Goţii în Dacia

  Toate fântânile istorice, textele şi monumentele contemporane, ni-i arată pe goţi şezând şi lucrând numai în partea răsăriteană a României actuale, începând de la Nistru cam până pe la Buzău, nicăieri însă în Oltenia, ba nici măcar în vecinătatea acestei regiuni.

Itinerarul succesivei migraţii a goţilor pleacă de la nord în direcţia litoralului Marii Negre, aşezându-se acolo în sec. II d. Cr., în spaţiul dintre Don şi Nistru, adică la hotarul oriental al Daciei. Stabiliţi aici, urmează din partea lor un şir de încercări de a străbate pe malul drept al Dunării, unde erau atraşi de faima avuţiei provinciilor greceşti. Acest punct obiectiv fiind hotărât, calea cea mai scurtă de a-l ajunge era, naturalmente, Dunărea şi gurile ei, de unde goţii mergeau drept în Bulgaria şi mai departe, mulţumindu-se cu posesiunea tranzitorie a actualei Basarabii şi lăsând să mai treacă mult timp până să înceapă a se gândi la Moldova, care nu se afla în drumul ce-l aleseseră ei pentru a atinge mai curând ţinta. Într-adevăr, oricând e în joc Goţia propriu-zisă, unde reședea forţa ofensivă şi defensivă a elementului gotic în Dacia, o găsim între Prut şi Nistru.

La anul 251, expediţia goţilor contra romanilor se îndreaptă asupra orașului Filipopoli, de unde retrăgându-se şi căutând a se întoarce acasă, urmăriţi fiind de armata împăratului Decius, ei apucă spre oraşul Abrit lângă Varna actuală, adică în cea mai dreaptă linie spre Basarabia. Între anii 268-270 - zice Zosim - sciţii, erulii, peucii şi goţii pun 320.000 de oameni pe 6.000 de vase şi atacă oraşul Tomis în Dobrogea. De unde plecase oare acea formidabilă flota? De lângă Nistru.

Între anii 367-369 împăratul Valens, voind să-i izbească pe goţi în propria lor ţară, face un pod pe Dunăre. În ce loc anume? Lângă oraşul Noviodun sau Novietun, care, după unanima mărturie a lui Ptolemeu, a Tablei Peutingeriane, a Itinerarului lui Antonin, a Notiţei „Dignitatum”, a lui Procopiu, a Codicelui Teodosian etc., se afla lângă actuala Isaccea, adică în faţa Basarabiei. Astfel, până la anul 370, dominaţia gotică peste Dacia, în înţelesul cel adevărat al cuvântului, se concentra exclusiv între Prut şi Nistru.

Tocmai atunci năvălesc teribilii huni. Peste ramura cea mai occidentală a goţilor domnea Atanaric. El trimite o parte din oaste pentru a recunoaşte poziţia hunilor, iar singur se aşează într-o vale lângă Nistru. Gonit de aici - zice contemporanul Ammianus Marcellinus - Atanaric încearcă a ridica un zid, prin care să unească malul Prutului cu Dunărea şi din dosul căruia să poată rezista hunilor: „a superciliis Geraşi fluminis ad usque Danubium”. Acest pasaj rămăsese până acum poate rău înţeles. S-a crezut generalmente că Atanaric va fi clădit un zid de la malul occidental al Prutului spre Dunăre până undeva lângă Galaţi. În acest caz, regele goţilor ar fi comis un act de flagrantă absurditate, căci hunii veneau de la răsărit, nu de la apus, încât ei n-ar fi avut decât să treacă Prutul pe la spatele lui Atanaric, prinzându-l apoi în cursa pe care şi-o va fi întins cu naivitate el însuşi. E mai probabil că zidul în chestiune unea malul oriental al Prutului cu Dunărea, baricadând astfel contra hunilor anume regiunea Ismailului.

Constrânşi din nou a fugi, goţii caută scăparea în munţii Cauca: „ad Caucalandensem locum”. Aici noi îi vedem deja departe de Prut. Dar nu mai era acolo „ţara gotică”, deoarece Atanaric - zice tot Ammianus Marcellinus - trebuia s-o apuce cu forţa, gonindu-i pe sarmaţii ce o stăpâneau: „Sarmatis inde extrusis”. Aceasta ne aduce aminte că şi Constantin cel Mare, cu o jumătate de secol mai înainte îi bătuse pe goţi nu pe propriul lor pământ, ci iarăşi în ţările sarmaţilor: „Victi Gothi ab exercitu Romano în terris Sarmatarum”. Fondarea castelului Dafne la gura Argeșului, atribuită expres marelui Constantin de către Procopiu şi a cărui poziţie topografică - de vreme ce se afla faţă-n faţă cu oraşul Transmarisca de dincolo de Dunăre - este de o precizie aşa zicând geometrică, mulţumită Tablei Peutingeriane şi Itinerarului lui Antonin, probează că acele „ţări ale sarmaţilor” cuprindeau jumătatea cea răsăriteana a Munteniei.

Aceasta justifică, până la un punct, opinia d-lui Odobescu, cum că „Caucaland” al lui Ammianus Marcellinus trebuie căutat în regiunea Buzăului, unde într-adevăr vreo doi munţi poartă până astăzi numele de Coca, contras din „Cauca” şi unde descoperirea tezaurului gotic de la Pietroasa explica foarte bine faptul petrecerii pe acolo a fugarului Atanaric. Acest fapt devine chiar necontestabil, dacă ne vom aduce aminte, pe lângă celelalte, că Sf. Sava Gotul, martirizat la anul 372 din ordinul lui Atanaric, fusese înecat, după mărturia unei fântâni contemporane, anume în râul Buzău: „tratxerunt Sabam ad fluvium, qui vocatur Musaeus, ut ibi eum suffocarent”.

