Dimitrie Cantemir

 Principele Dimitrie Cantemir (1663-1723) a fost nu numai un învăţat de frunte al timpului său, dar şi cel mai mare învăţat ce l-a produs până astăzi ţara noastră. Ca poliglot, el poate fi pus alături de Milescu, pe care îl întrece încă în erudiţie şi vastitate. În domeniul limbilor orientale mai cu seamă, el a rămas până astăzi cunoscătorul cel mai profund şi, dacă îl exceptam întrucâtva pe Ienache Văcărescu, Cantemir rămâne unicul mare orientalist român. Cantemir cunoştea vreo 12 limbi: el vorbea limbile orientale (turcă, arabă, persană), neo-greacă, italiană, rusă şi franceză, ştia mai multe limbi antice (greacă, latină, paleo-slavă) şi a scris în şase limbi diferite: româna, latină, neo-greacă, rusă, turcă şi persană.

În privinţa cunoştinţelor sale filologice, el nu s-a ridicat şi nu s-ar fi putut ridica mai presus de contemporanii săi. În Hronicul său, unde vorbeşte adesea de multe lucruri străine de istorie, se afla şi un pasaj (I, 83 urm.), din care putem induce părerile sale despre filiaţiunea limbilor clasice: „Care lucru decât razele soarelui mai albe şi mai chiar se vede, că limba aceasta latinească de astăzi odinioară au fost hirește elinească şi limba elinească maică iară a latinilor fiică se cunoaşte. În locul a o mie de mărturii, pre unul numai vom aduce, pre Scaliger, carele cu mari şi netede socotele etimologhicești (adică tâlcuitoare de cuvinte) arată şi dovedeşte, precum toate numerele, cuvintele şi graiurile (verbele) latineşti ca niște crengi dintr-o tulpină şi ca nişte smicele dintr-o rădăcină, dintr-acea elinească răsar şi se depărtează şi orice însemnează virtutea cuvântului latinesc, nu din sine ci din cel elinesc însemnează, ce însemnează... Iar lexicoanele etimologhilor în mână, în carele binişor şi amănuntul cercetând pare-mi-se şi 11 cuvinte hirește latineşti în toată limba latinească nu va putea afla”.

Acest mod de a vedea s-a continuat şi după Cantemir. Unul dintre cei mai iluştri filologi ai secolului al XVIII-lea, olandezul Ruhnken (1723-1798) repeta încă galanta frază: „linguam latinam totam pulchroe matris groecoe pulchram filiam esse”. Iată şi două exemple etimologice, care ne aduc aminte de reveriile platonice despre originea cuvintelor:
„Theos” deus, Dumnezeu, a cărei etimologhie cei mai învăţaţi o fac aşa: (deus, theos) se zice, căci lui ceva nu-i lipseşte sau pentru căci el toate tuturor dă sau se tâlcuieşte, adică a toate vede şi ochiului lui toate sunt supuse; sau iarăşi de la cuvântul „deos”, ce se înţelege frică, spaimă, pentru căci el este de temut şi de speriat; iară de se va duce cuvântul latinesc de la cel eolicesc (ca şi cea eolicească, limbă elinească este, ce va să zică trăiesc, căci Dumnezeu unul pururea trăieşte. „Homo”, om, vor cei mai curaţi etimologhici, precum purcede de la cuvântul elinesc „dobitoc însoţitor” sau într-alt chip de la cuvântul care zice „asemenea”, căci după asemănarea lui Dumnezeu este făcut omul”. Atari fantezii, care trec astăzi de rătăciri copilăreşti, erau pe atunci cuvântul din urmă al filologiei şi exemple tot atât de curioase de „mari şi netede socoteli etimologhicești” le putem găsi la reprezentanţii cei mai iluştri ai ştiinţei filologice din epoca lui Cantemir.

