mircea-vodă şi îi înapoiază Făgăraşul. Mircea-vodă îl numeşte pe fiul său Alexandru, duce al Făgăraşului.

1302. Fiul domnesc Alexandru îşi întinde posesiunea din Muscel asupra Argeșului.

1307. Ladislau Apor îl prinde pe noul rege ungur, bavarezul Otto şi-l închide în castelul Devei.

1308. În faţa unor proteste internaţionale în favoarea regelui Otto, Ladislau Apor îl dă pe mâna lui Mircea-vodă, care-l închide în Haţeg. Magistrul Ugrin Csak, fostul pretendent la stăpânirea Făgăraşului, caută în zadar să-l apuce pe regele Otto. După o robie grea, Mircea-vodă îl eliberează pe regele Otto şi-l face să scape din Ungaria prin Maramureş în Galiţia. Scăparea regelui Otto din Haţeg se datorează în mare parte Doamnei, mama lui Alexandru-vodă. Memoria robiei regelui Otto în Haţeg se mai păstrează în poezia poporană sârbă.

B.P. Haşdeu

Basarabia - Veacul al nouăsprezecelea

 În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă peste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pămîntul pînă atunci, de 640.000 (zi sase sute patruzeci de mii) de oameni cu 3370 tunuri (zi una mie trei sute şaptezeci). Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei? Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112.000 de oameni, avînd a se împotrivi la peste jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuşi Napoleon I. În momentul acesta Rusia avea 53.000 de oameni sub Kutusof în Moldova, care-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.

Spuie oricine drept: era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Cînd delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire? Dumnezeu să ne ierte, dar nu ştim într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oştirii ruseşti din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrîni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că demersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-au trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripii drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Seliwarzemberg. Noi am spus-o încă în cel dîntîi articoli că Anglia a stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care i-a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.

În orice caz, ştiind că adevărata putere care i-a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să admitem că diplomaţii engleji erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne vor da ştiinţele cele mai exacte despre această... ciudată cucerire cu sabia. Consulul general al Angliei de la Bucureşti, W. Wilkinson, în cartea sa „Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atît de nefavorabile Rusiei. Iată acea relaţiune:

„Galib Efendi care, după schimbările mari întîmplate la Constantinopole, reluase funcţiunile de ministru al afacerilor străine, a fost principalul plenipotenţiar la Bucureşti în anii 1811 şi 1812; însă prinţul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era faţă la negociaţiuni, au dat direcţie celei mai mari părţi a lor şi era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca şi cei doi fraţi ai săi, el fusese cu nestrămutare ataşat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; şi speranţa ce o concepuse, de a fi înălţat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambiţiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr consideraţiuni care păreau a face sigură numirea lui. Cesiunea Valahiei şi a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale şi el o combătu cu energie şi succes; dar, făcînd Porţii un serviciu atît de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de ataşamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotenţiarii ruşi ar fi consimţit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii şi de a o subscrie sub orice condiţie care nu s-ar fi întins dincolo de această restituţiune. Dar Moruzi, care avea cunoştinţă perfectă despre aceste dispoziţiuni, au hotărît definitiv condiţiunile tratatului, cedînd Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e siluată între rîurile Nistru şi Prut, şi făcînd astfel pentru viitor din acest din urmă rîu linia de demarcaţiune a frontierelor ruseşti. Agenţii vigilenţi ai lui Buonaparte la Constantinopol nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Cînd, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustraţi în speranţa de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgraţie familia acestui prinţ grec, pentru a putea cel puţin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dînşii. Ei îl arătară pe prinţul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obţine condiţiile cele mai avantagioase. Între acestea se-ncepură ostilităţile între Franţa şi Rusia; şi Poarta, arătînd rezoluţia sa tare de-a rămîne neutră şi nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curţile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru Valahia)...Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Efendi, află noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aştepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcîndu-se la Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole şi i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creştin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temîndu-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor şi în speranţa de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, proprie vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoţi pe acest ministru pînă în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ştersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe care le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condiţiile păcii ce le subscrise intrigilor şi trădării lui Moruzi şi că primise în consecinţă ordine secrete de a aresta pe acest prinţ, îndată ce vor fi trecut amîndoi Dunărea şi a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Şumla. Moruzi, încuragiat din ce în ce mai mult de protestaţiunile de amiciţie a lui Galib Effendi, părăsi Bucureştiul în luna lui septemvrie. Ajungînd la Rusciuc a fost condus cu escortă la Şumla; dar abia intră în locuinţa marelui vizir cînd mai mulţi ceauşi se aruncară asupra lui îl tăiară în bucăţi cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus trei zile la porţile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absenţa lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lîngă Poartă şi-a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra imperiului otoman”.