Numai în Moldova, iar mai ales în Basarabia, goţii sunt la ei acasă făcând din când în când câte o apariţie până la câmpia ostică a Munteniei, dar toate opintirile invazionare cele mai crâncene rezervând special provinciilor romane de peste Dunăre unde-i ademenea aurul bizantin. Şi zicând aceasta, noi înţelegem atât pe tervingi şi pe greutungi, adică pe goţi în accepţiunea cea mai strânsă a cuvântului, precum şi pe aşa-numiţii taifali, aşezaţi de Ammianus Marcellinus între Prut şi Dunăre, care însă niciodată nu se dau în fântâni istorice ca goţi, ci totdeauna numai ca aliaţi ai diferitelor popoare gotice, iar judecând după obiceiurile lor, n-au fost – poate nici măcar de viţă germanică.

Năvala hunică a pus capăt dominaţiei goţilor chiar în Moldova, strămutându-i mai cu toţii în Bulgaria, unde ei „s-au aşezat la poalele Balcanilor - zice Iornande - ca şi când ar fi fost pământul lor de naştere”. Sub marele Teodosiu se încearcă a se mai strecura într-acolo un rest gotic de pe malul nordic al Istrului, vedem pogorându-se tot din Basarabia, căci trecătoarea se opera, anume la gurile fluviului. Afară de cei trecuţi în Bulgaria, mai erau alţi goţi care rămăseseră dincolo de Nistru, unde - se zice - posteritatea lor, peste o mie de ani, în sec. XVI, mai vorbea un dialect gotic foarte corupt.

B.P. Haşdeu

Hesychios din Alexandria

 A trăit probabil în sec. al V-lea sau al VI-lea şi este autorul celui mai bogat Lexicon care ni s-a păstrat din antichitate. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Eulogios, Hesychios arată că grămăticul Diogenianos adunase înaintea lui, într-un singur lexicon conţinutul glosarelor cu privire la epopeea homerică, poezia lirică, tragedie, comedie şi oratori. Hesychios spunea că a căutat să completeze această lucrare. Opera sa cuprinde, în ordine alfabetică, termeni rari şi proverbe întrebuinţate de autorii clasici. Lexiconul lui Hesychios are diferite glose etnice, printre care scitice şi trace.

Culegere alfabetică de cuvinte de tot felul

Abakes: fără glas, mut, tăcut. E şi termen de arhitectură. Sciţii zic aşa bărbatului.

Abi: de către. Se zice de către sciţi.

Abie: au aruncat, zic sciţii.

Agly: e numită lebăda de către sciţi.

Adigor: insectă care mănâncă plante, cum e numită de sciţi.

Halonetos: tracii..., când luau sare, dădeau sclavi. Unii însă (înţeleg): ieftin, care preţuieşte puţin.

Anacharsis: un fel de peşte. Şi nume propriu.

Anor: minte, (se spune) de către sciţi.

Aposkythisai: a tăia împrejur (Adică a jupui piele cu păr de pe cap, ca sciţii).

Artimeasa: Afrodita cerească, (numită aşa) de sciţi (Luna).

Astralia: tracul, zic lidienii.

Câmpia lui Ahile: insula lui Ahile, care se cheamă Leuce. Există şi cursele lui Ahile lângă această insulă.

Barygetas: care au greutate şi care sunt geţi.

Basarai: haine purtate de bacante în Tracia.

Bendis: Artemis la traci; la atenieni sărbătorirea zeiţei Bendis

Busbaton: Artemis. (Spun) tracii.

Brynchos: laţ.

Bythizon (cufundând): care bagă la fundul mării. Sciţii.

Genta: carne, măruntaie.

Goitosyron: Appolo. Sciţii.

Ephestioi: slugi, care au vatră şi case. Străini, care stau într-o ţară. Servitorii. Sclavi fugari ai regelui sciţilor.

Zalmoxis: Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitgaora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că [Zalmoxis] era consacrat lui Cronos [nemuritor].

Zibythide: femeile trace sau tracii nobili.

Zilai: vinul la traci.

Thapsinon [galben]: culoarea galbenă din lemnul plantei thapsos, cu care se vopseşte galben lâna şi părul capului. Unii spun că aceasta este scitică. Şi râul, lângă care creşte lemnul, se numeşte Thapsos. Există şi o rădăcină numită „thapsia”.

Thrattes: piatră la traci.

Istrianides: hainele scitice.

Istros: fluviu care (se numeşte) şi Danubius.

Kanabis [cânepă]: parfum scitic, care are o astfel de putere, încât usucă tot ce e aşezat în apropiere. Există o plantă asemănătoare cu inul, din care femeile trace fac haine. Herodot. Sămânţa acestei plante se arde pentru a produce fum.

Kaprontai: se numeau aşa tracii.

Kararyes: locuinţele scitice. Unii însă (numesc astfel) carele gătite.

Kimmerioi (cimmerieni): sciţi...

Krobyzoi: un neam de traci.

Leba: oraş la traci.