Acelaşi lucru, şi poate încă cu mai mult drept cuvânt, se poate zice despre erorile lui Cantemir în domeniul istoriei şi filologiei orientale, când aceste aşa-numite „erori” erau tot atâtea „verităţi” pentru contemporanii Domnulul român. Din contră, Cantemir avea idei solide despre originile naţiunii romane şi-i cunoştea foarte bine, cum se va vedea mai jos, şi pe românii din Dacia Aureliană (Hronic I, 52): „Românii din Dachia de astăzi, care sunt moldovenii, muntenii şi ardelenii sunt din neamul hireși romani de la Italia de la Traian împăratul aduşi”. Erudiţia poliglotă a lui Cantemir se vede şi din izvoarele ce le-a consultat pentru scrierea Hronicului său. Acolo se citează poeţi, istorici, filozofi latini, greci, leşi, unguri, boemi, arabi, nemţi, ruşi, perşi, turci, în total vreo 153 de scriitori. Dintre istoricii români din trecut, Cantemir e singurul care în opera-i etnografică asupra Moldovei, consacră un capitol special limbii române.

Învăţatul Domn, ocupându-se în special cu originea limbii noastre, începe mai întâi a expune „cu candoare” cele două păreri pe atunci dominante în această privinţă, care o derivau din latină sau italiană şi arata totodată argumentele principale ale partizanilor lor. Originea latină se sprijinea nu numai pe faptul că ea s-a introdus în Dacia cu mult mai înainte de a se fi corupt în Italia prin întâiele invazii barbare şi prin conservarea străvechiului nume de roman ca apelativ naţional, dar încă pe argumentul că limba româna posedă multe cuvinte latine, ce lipsesc italianei: commincio-incep (incipio), bianco-alb (albus), signore-domn (dominus), tavola-masă (mensa), parola-vorbă (verbum), testa-cap (caput), caccia-vânat (venatio). Conservarea acestor latinisme se consideră obişnuit (cf. p. 29 şi 40) ca o dovadă de anterioritate a elementului latin introdus în Dacia, pe când istoria demonstra tocmai contrariul. Gröber a arătat că se poate stabili o cronologie strictă privitoare la substratele vulgare ale limbilor romanice. Sardinia şi Dacia formează cele două puncte extreme ale seriei provinciale treptat încorporate Imperiului: pe când dialectul sard a păstrat cele mai multe arhaisme (guturala primitivă intactă, consoanele finale întregi), daco-romana, ca ultimă verigă în lanţul popoarelor romanizate, s-a format dintr-o latină vulgară, mai dezvoltată decât cea transportată în timpul Republicii în provinciile extra-italice (Galia şi Spania). Substratul vulgar din Dacia având un caracter mai recent, putu lesne transmite unele elemente lexicale, ce aiurea sau se tociseră printr-o îndelungă întrebuinţare sau fură înlocuite cu echivalente mai concrete. Caracterul semi-literar al acestor vulgarisme probează introducerea lor posterioară, pe când substituţiile concrete din restul domeniului romanic au o înfăţişare mai populară şi deci mai arhaică. Cât priveşte a doua părere despre originea italiană a limbii noastre, ea ar avea drept temei identitatea în ambele limbi a auxiliarelor (am., ai, are), a articolului şi a unor cuvinte proprii italianei şi românei (ca şchiop = it. schioppo în raport cu claudus, cerc = it. cerco în raport cu quaero etc.).

În realitate, particularităţile pomenite îşi află o explicaţie mult mai naturală în faptul unei comunităţi de origine latino-vulgară servind de substrat ambelor idiome, cu toate diferenţele secundare că postpunerea articolului, relevată de Cantemir. Iar pentru existenţa unor vorbe speciale italiano-române se admitea ipoteza unui import pe cale comercială de către genovezi pe când ele nu sunt decât elemente latino-vulgare ce se regăsesc şi în celelalte limbi romanice. Adevărul este că în familia romanică, română şi italiană formează un grup particular, caracterizat printr-o serie de fenomene comune de ordine fonetică şi morfologică. Alte analogii importante cu dialecte itaIiene, în special cu cel mai vechi dintr-însele, cu cel sard (ca transformarea caracteristică a grupurilor „qua” şi „gua” în „pa” şi „ba” ar conduce la concluzia despre transportarea în Dacia a unor contingente italice mult mai însemnate decât permit a admite inscripţiile. Limba ar modifica, în acest caz, concluzia istoriei, dându-i o mai largă accepţiune şi ar completa astfel rezultatele epigrafiei.