Iată dar sfîrşitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contemporan, de un consul general englez care era la Bucureşti în vremea tratărilor şi, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoştinţă deplină despre toate firele care se torceau şi se ţeseau la noi, pe socoteala noastră.

Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această... „cucerire”? Posibil de-a zice astăzi cum că împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această chestiune ar veni înaintea Congresului? Am înţelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuţiunea s-ar învîrti pe un teren propriu şi le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am obicinuit a-l crede generos şi bun întrucît priveşte persoana sa, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.

Toate elementele morale în această afacere sînt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pămînt românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pămînt printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pămînt nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.

Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea ruşilor. Pentru a răspunde şi la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura şi a fi mulţămitori.

Ce ni se opune? Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cîntarul. De braţul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atîrnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru ţară în genere, căreia puţinii lucrători pe ogorul istoriei naţionale îi oferă azi mijloace de a se apăra.

Pentru veacul al XIV[-lea] şi al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B. P. Hajdeu şi Arhiva istorica a României, editată de acelaşi, apoi Beitrage zur Geschichte der Romunen V. Eudoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai preţios sînt capitulaţiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Huşilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos ; pentru al XVIII-lea aceeaşi colecţie de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în greceşte de un Amiras, în care e cuprins şi textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecţiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX [-lea] în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras şi Wilkinson ne-au atras atenţia d. Al. Odobescu.

M. Eminescu

Basarabia - Veacul al optsprezecelea

 Am zis într-un rînd că oricîte picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie şi să le aşeze si că de la un rînd de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca şi mai înainte.

În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzîndu-şi domnia pînă la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni coprinzînd cu cetăţi însemnate şi avute întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, în al 16-lea cetăţile Chilia şi Cetatea Albă sînt sub dominaţie turcească, însă numai cu circumscripţia militară, în al 17-lea tătarii apar şi dispar din Bugeac, iar paralel cu viaţa călătoare şi nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri îşi urmează înainte viaţa lor de popor statornic, avînd o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri. Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea ?

Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noştri care descriu acest veac au trăit înlăuntrul lui, ei nu sînt copiatori de izvoade bătrîne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele şi învoielile Ecaterinei a II [-a] cu împărăţia turcească stau deschise şi pe faţă, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunii Bucovinei avem corespondenţa dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopole, şi Kaunitz, cancelarul Imperiului habsburgic; cu un cuvînt, materialul se grămădeşte înaintea noastră şi nu mai avem nevoie de a face judecăţi prin analogie de cazuri, căci evenimentele înşile poartă pe ele pecetea valorei lor intrinsece, evenimente care nu se pot nici nega, nici discuta chiar. În acest embarras de richesse trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puţine.