Trib lotobosc: unii (socotesc) Tracia, alţii Egiptul, alţii Sciţia.

Marea zeiţă: zice Aristofan despre Bendis, căci este zeiţă tracă.

Meliteion: o băutură scitică din miere fiartă cu apă şi cu nişte iarbă (hidromel).

Mesple: luna, (numită astfel) la sciţi.

Hormatai: cei care ucid oameni. Sciţi.

Pagaie: câine, în limba scitică.

Parme: armă tracă, armă defensivă.

Peltes: armă tracă; un fel de peşte sărat.

Pelamys (pălămidă), cu y, (este un) peşte din Pont.

Ripai: munţi scitici, de unde suflă vântul Boreas.

Rhomphaia [sabie]: armă defensivă tracă, sabie uşor curbată, sabie dreaptă sau suliţă lungă.

Sagaris: secure cu o singură gură.

Sanaptin: (numesc) pe băutorul de vin.

Sarperdes: nume de peşte. Unii (spun că este) un fel de peşte sărat; alţii (că e) peştele coracin, din apele pontice.

Scalme [sabie tracă]: cuţit mare trac.

Scarke: în limba tracă „bani de argint”.

Sciţi: astfel se spunea unuia dintre neamurile de oameni.

Skythika (scitice): un fel de incălţăminte.

Lemn scitic: (femeia) cea focoasă; unii (numesc aşa planta) thapsia.

Scitic: Cratinos zicea scit lui Hipponicos, fiindcă era roşcovan. (Se cheamă aşa şi aceea) cu care vopsesc femeile lâna.

Ştergar în felul scitic: sciţii jupuiau pielea de pe capetele (duşmanilor) şi o foloseau în loc de ştergare.

Pustiul sciţilor: proverb răspândit de la sciţii fugari din Efes. Se aplică celor ce sunt părăsiţi de cineva.

Ren: animal asemănător cu un cerb a cărui piele sciţii o folosesc pentru haine.

Torelle: exclamaţie de jale tracă, însoţită de flaut.

Tralleis: aşa se numeau mercenarii traci în serviciul regilor, care îndeplineau slujbe în legătură cu uciderile.

Tranipsoi: neam tracic.

Basarabia - Veacul al nouăsprezecelea

 În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă peste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pămîntul pînă atunci, de 640.000 (zi sase sute patruzeci de mii) de oameni cu 3370 tunuri (zi una mie trei sute şaptezeci). Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei? Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112.000 de oameni, avînd a se împotrivi la peste jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuşi Napoleon I. În momentul acesta Rusia avea 53.000 de oameni sub Kutusof în Moldova, care-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.

Spuie oricine drept: era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Cînd delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire? Dumnezeu să ne ierte, dar nu ştim într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oştirii ruseşti din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrîni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că demersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-au trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripii drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Seliwarzemberg. Noi am spus-o încă în cel dîntîi articoli că Anglia a stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care i-a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.

În orice caz, ştiind că adevărata putere care i-a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să admitem că diplomaţii engleji erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne vor da ştiinţele cele mai exacte despre această... ciudată cucerire cu sabia. Consulul general al Angliei de la Bucureşti, W. Wilkinson, în cartea sa „Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atît de nefavorabile Rusiei. Iată acea relaţiune:

„Galib Efendi care, după schimbările mari întîmplate la Constantinopole, reluase funcţiunile de ministru al afacerilor străine, a fost principalul plenipotenţiar la Bucureşti în anii 1811 şi 1812; însă prinţul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era faţă la negociaţiuni, au dat direcţie celei mai mari părţi a lor şi era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca şi cei doi fraţi ai săi, el fusese cu nestrămutare ataşat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; şi speranţa ce o concepuse, de a fi înălţat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambiţiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr consideraţiuni care păreau a face sigură numirea lui. Cesiunea Valahiei şi a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale şi el o combătu cu energie şi succes; dar, făcînd Porţii un serviciu atît de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de ataşamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotenţiarii ruşi ar fi consimţit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii şi de a o subscrie sub orice condiţie care nu s-ar fi întins dincolo de această restituţiune. Dar Moruzi, care avea cunoştinţă perfectă despre aceste dispoziţiuni, au hotărît definitiv condiţiunile tratatului, cedînd Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e siluată între rîurile Nistru şi Prut, şi făcînd astfel pentru viitor din acest din urmă rîu linia de demarcaţiune a frontierelor ruseşti. Agenţii vigilenţi ai lui Buonaparte la Constantinopol nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Cînd, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustraţi în speranţa de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgraţie familia acestui prinţ grec, pentru a putea cel puţin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dînşii. Ei îl arătară pe prinţul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obţine condiţiile cele mai avantagioase. Între acestea se-ncepură ostilităţile între Franţa şi Rusia; şi Poarta, arătînd rezoluţia sa tare de-a rămîne neutră şi nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curţile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru Valahia)...Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Efendi, află noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aştepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcîndu-se la Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole şi i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creştin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temîndu-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor şi în speranţa de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, proprie vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoţi pe acest ministru pînă în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ştersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe care le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condiţiile păcii ce le subscrise intrigilor şi trădării lui Moruzi şi că primise în consecinţă ordine secrete de a aresta pe acest prinţ, îndată ce vor fi trecut amîndoi Dunărea şi a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Şumla. Moruzi, încuragiat din ce în ce mai mult de protestaţiunile de amiciţie a lui Galib Effendi, părăsi Bucureştiul în luna lui septemvrie. Ajungînd la Rusciuc a fost condus cu escortă la Şumla; dar abia intră în locuinţa marelui vizir cînd mai mulţi ceauşi se aruncară asupra lui îl tăiară în bucăţi cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus trei zile la porţile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absenţa lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lîngă Poartă şi-a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra imperiului otoman”.