La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Huşilor şi Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhielor acestor două scaune. Cearta e anume pentru Dubăsari — dincolo de Nistru — şi satele Sultan-Cîşlaşi şi Musaip-Cîşlaşi din Bugeag. Numele satelor sînt evident tătăreşti, dar populaţia e creştină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creştini purtînd proces pentru ele. Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a... hanului tătărăsc? Ioanichie, mitropolitul Brăilei, vine la Iaşi şi se tînguieşte domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei feţe bisericeşti, a patriarhului Samuil. Patriarhul, în prezenţa sfatului ţării şi a părţilor litigante, găseşte cu cale că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămînă sub jurisdicţia mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămînă sub ascultarea episcopului de Huşi. Amîndoi episcopii îşi dau înscrisuri conform acestei hotărîri. Iată înscrisul lui Iorest, episcop de Huşi:
„Venind Sfinţia Sa Părintele Ioanichie aici la Iaşi au ieşit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai Alexandru Voievod (Mavrocordat) şi Măria Sa ne-au poruncit să mergem la fericitul Părintele Papă şi Patriarh de la Alexandria, Kyr Samuil, ca să ne îndreptăm şi, mergînd înaintea Sfinţiei Sale, fiind acolo şi dumnealor boiarii cei mari şi luîndu-ne seama Sfinţia Sa Patriarhul, ne-am aşezat frăţeşte şi cu pace într-acelaş chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub ascultarea episcopiei de Huşi şi să rămîie sub ascultarea mitropoliei de Brăila, nefiind pe hotarul Moldovei, nici să le dăm mirul, nici blagoslovenia. Iară pentru Sultan-Cîşlaşi şi pentru Musaip-Cîşlaşi ca să fie tot sub ascultarea Huşilor precum a fost şi până acum şi aşa am primit amîndoi pe această aşezare de împărţeală etc.”.

Peste patrusprezece ani, la 1730, domneşte în Moldova Grigorie Ghica bătrînul. În acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crîm cere de la Poartă să mijlocească pe lîngă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toţi mîrzacii din Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.

Pentru mai mare vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mîna lui Grigore Vodă:

„Pricina acestui zapis este precum în anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730) Măria Sa înălţatul şi milostivul stăpînul nostru Mengli-Gherei Han, trimiţînd arz la Împărăţie pentru ca să ni se orînduiască din pămîntul Moldovei loc de aşezămînt şi de păşunarea bucatelor, după arzul Măriei Sale şi cu ştiinţa Măriei Sale, Domnului Moldovei orînduindu-ni-se cu firman împărătesc din pămîntul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, care loc fiind din început chiar loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei: Măria Sa hanul împreună cu Măria Sa paşa, păzitorul Tighinei, cu hatişerif împărătesc au hotărît şi au măsurat şi au lămurit hotarul acestui loc mai sus pomenit; [au] orînduit pentru cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, să dea, osebit de uşurul ce este obicinuit ca plată, chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor locui pe acel loc al Moldovei să-şi dea uşurul şi hacul pămîntului şi toată plata deplin şi cu învoinţa noastră şi a tuturor bătrînilor noştri făcutu-s-au şi hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea cu carele noi toţi ne-am legat şi am primit; după cum însemnează hogetul, aşezate fiind aceste tocmele şi orînduiele, noi toţi aşezîndu-ne ca să locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit. Însa cunoscînd noi că pentru păşunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă şi strîmtoare, ajuns-am cu rugăminte divanul Măriei Sale hanului stăpînului nostru, rugîndînd şi cucerindu-ne ca să ne isprăvească puţină nevoie numai pentru dobitoace şi păstorii noştri să se poată păşuna pe unde părţi de loc a Moldovei de pe care ne-am rădicat noi, fiind acele părţi de loc de această dată nelocuite de raiaua Moldovei şi, deşerte aflîndu-se acele părţi de loc, ne-am rugat ca să avem voie a ne păşuna dobitoacele noastre o samă de vreme. Deci Măria Sa hanul, milostivindu-se asupra noastră, trimis-au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarlicul Măriei Sale şi despre partea noastră, a nohailor, pe Kaspolat-mîrza anume şi pe Cantemir-mîrza şi pe Iş-mîrza şi pe sultanul Mambet-mîrza, împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; care, împreunîndu-se cu Măria Sa Domnul Moldovei şi arătîndu-se pofta şi rugămintea noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cum că acele locuri sînt pentru trebuinţa locuitorilor Moldovei şi pe urmă pe acele locuri este să se aşeze şi să lăcuiască raiaua Moldovei. Într-acesta chip arătîndu-le Măria Sa Domnul Moldovei, marzacii acei de mai sus pomeniţi, vechilii noştri, răspunzînd într-acesta chip, s-au apucat, de vreme că acele părţi de loc pe care noi să ne păşunăm dobitoacele se află deşerte de această dată de lăcuitori, pe acele părţi de loc poftim să ni se dea voie de păşunat o samă de vreme; iară în părţile ce-or fi trebuitoare pentru lăcuiturii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să păşunăm în părţile unde ne vor arăta ispravnicii şi zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile şi despre car[e] ne-ar arăta ci că este de trebuinţă lăcuitorilor Moldovei îndată fără nici o întârziere să avem a ne rădica dobitoacele. Şi, osebit de aceasta, apucîndu-ne noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alîm îndoit pe bucatele noastre, Măria Sa plecînd către poftă şi porunca (?) Măriei Sale hanului şi sfătuindu-se la aceasta şi cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns, zicînd: precum pentru păşunea dobitoacelor de-om cumva păşi noi peste legăturile şi aşezămîntul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase dobitoacele pe locurile Moldovei să le păşunăm; aşijderea şi dobitoacele noastre să aibă a se păşuna numai pe acele părţi de loc care ne-ar arăta domnealui sărdarul şi dumnealui căpitanul de codru şi afară din cuvîntul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu păşim, nici să facem cît de puţină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pămîntul Moldovei lăcaş au sălaş pentru păstorii noştri, ce numai să aibă a-şi purta păstorii noştri după obiceiul lor cîte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să nu fim volnici a bate par sau ţăruş, fără decît vitele noastre, fiind la iernatec şi fiind trebuinţă pentru viţeii noştri, să stea supt acoperămînt, numai pentru viţeii noştri să avem voie, din începutul iernii pînă în sfîrşit, a ne urzi pe locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale cîte o colibă ce se cheamă tătăreşte aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii şi iară noi singuri să avem a le strica la sfîrşitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc şi a ne ridica cu totul. Aşijderea şi din stăpînii dobitoacelor, cari ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mîrzaci fiind sau karatătari, fiind trebuinţă să-şi cerceteze dobitoacele, de ar vrea să meargă la dobitoace să le vadă, să aibă întîi a merge la boierii Măriei Sale dregătorii marginilor, adică la serdarul şi la căpitanul de codru şi la pîrcălabul de Lăpuşna şi, arătîndu-şi nevoia şi trebuinţa lor ca să meargă să-şi vadă dobitoacele colo unde se păşunează, aşa cu ştiinţa lor să aibă voie a merge, iară fără de voia şi cuvîntul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părţile Moldovei. Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori păstorii noştri cu vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fînaţelor răielii locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alţii şi s-ar ispiti a face cît de puţin val sau cît de puţină stricăciune fînaţelor, odăilor, dobitoacelor, pînilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se prinde şi legal să se trimiţă la Iaşi şi acolo să i se dea certare precum se cade. Şi pe locurile unde s-ar păşuna vitele noastre, oricînd ne-ar arăta şi ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus cum că părţile acele sînt trebuitoare pentru lăcuitorii Moldovei, îndată să avem a ne rădica dobitoacelor de acolo fără nici o întîrziere şi price. Iar pentru alîmul îndoit apucîndu-ne noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alîm îndoit şi ne-au arătat că gîndul M[ăriei] S[ale] nu este să ia de la noi alîm îndoit, nici să lăcomeşte a lua de la noi bani îndoiţi pentru păşunatul vitelor noastre; ce numai pe cît însemnează în hoget atîta primeşte şi Măria Sa să ia de la noi. Pentru care şi noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hoget, toate deplin fără nici o pricină şi preget, şi afară din hotarul acesta la nimică să nu păşim, nici cîtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele noastre să nu avem a supune şi a tăinui dobitoacele răielii sau a neguţitorilor. Şi dintr-aceste legături, din toate cîte s-au pomenit mai sus, de-om păşi cît de puţin şi de n-am păzi aceste legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe locul Moldovei. Deci într-acest chip ca acela ce ne este nouă în folos după bună şi înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului, vechilii noştri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Măriei Sale noi toţi am primit această legătură şi acest răspuns ce ni l-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei şi toate le-am primit noi cu toţi mîrzacii şi bătrînii nohailor şi ne-am apucat că, de-om păşi cît de puţin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu toţii cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare şi încredinţat că cu ştiinţa şi cu pofta noastră a tuturor s-au scris şi s-au alcătuit şi s-au dat la mîna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigorie Vodă, la mijlocul luminei lui Sefer în anul 1142”. Iscăliţi:— Şitak-bci. Ismail-mîrza. Batîr-mîrza Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslan-olu. Nevrut-mîrza. Hagi-bci-mîrza. Aslan-mîrza. Giaun-mîrza. Mamai-olu. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu. Iskender-mîrza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mîrza. Kan-mîrza-olu. Mehemet-olu. Bei-mîrza-olu.