Iată dar sfîrşitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contemporan, de un consul general englez care era la Bucureşti în vremea tratărilor şi, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoştinţă deplină despre toate firele care se torceau şi se ţeseau la noi, pe socoteala noastră.

Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această... „cucerire”? Posibil de-a zice astăzi cum că împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această chestiune ar veni înaintea Congresului? Am înţelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuţiunea s-ar învîrti pe un teren propriu şi le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am obicinuit a-l crede generos şi bun întrucît priveşte persoana sa, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.

Toate elementele morale în această afacere sînt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pămînt românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pămînt printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pămînt nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.

Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea ruşilor. Pentru a răspunde şi la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura şi a fi mulţămitori.

Ce ni se opune? Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cîntarul. De braţul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atîrnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru ţară în genere, căreia puţinii lucrători pe ogorul istoriei naţionale îi oferă azi mijloace de a se apăra.

Pentru veacul al XIV[-lea] şi al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B. P. Hajdeu şi Arhiva istorica a României, editată de acelaşi, apoi Beitrage zur Geschichte der Romunen V. Eudoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai preţios sînt capitulaţiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Huşilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos ; pentru al XVIII-lea aceeaşi colecţie de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în greceşte de un Amiras, în care e cuprins şi textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecţiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX [-lea] în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras şi Wilkinson ne-au atras atenţia d. Al. Odobescu.

M. Eminescu

Basarabia - Veacul al optsprezecelea

 Am zis într-un rînd că oricîte picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie şi să le aşeze si că de la un rînd de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca şi mai înainte.

În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzîndu-şi domnia pînă la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni coprinzînd cu cetăţi însemnate şi avute întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, în al 16-lea cetăţile Chilia şi Cetatea Albă sînt sub dominaţie turcească, însă numai cu circumscripţia militară, în al 17-lea tătarii apar şi dispar din Bugeac, iar paralel cu viaţa călătoare şi nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri îşi urmează înainte viaţa lor de popor statornic, avînd o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri. Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea ?

Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noştri care descriu acest veac au trăit înlăuntrul lui, ei nu sînt copiatori de izvoade bătrîne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele şi învoielile Ecaterinei a II [-a] cu împărăţia turcească stau deschise şi pe faţă, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunii Bucovinei avem corespondenţa dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopole, şi Kaunitz, cancelarul Imperiului habsburgic; cu un cuvînt, materialul se grămădeşte înaintea noastră şi nu mai avem nevoie de a face judecăţi prin analogie de cazuri, căci evenimentele înşile poartă pe ele pecetea valorei lor intrinsece, evenimente care nu se pot nici nega, nici discuta chiar. În acest embarras de richesse trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puţine.

La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Huşilor şi Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhielor acestor două scaune. Cearta e anume pentru Dubăsari — dincolo de Nistru — şi satele Sultan-Cîşlaşi şi Musaip-Cîşlaşi din Bugeag. Numele satelor sînt evident tătăreşti, dar populaţia e creştină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creştini purtînd proces pentru ele. Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a... hanului tătărăsc? Ioanichie, mitropolitul Brăilei, vine la Iaşi şi se tînguieşte domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei feţe bisericeşti, a patriarhului Samuil. Patriarhul, în prezenţa sfatului ţării şi a părţilor litigante, găseşte cu cale că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămînă sub jurisdicţia mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămînă sub ascultarea episcopului de Huşi. Amîndoi episcopii îşi dau înscrisuri conform acestei hotărîri. Iată înscrisul lui Iorest, episcop de Huşi:
„Venind Sfinţia Sa Părintele Ioanichie aici la Iaşi au ieşit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai Alexandru Voievod (Mavrocordat) şi Măria Sa ne-au poruncit să mergem la fericitul Părintele Papă şi Patriarh de la Alexandria, Kyr Samuil, ca să ne îndreptăm şi, mergînd înaintea Sfinţiei Sale, fiind acolo şi dumnealor boiarii cei mari şi luîndu-ne seama Sfinţia Sa Patriarhul, ne-am aşezat frăţeşte şi cu pace într-acelaş chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub ascultarea episcopiei de Huşi şi să rămîie sub ascultarea mitropoliei de Brăila, nefiind pe hotarul Moldovei, nici să le dăm mirul, nici blagoslovenia. Iară pentru Sultan-Cîşlaşi şi pentru Musaip-Cîşlaşi ca să fie tot sub ascultarea Huşilor precum a fost şi până acum şi aşa am primit amîndoi pe această aşezare de împărţeală etc.”.

Peste patrusprezece ani, la 1730, domneşte în Moldova Grigorie Ghica bătrînul. În acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crîm cere de la Poartă să mijlocească pe lîngă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toţi mîrzacii din Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.