Din acest document nepreţuit, plin de naivitate şi de tautologie, se văd următoarele lucruri:
1) că tătarii erau supuşi străini al hanului din Crîm;
2) că li se orînduieşte loc de aşezămînt şi de păşunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi şi zic Buceag, adică colţ de pămînt;
3) că pînă la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite „uşurul” si „hacul”, fiind, din început chiar, loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei;
4) că de acum vor plăti deosebit şi chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;
5) că afară de aceste locuri de aşezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a păşuna şi pe alte locuri deşerte şi că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alîm îndoit;
6) că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaş sau sălaş, nici a bate par sau ţăruş în pămînt, ci numai sub cort să poată locui. Făcînd bordei pentru iarnă, să-l ridice primăvara, căci altfel dregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor şi-i vor alunga;
7) că fără voia dumisale serdarului şi a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-şi viziteze vitele;
8) că, îndată ce li s-ar porunci să părăsească păşunea, s-o şi părăsească fără întîrziere şi price;
9) că, făcînd stricăciune sau val fînaţelor, dobitoacelor, odăilor, pînilor sau semnăturilor, să fie prinşi, legaţi, trimişi la Iaşi şi pedepsiţi;
10) că nu vor mai tăinui (vorbă subţire pentru fura) vitele raielii sau neguţătorilor;
11) că, oricînd n-ar îndeplini obligaţiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două ceasuri. Ciudaţi possesseurs légitimes?

Sub aceste condiţiuni grele tătarii rămîn ca arendaşi ai Buceagului, pe un petec de pămîmt de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se judecă între ei, dar, făcînd neajunsuri cît de mici moldovenilor, sînt judecaţi la Iaşi de judecătorii ordinari ai ţării. Păşunîndu-şi vitele, n-au voie nici ţăruş în pămînt să bată, necum să-şi facă casă. De aceea nu-i mirare că renumiţii generali Rumianţof şi Şumarof i-a găsit sub corturi. Numai cortul pe care-l ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de petecul Bugeacului. În sfîrşit ruşii i-au dat pe bieţii noştri arendaşi afară, făcînd astfel pagubă visteriei. Daca exista pe atunci o administraţie a domeniilor statului, ar fi protestat şi i-ar fi luat sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în înscris, nu ştia să-şi ia advocaţi şi să se judece pe la curţi şi tribunale; de aceea l-au şi tuns ruşii. E drept că Chiel-Mehmet nici n-avea mare cheltuială la tuns.

Dar să lăsăm pe tătari de o parte şi să ne-ntoarcem la alt şir de idei. În veacul al optsprezecelea se începe înrîurirea politicii ruseşti în provinciile turceşti sau atîrnătoare de Turcia. După ce Petru cel Mare cîştigase bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brîncoveanu trimite soli la dînsul şi-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brîncoveanu era în genere un om care promitea multe şi voia să aibă în toate părţile razim. El sta în corespondenţă secretă cu toată lumea, pînă ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri şi a hotărît stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopole şi crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova ; dar acesta, în loc să lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianţă, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianţă Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai acelaşi an Cantemir publică proclamaţia sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părţile uzurpate de turci şi a întreţine cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10.000 de oameni. Se ştie ce trist sfîrşit a avut acea campanie rusească, care s-a încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimţit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipi toate cetăţile de la graniţele Turciei.

Dar pe români i-a costat şi mai mult pasul pripit al învăţatului Cantemir. Constantin Brîncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioţilor. Tot in acest veac înrîurirea Rusiei în Principate creşte din ce în ce. Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare îşi asigură oarecare înrîurire asupra creştinilor din Orient. În vremea împărătesei Anei (1730— 1741) emisarii mareşalului Münich răspîndesc aur şi proclamaţiuni prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741—1762) emisarii se îmulţesc, pînă ce în sfîrşit, sub Ecaterina II (1763—96), politica rusească în Orient s-a copt cu desăvîrşire.

În 1769 Rusia declară război Turciei, Galiţin ocupă Hotinul; în fevruarie 1770 boierii moldoveni şi munteni jură credinţă Ecaterinei, în 1771 feldmareşalul Rumianţof stabileşte cîte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina doreşte unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focşani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanţia mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăţilor Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ş.a.

În genere interregnul din vremea ocupaţiei ruseşti de la 1769—1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru pînă în Carpaţi. Pe monedele bătute pentru Principate marca Moldovei şi a Ţării Româneşti sînt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărîmarea întăriturilor de la Hotin, Bender şi Cetatea Albă şi împreunarea acestor oraşe cu Moldova, iar a Brăilei cu Ţara Românească. Corespondenţa lui Thugut cu Kaunitz dovedeşte aceasta cu asupra de măsură, ca şi tratările din congresul de la Focşani, ca şi candidatura lui Stanislaus August care — si fata favissent— era să fie cel dintîi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pămînt de la gurile Dunării, pe cînd, celei de azi —nu.

Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit pînă acuma firul roşu al dreptului neschimbat a Moldovei asupra Basarabiei întrucît el trăia în chiar conştiinţa ţării. De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înţelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desfiinţează Proilavia şi reintegrează vechile eparhii române. Ţinutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Acherman şi Bender episcopiei de Huşi, iar ţinutul Hotinului episcopiei de Rădăuţi. Mitropoliţii au şi aplicat hotărîrea lor, înainte chiar de a supune dispoziţia şi grafului Rumianţof, de la care însă a primit în această privinţă următoarea dezlegare printr-o scrisoare (româneşte şi ruseşte):
„Prea Sfinţite Arhiepiscope şi Mitropolite al Moldovei,
Al meu milostiv Arhipăstoriu, după socotinţa înştiinţărilor Preasfinţiei Tale şi a Preasfinţitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei pentru eparhia Brăilei, şi eu aşa socotesc că, pînă se va face hotărîre de la marea stăpînire, povăţuirea cea duhovnicească a acelor ţinuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Achermanului şi a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huşi. Iar ţinutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora şi Preasfinţia Ta să binevoieşti a scrie celui mai mare povăţuitor a eparhiei aceea, după hotărîrea bisericească şi politicească. Iar eu pentru înştiinţarea la comandirii acelor ţinuturi am scris.
Al Preasfinţiei Tale plecat slugă,
1773, aprilie 25 subscris; Graf Rumianţof”