Pentru mai mare vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mîna lui Grigore Vodă:

„Pricina acestui zapis este precum în anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730) Măria Sa înălţatul şi milostivul stăpînul nostru Mengli-Gherei Han, trimiţînd arz la Împărăţie pentru ca să ni se orînduiască din pămîntul Moldovei loc de aşezămînt şi de păşunarea bucatelor, după arzul Măriei Sale şi cu ştiinţa Măriei Sale, Domnului Moldovei orînduindu-ni-se cu firman împărătesc din pămîntul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, care loc fiind din început chiar loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei: Măria Sa hanul împreună cu Măria Sa paşa, păzitorul Tighinei, cu hatişerif împărătesc au hotărît şi au măsurat şi au lămurit hotarul acestui loc mai sus pomenit; [au] orînduit pentru cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, să dea, osebit de uşurul ce este obicinuit ca plată, chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor locui pe acel loc al Moldovei să-şi dea uşurul şi hacul pămîntului şi toată plata deplin şi cu învoinţa noastră şi a tuturor bătrînilor noştri făcutu-s-au şi hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea cu carele noi toţi ne-am legat şi am primit; după cum însemnează hogetul, aşezate fiind aceste tocmele şi orînduiele, noi toţi aşezîndu-ne ca să locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit. Însa cunoscînd noi că pentru păşunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă şi strîmtoare, ajuns-am cu rugăminte divanul Măriei Sale hanului stăpînului nostru, rugîndînd şi cucerindu-ne ca să ne isprăvească puţină nevoie numai pentru dobitoace şi păstorii noştri să se poată păşuna pe unde părţi de loc a Moldovei de pe care ne-am rădicat noi, fiind acele părţi de loc de această dată nelocuite de raiaua Moldovei şi, deşerte aflîndu-se acele părţi de loc, ne-am rugat ca să avem voie a ne păşuna dobitoacele noastre o samă de vreme. Deci Măria Sa hanul, milostivindu-se asupra noastră, trimis-au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarlicul Măriei Sale şi despre partea noastră, a nohailor, pe Kaspolat-mîrza anume şi pe Cantemir-mîrza şi pe Iş-mîrza şi pe sultanul Mambet-mîrza, împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; care, împreunîndu-se cu Măria Sa Domnul Moldovei şi arătîndu-se pofta şi rugămintea noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cum că acele locuri sînt pentru trebuinţa locuitorilor Moldovei şi pe urmă pe acele locuri este să se aşeze şi să lăcuiască raiaua Moldovei. Într-acesta chip arătîndu-le Măria Sa Domnul Moldovei, marzacii acei de mai sus pomeniţi, vechilii noştri, răspunzînd într-acesta chip, s-au apucat, de vreme că acele părţi de loc pe care noi să ne păşunăm dobitoacele se află deşerte de această dată de lăcuitori, pe acele părţi de loc poftim să ni se dea voie de păşunat o samă de vreme; iară în părţile ce-or fi trebuitoare pentru lăcuiturii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să păşunăm în părţile unde ne vor arăta ispravnicii şi zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile şi despre car[e] ne-ar arăta ci că este de trebuinţă lăcuitorilor Moldovei îndată fără nici o întârziere să avem a ne rădica dobitoacele. Şi, osebit de aceasta, apucîndu-ne noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alîm îndoit pe bucatele noastre, Măria Sa plecînd către poftă şi porunca (?) Măriei Sale hanului şi sfătuindu-se la aceasta şi cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns, zicînd: precum pentru păşunea dobitoacelor de-om cumva păşi noi peste legăturile şi aşezămîntul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase dobitoacele pe locurile Moldovei să le păşunăm; aşijderea şi dobitoacele noastre să aibă a se păşuna numai pe acele părţi de loc care ne-ar arăta domnealui sărdarul şi dumnealui căpitanul de codru şi afară din cuvîntul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu păşim, nici să facem cît de puţină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pămîntul Moldovei lăcaş au sălaş pentru păstorii noştri, ce numai să aibă a-şi purta păstorii noştri după obiceiul lor cîte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să nu fim volnici a bate par sau ţăruş, fără decît vitele noastre, fiind la iernatec şi fiind trebuinţă pentru viţeii noştri, să stea supt acoperămînt, numai pentru viţeii noştri să avem voie, din începutul iernii pînă în sfîrşit, a ne urzi pe locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale cîte o colibă ce se cheamă tătăreşte aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii şi iară noi singuri să avem a le strica la sfîrşitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc şi a ne ridica cu totul. Aşijderea şi din stăpînii dobitoacelor, cari ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mîrzaci fiind sau karatătari, fiind trebuinţă să-şi cerceteze dobitoacele, de ar vrea să meargă la dobitoace să le vadă, să aibă întîi a merge la boierii Măriei Sale dregătorii marginilor, adică la serdarul şi la căpitanul de codru şi la pîrcălabul de Lăpuşna şi, arătîndu-şi nevoia şi trebuinţa lor ca să meargă să-şi vadă dobitoacele colo unde se păşunează, aşa cu ştiinţa lor să aibă voie a merge, iară fără de voia şi cuvîntul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părţile Moldovei. Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori păstorii noştri cu vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fînaţelor răielii locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alţii şi s-ar ispiti a face cît de puţin val sau cît de puţină stricăciune fînaţelor, odăilor, dobitoacelor, pînilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se prinde şi legal să se trimiţă la Iaşi şi acolo să i se dea certare precum se cade. Şi pe locurile unde s-ar păşuna vitele noastre, oricînd ne-ar arăta şi ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus cum că părţile acele sînt trebuitoare pentru lăcuitorii Moldovei, îndată să avem a ne rădica dobitoacelor de acolo fără nici o întîrziere şi price. Iar pentru alîmul îndoit apucîndu-ne noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alîm îndoit şi ne-au arătat că gîndul M[ăriei] S[ale] nu este să ia de la noi alîm îndoit, nici să lăcomeşte a lua de la noi bani îndoiţi pentru păşunatul vitelor noastre; ce numai pe cît însemnează în hoget atîta primeşte şi Măria Sa să ia de la noi. Pentru care şi noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hoget, toate deplin fără nici o pricină şi preget, şi afară din hotarul acesta la nimică să nu păşim, nici cîtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele noastre să nu avem a supune şi a tăinui dobitoacele răielii sau a neguţitorilor. Şi dintr-aceste legături, din toate cîte s-au pomenit mai sus, de-om păşi cît de puţin şi de n-am păzi aceste legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe locul Moldovei. Deci într-acest chip ca acela ce ne este nouă în folos după bună şi înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului, vechilii noştri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Măriei Sale noi toţi am primit această legătură şi acest răspuns ce ni l-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei şi toate le-am primit noi cu toţi mîrzacii şi bătrînii nohailor şi ne-am apucat că, de-om păşi cît de puţin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu toţii cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare şi încredinţat că cu ştiinţa şi cu pofta noastră a tuturor s-au scris şi s-au alcătuit şi s-au dat la mîna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigorie Vodă, la mijlocul luminei lui Sefer în anul 1142”. Iscăliţi:— Şitak-bci. Ismail-mîrza. Batîr-mîrza Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslan-olu. Nevrut-mîrza. Hagi-bci-mîrza. Aslan-mîrza. Giaun-mîrza. Mamai-olu. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu. Iskender-mîrza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mîrza. Kan-mîrza-olu. Mehemet-olu. Bei-mîrza-olu.