În urmarea acestei epistole mitropolitul înştiinţează prin enciclică pe toată tagma bisericească şi pe toţi creştinii ortodocși din ţinuturile anexate la eparhia de Huşi (Ismail, Eeni, Acherman şi Bender) că, după înţelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianţof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huşi. Iată dar o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

M. Eminescu

Basarabia - Veacul al şaptesprezecelea

 Bugeac în limba tătărească — zice Cantemir — va să zică unghi, un colţ de pământ. Cam pe la anul 1568 se începe roirea tătarilor înspre ţara Moldovei, precum ne-o spune Cantemir însuşi, care era de origină din cea mai însemnată familie a tătarilor nohai din cîte s-au aşezat în ţara noastră, ba chiar, în vremea în care Dimitrie era Domn creştin în Moldova, în Bugeac stăpînea peste tătari de asemenea un Cantemir. Tătarii, după cum ni-i descriu cronicarii, nu se ocupau cu plugăria, ci se ţineau cu turmele de cai şi cu prădatul. Sate nu aveau, ci numai tîrguri, se hrăneau cu lapte de iapă şi nu era nici una din ţările învecinate cu care să nu aibă bucluc.

La începutul veacului al şaptesprezecelea, Ieremia Movilă dăruieşte lui Kazigherei han din Crîm şapte sate în Bugeac, să-i fie de cîşle, adică de păscut şi de strînsul fruptului, aceasta pentru a-l împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie şi de prietenia Poloniei şi de mijlocirea hanului tătăresc pe lîngă Poartă.

Se vede însă că curînd după aceea tătarii Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Paşa, au fost rechemaţi în Crîm. Să nu uităm că cronicarii noştri trăiesc toţi în veacul al şaptesprezecelea, că Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la curtea lui Ieremia Movilă şi partizan al Movileştilor, că Miron Costin moare de sabia lui Cantemir, că ei toţi cunoşteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia; ba Miron Costin vorbeşte de ei cu acel ton nepreocupat al contemporanului, care nu găseşte de cuvi[i]nţă a mai explica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pahonţii ruseşti prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit şi cum se duc.

Destul că, după ce vedem cum la începutul veacului Ieremia Movilă le dăruieşte nouă sate, aflăm că deja la 1637 ei nu mai erau in Bugeac şi aceasta în urma unui tratat între Polonia şi hanul de Crîm. Iată ce zice Miron Costin: „Tot în acelaşi an (1637), Cantemir Paşa cu hoardele sale, peste voia hanului, au ieşit din Crîm şi s-au aşezat iar în Bugeac, care lucru nesuferind hanul şi mergînd dodăială şi de la leşi, care legase a doua legătură prin Koneţ-Polski cu Mustafa Paşa vizirul, să nu fie slobozi tătarii a locui în Bugeac, făcînd dodăială crăiei lor. Au ieşit poruncă la hanul şi la Vasile Vodă (Lupu), domnul ţarii noastre şi la Matei Vodă (Basarab), domnul muntenesc, să meargă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venit hanul cu oşti şi au purces şi Domnii cu îmbe ţările asupra lui Cantemir care, temîndu-se de hanul, au fugit în Ţarigrad, iar hoardele lui le-au luat hanul cu sine la Crîm, şi de pîra lui au pierit şi Cantemir zugrumat în Ţarigrad. După ce-au pornit din Bugeac hanul pe tătari, au lăsat pe doi sultani, fraţi ai săi, să vie cu dînşii; iară el au purces spre Crîm înainte. Iară cînd au fost la trecătoarea Niprului s-au ridicat nohaii şi au lovit fără veste pe sultani şi i-au omorît pe amîndoi şi după această faptă au purces cu coşurile sale spre ţara leşească, pohtind de la leşi loc să se aşeze sub ascultarea lor. Îmbla pre la tîrguri şi prin sate toţi cu cîte o cruce de lemn la piept, semn de închinăciune. Ci leşii aşa loc deşert fără oameni mai înlăuntrul ţării sale neavînd, le-au dat cîmp pre Nipru între Krilav şi între Kodin: şi era aproape de 20 000 de nohai hoarda aceea”.