Din acest document nepreţuit, plin de naivitate şi de tautologie, se văd următoarele lucruri:
1) că tătarii erau supuşi străini al hanului din Crîm;
2) că li se orînduieşte loc de aşezămînt şi de păşunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi şi zic Buceag, adică colţ de pămînt;
3) că pînă la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite „uşurul” si „hacul”, fiind, din început chiar, loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pămîntului Moldovei;
4) că de acum vor plăti deosebit şi chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;
5) că afară de aceste locuri de aşezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a păşuna şi pe alte locuri deşerte şi că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alîm îndoit;
6) că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaş sau sălaş, nici a bate par sau ţăruş în pămînt, ci numai sub cort să poată locui. Făcînd bordei pentru iarnă, să-l ridice primăvara, căci altfel dregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor şi-i vor alunga;
7) că fără voia dumisale serdarului şi a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-şi viziteze vitele;
8) că, îndată ce li s-ar porunci să părăsească păşunea, s-o şi părăsească fără întîrziere şi price;
9) că, făcînd stricăciune sau val fînaţelor, dobitoacelor, odăilor, pînilor sau semnăturilor, să fie prinşi, legaţi, trimişi la Iaşi şi pedepsiţi;
10) că nu vor mai tăinui (vorbă subţire pentru fura) vitele raielii sau neguţătorilor;
11) că, oricînd n-ar îndeplini obligaţiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două ceasuri. Ciudaţi possesseurs légitimes?

Sub aceste condiţiuni grele tătarii rămîn ca arendaşi ai Buceagului, pe un petec de pămîmt de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se judecă între ei, dar, făcînd neajunsuri cît de mici moldovenilor, sînt judecaţi la Iaşi de judecătorii ordinari ai ţării. Păşunîndu-şi vitele, n-au voie nici ţăruş în pămînt să bată, necum să-şi facă casă. De aceea nu-i mirare că renumiţii generali Rumianţof şi Şumarof i-a găsit sub corturi. Numai cortul pe care-l ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de petecul Bugeacului. În sfîrşit ruşii i-au dat pe bieţii noştri arendaşi afară, făcînd astfel pagubă visteriei. Daca exista pe atunci o administraţie a domeniilor statului, ar fi protestat şi i-ar fi luat sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în înscris, nu ştia să-şi ia advocaţi şi să se judece pe la curţi şi tribunale; de aceea l-au şi tuns ruşii. E drept că Chiel-Mehmet nici n-avea mare cheltuială la tuns.

Dar să lăsăm pe tătari de o parte şi să ne-ntoarcem la alt şir de idei. În veacul al optsprezecelea se începe înrîurirea politicii ruseşti în provinciile turceşti sau atîrnătoare de Turcia. După ce Petru cel Mare cîştigase bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brîncoveanu trimite soli la dînsul şi-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brîncoveanu era în genere un om care promitea multe şi voia să aibă în toate părţile razim. El sta în corespondenţă secretă cu toată lumea, pînă ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri şi a hotărît stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopole şi crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova ; dar acesta, în loc să lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianţă, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianţă Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai acelaşi an Cantemir publică proclamaţia sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părţile uzurpate de turci şi a întreţine cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10.000 de oameni. Se ştie ce trist sfîrşit a avut acea campanie rusească, care s-a încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimţit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipi toate cetăţile de la graniţele Turciei.