Nu-i vorbă, peste un secol îi întîlnim iar în Buceag, cerînd acum loc de la moldoveni, care, neavînd ce să-şi facă capului, le măsura un petec de pămînt de 32 ceasuri lungime şi două lăţime tot pe locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mîrzacii toţi se obligă printr-un lung înscris, dat la mîna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă pentru locurile de păşunat, iar de unde le-or spune pîrcălabii să se retragă cu turmele, de acolo să se şi retragă fără a face bucluc. Dar despre acestea mai pe larg la veacul al optsprezecelea.

A vorbi despre aceşti oameni ca despre nişte possesseurs legitimes ai Basarabiei ni se pare cel puţin curios şi tot atît de curioasă este deci si teoria cum că Basarabia s-a cucerit de Rusia de la turci şi de la tătari. Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pămîntului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pămîntul moldovenesc, care n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de a o avea. Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existenţa eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputîndu-se administra bisericeşte de episcopia de Buzău, s-a format o nouă eparhie, atîrnătoare direct de patriarhul din Constantinopol, avînd sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrîn de pe malul drept al Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericii, totdeauna conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie: „Să se ştie că a venit părintele Ignatie de la părintele vlădica Calinic etc.”, care acest Calinic era mai înainte aici la Brăila Mitropolit Drist(Dorystolum-Silistria) şi Proilav (Proilabum-Brăila).

În anul 1641 părinţii călugări de la mănăstirea Caracal, din Sfîntul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail. Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica Sf. Niculaie din Ismail se învechise şi se dărîmase, de vreme ce călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască. Prin urmare, biserica din Ismail fiind cel puţin din veacul al 16-lea şi oraşul a trebuit să fie fondat de moldoveni, încît Miron Costin în Descrierea Moldovei şi Ţării Româneşti (scrisă la 1674 în versuri polone) greşeşte cînd zice că Ismailul e de fundaţiune turcească. Cantemir nu comite această greşală, el zice lămurit: „Ismail Moldavis olium Smil dictus...”. Se vede că Ismailul a avut aceeaşi soarta ca şi Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca şi din Proilabum, Ibrăila. Dar să venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilavici.

De eparhia acestei mitropolii se ţinea:

I. Silistra, Brăila, Chilia. Trăgînd o linie din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustenge, încît întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrîn intră în eparhie.

II. Reni, Ismail, Aeherman (Cetatea Alba), Bender (Tighina). Trăgînd o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în chestiune.

III. Toate satele şi oraşele româneşti dintre Nistru şi Bug, adică din Podolia şi Cherson. Citat anume e oraşul Dubăsari, dincolo de Nistru, care se ţinuse de episcopia Huşilor. Dar la sud de Dubăsari sînt Mălaieşti, la nord de ei e oraşul Balta, apoi oraşul Ocna şi încă foarte multe sate, rămase pînă azi româneşti. La Dubăsari — dincolo de Nistru — era la 1791 pînă şi o tipografie românească din care au ieşit mai multe cărţi bisericeşti.

Tătarii d-lui X devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba pe la anul 1640 Vasile Vvd. Lupu le zideşte o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mînăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail. În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit. Ce ilustraţie pentru fraza: „la Bessarabie à acun point de vue n'a pu être considérée comme restituée à ses possesseurs légitimes !”

Să mulţumim bisericii noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunii legitime nu mai poate fi controversată. Dar acest argument devine si mai tare în veacul al optsprezecelea, cînd graful Rumianţof - lui-même - aprobă desfiinţarea (deşi numai trecătoare) a mitropoliei Proilabului şi împarte eparhia, dînd toată Basarabia pînă la Bender eparhiei de Huşi, de care s-a ţinut mai înainte şi Brăila, eparhiei de Buzău. Dar despre acestea mai tîrziu.

M. Eminescu