Dar pe români i-a costat şi mai mult pasul pripit al învăţatului Cantemir. Constantin Brîncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioţilor. Tot in acest veac înrîurirea Rusiei în Principate creşte din ce în ce. Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare îşi asigură oarecare înrîurire asupra creştinilor din Orient. În vremea împărătesei Anei (1730— 1741) emisarii mareşalului Münich răspîndesc aur şi proclamaţiuni prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741—1762) emisarii se îmulţesc, pînă ce în sfîrşit, sub Ecaterina II (1763—96), politica rusească în Orient s-a copt cu desăvîrşire.

În 1769 Rusia declară război Turciei, Galiţin ocupă Hotinul; în fevruarie 1770 boierii moldoveni şi munteni jură credinţă Ecaterinei, în 1771 feldmareşalul Rumianţof stabileşte cîte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina doreşte unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focşani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanţia mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăţilor Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ş.a.

În genere interregnul din vremea ocupaţiei ruseşti de la 1769—1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru pînă în Carpaţi. Pe monedele bătute pentru Principate marca Moldovei şi a Ţării Româneşti sînt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărîmarea întăriturilor de la Hotin, Bender şi Cetatea Albă şi împreunarea acestor oraşe cu Moldova, iar a Brăilei cu Ţara Românească. Corespondenţa lui Thugut cu Kaunitz dovedeşte aceasta cu asupra de măsură, ca şi tratările din congresul de la Focşani, ca şi candidatura lui Stanislaus August care — si fata favissent— era să fie cel dintîi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pămînt de la gurile Dunării, pe cînd, celei de azi —nu.

Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit pînă acuma firul roşu al dreptului neschimbat a Moldovei asupra Basarabiei întrucît el trăia în chiar conştiinţa ţării. De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înţelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desfiinţează Proilavia şi reintegrează vechile eparhii române. Ţinutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Acherman şi Bender episcopiei de Huşi, iar ţinutul Hotinului episcopiei de Rădăuţi. Mitropoliţii au şi aplicat hotărîrea lor, înainte chiar de a supune dispoziţia şi grafului Rumianţof, de la care însă a primit în această privinţă următoarea dezlegare printr-o scrisoare (româneşte şi ruseşte):
„Prea Sfinţite Arhiepiscope şi Mitropolite al Moldovei,
Al meu milostiv Arhipăstoriu, după socotinţa înştiinţărilor Preasfinţiei Tale şi a Preasfinţitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei pentru eparhia Brăilei, şi eu aşa socotesc că, pînă se va face hotărîre de la marea stăpînire, povăţuirea cea duhovnicească a acelor ţinuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Achermanului şi a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huşi. Iar ţinutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora şi Preasfinţia Ta să binevoieşti a scrie celui mai mare povăţuitor a eparhiei aceea, după hotărîrea bisericească şi politicească. Iar eu pentru înştiinţarea la comandirii acelor ţinuturi am scris.
Al Preasfinţiei Tale plecat slugă,
1773, aprilie 25 subscris; Graf Rumianţof”

În urmarea acestei epistole mitropolitul înştiinţează prin enciclică pe toată tagma bisericească şi pe toţi creştinii ortodocși din ţinuturile anexate la eparhia de Huşi (Ismail, Eeni, Acherman şi Bender) că, după înţelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianţof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huşi. Iată dar o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

M. Eminescu

Basarabia - Veacul al şaptesprezecelea

 Bugeac în limba tătărească — zice Cantemir — va să zică unghi, un colţ de pământ. Cam pe la anul 1568 se începe roirea tătarilor înspre ţara Moldovei, precum ne-o spune Cantemir însuşi, care era de origină din cea mai însemnată familie a tătarilor nohai din cîte s-au aşezat în ţara noastră, ba chiar, în vremea în care Dimitrie era Domn creştin în Moldova, în Bugeac stăpînea peste tătari de asemenea un Cantemir. Tătarii, după cum ni-i descriu cronicarii, nu se ocupau cu plugăria, ci se ţineau cu turmele de cai şi cu prădatul. Sate nu aveau, ci numai tîrguri, se hrăneau cu lapte de iapă şi nu era nici una din ţările învecinate cu care să nu aibă bucluc.

La începutul veacului al şaptesprezecelea, Ieremia Movilă dăruieşte lui Kazigherei han din Crîm şapte sate în Bugeac, să-i fie de cîşle, adică de păscut şi de strînsul fruptului, aceasta pentru a-l împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie şi de prietenia Poloniei şi de mijlocirea hanului tătăresc pe lîngă Poartă.

Se vede însă că curînd după aceea tătarii Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Paşa, au fost rechemaţi în Crîm. Să nu uităm că cronicarii noştri trăiesc toţi în veacul al şaptesprezecelea, că Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la curtea lui Ieremia Movilă şi partizan al Movileştilor, că Miron Costin moare de sabia lui Cantemir, că ei toţi cunoşteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia; ba Miron Costin vorbeşte de ei cu acel ton nepreocupat al contemporanului, care nu găseşte de cuvi[i]nţă a mai explica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pahonţii ruseşti prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit şi cum se duc.

Destul că, după ce vedem cum la începutul veacului Ieremia Movilă le dăruieşte nouă sate, aflăm că deja la 1637 ei nu mai erau in Bugeac şi aceasta în urma unui tratat între Polonia şi hanul de Crîm. Iată ce zice Miron Costin: „Tot în acelaşi an (1637), Cantemir Paşa cu hoardele sale, peste voia hanului, au ieşit din Crîm şi s-au aşezat iar în Bugeac, care lucru nesuferind hanul şi mergînd dodăială şi de la leşi, care legase a doua legătură prin Koneţ-Polski cu Mustafa Paşa vizirul, să nu fie slobozi tătarii a locui în Bugeac, făcînd dodăială crăiei lor. Au ieşit poruncă la hanul şi la Vasile Vodă (Lupu), domnul ţarii noastre şi la Matei Vodă (Basarab), domnul muntenesc, să meargă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venit hanul cu oşti şi au purces şi Domnii cu îmbe ţările asupra lui Cantemir care, temîndu-se de hanul, au fugit în Ţarigrad, iar hoardele lui le-au luat hanul cu sine la Crîm, şi de pîra lui au pierit şi Cantemir zugrumat în Ţarigrad. După ce-au pornit din Bugeac hanul pe tătari, au lăsat pe doi sultani, fraţi ai săi, să vie cu dînşii; iară el au purces spre Crîm înainte. Iară cînd au fost la trecătoarea Niprului s-au ridicat nohaii şi au lovit fără veste pe sultani şi i-au omorît pe amîndoi şi după această faptă au purces cu coşurile sale spre ţara leşească, pohtind de la leşi loc să se aşeze sub ascultarea lor. Îmbla pre la tîrguri şi prin sate toţi cu cîte o cruce de lemn la piept, semn de închinăciune. Ci leşii aşa loc deşert fără oameni mai înlăuntrul ţării sale neavînd, le-au dat cîmp pre Nipru între Krilav şi între Kodin: şi era aproape de 20 000 de nohai hoarda aceea”.

Nu-i vorbă, peste un secol îi întîlnim iar în Buceag, cerînd acum loc de la moldoveni, care, neavînd ce să-şi facă capului, le măsura un petec de pămînt de 32 ceasuri lungime şi două lăţime tot pe locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mîrzacii toţi se obligă printr-un lung înscris, dat la mîna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă pentru locurile de păşunat, iar de unde le-or spune pîrcălabii să se retragă cu turmele, de acolo să se şi retragă fără a face bucluc. Dar despre acestea mai pe larg la veacul al optsprezecelea.

A vorbi despre aceşti oameni ca despre nişte possesseurs legitimes ai Basarabiei ni se pare cel puţin curios şi tot atît de curioasă este deci si teoria cum că Basarabia s-a cucerit de Rusia de la turci şi de la tătari. Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pămîntului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pămîntul moldovenesc, care n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de a o avea. Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existenţa eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputîndu-se administra bisericeşte de episcopia de Buzău, s-a format o nouă eparhie, atîrnătoare direct de patriarhul din Constantinopol, avînd sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrîn de pe malul drept al Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericii, totdeauna conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie: „Să se ştie că a venit părintele Ignatie de la părintele vlădica Calinic etc.”, care acest Calinic era mai înainte aici la Brăila Mitropolit Drist(Dorystolum-Silistria) şi Proilav (Proilabum-Brăila).

În anul 1641 părinţii călugări de la mănăstirea Caracal, din Sfîntul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail. Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica Sf. Niculaie din Ismail se învechise şi se dărîmase, de vreme ce călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască. Prin urmare, biserica din Ismail fiind cel puţin din veacul al 16-lea şi oraşul a trebuit să fie fondat de moldoveni, încît Miron Costin în Descrierea Moldovei şi Ţării Româneşti (scrisă la 1674 în versuri polone) greşeşte cînd zice că Ismailul e de fundaţiune turcească. Cantemir nu comite această greşală, el zice lămurit: „Ismail Moldavis olium Smil dictus...”. Se vede că Ismailul a avut aceeaşi soarta ca şi Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca şi din Proilabum, Ibrăila. Dar să venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilavici.

De eparhia acestei mitropolii se ţinea:

I. Silistra, Brăila, Chilia. Trăgînd o linie din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustenge, încît întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrîn intră în eparhie.

II. Reni, Ismail, Aeherman (Cetatea Alba), Bender (Tighina). Trăgînd o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în chestiune.

III. Toate satele şi oraşele româneşti dintre Nistru şi Bug, adică din Podolia şi Cherson. Citat anume e oraşul Dubăsari, dincolo de Nistru, care se ţinuse de episcopia Huşilor. Dar la sud de Dubăsari sînt Mălaieşti, la nord de ei e oraşul Balta, apoi oraşul Ocna şi încă foarte multe sate, rămase pînă azi româneşti. La Dubăsari — dincolo de Nistru — era la 1791 pînă şi o tipografie românească din care au ieşit mai multe cărţi bisericeşti.

Tătarii d-lui X devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba pe la anul 1640 Vasile Vvd. Lupu le zideşte o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mînăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail. În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit. Ce ilustraţie pentru fraza: „la Bessarabie à acun point de vue n'a pu être considérée comme restituée à ses possesseurs légitimes !”

Să mulţumim bisericii noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunii legitime nu mai poate fi controversată. Dar acest argument devine si mai tare în veacul al optsprezecelea, cînd graful Rumianţof - lui-même - aprobă desfiinţarea (deşi numai trecătoare) a mitropoliei Proilabului şi împarte eparhia, dînd toată Basarabia pînă la Bender eparhiei de Huşi, de care s-a ţinut mai înainte şi Brăila, eparhiei de Buzău. Dar despre acestea mai tîrziu.

M. Eminescu