După ce expune aceste păreri străine, Cantemir se sfieşte a enunţa o opinie proprie, nu cumva amorul patriei să ne întunece ochii şi să trecem cu vederea ce luminile altora ar putea vedea uşor. El se mulţumeşte dar a afirma pe lângă împrumuturi lexicale prin contact comercial de la greci, turci şi poloni existenţa în româneşte a unor cuvinte necunoscute latinei şi limbilor învecinate, care ar fi rămas „ex antiqua Dacica” şi fură introduse în graiul coloniştilor prin însoţirea lor cu femei dace. Atari rămăşiţe autohtone ar fi: stejar, pădure, heleşteu, cărare, grăiesc, privesc, nimeresc, adică, în fond, două vulgarisme latine şi trei slavisme, pe lângă o vorbă maghiară şi alta de origine obscură. Toate aceste afirmaţii îndoielnice le reproduc apoi istoricii Fotino şi fraţii Tunusli ca tot atâtea aserţiuni dogmatice, fără însă de a indica locul provenienţei lor.

Cantemir trece apoi la enumerarea dialectelor sau, mai bine zis a provincialismelor, constatând că muntenii şi ardelenii tot o limbă au cu moldovenii, cu uşoare deosebiri ortoepice şi lexicale, pe când cuţo-vlahii vorbesc mai stricat şi-şi amestecă limba cu vorbe şi chiar cu propoziţii întregi greceşti şi albaneze, păstrând însă intactă flexiunea latină a numelor şi a verbelor. El observă, cu această ocazie, că mai curat se vorbeşte în centrul Moldovei, împrejurul Iașilor, „pentru că oamenii din părţile acestea fiind mai aproape de Curtea domnească sunt mai culţi” pe când cei de pe lângă Nistru întrebuinţează multe polonisme, mai ales pentru lucruri de-ale casei, precum cei dinspre munţii Transilvaniei se servesc de maghiarisme, fălcienii amestecă vorbe tătăreşti, iar gălăţenii vorbe greceşti şi turceşti.

Cantemir susţine, în fine, teoria în aparenţă paradoxală, cum că palatalizarea labialelor din dialectul moldovenesc (ca ghine, cheatră, chept etc.) ar porni de la o rostire specială din partea femeilor şi transmisă apoi de ele bărbaţilor: „Chiar şi partea femeiască din Moldova, observă Cantemir, are o pronunţare particulară şi diferită de a bărbaţilor. Aşa, de exemplu, schimbă silabele „bi” şi „vi” în „ghi”, ca ghine, ghie; „pi” în „ki”: kiatra etc. Chiar dacă un bărbat se obişnuieşte cu aceste rostiri, cu greu se mai poate dezvăţa de ele şi prin graiul său dă pe faţă, fără voia sa, că a stat prea mult în braţele mamei: de aceea atari oameni se numesc în batjocură „feciori de babă”. Particularitatea fonetică relevată de Cantemir e într-adevăr astăzi proprie dialectului moldovenesc, deşi o întâmpinăm sporadic în totalitatea dialectelor române şi o regăsim mai ales în dialectul macedonean, în care palatalizarea labialelor este caracteristica generală a graiului. Strania explicaţie a lui Cantemir aduce aminte, la prima vedere, de teoria nu mai puţin curioasă a lui Sulzer (cf. p. 34) despre originea slavismelor române, a căror introducere nu s-ar datora altei cauze decât amorului. În realitate însă, aserţiunea Domnului român este o dovadă despre originea femeiască a acestei predilecţii pentru palatale.

Lazăr Şăineanu

Cronica lui Miron Costin

  (Observaţii critice)

Unul din dezideratele istoriografiei româneşti contemporane este, desigur, publicarea unei ediţii critice a operelor lui Miron Costin. Aceea publicată de V. A. Ureche are destule lipsuri, între care cel mai grav e acela de a nu da totdeauna în apărat lectura tuturor celorlalte manuscrise, atunci când ele diferă de lectura admisă în text. Şi în afară de aceasta, nu s-a luat la baza ediţiei manuscrisul reprezentând cea mai bună tradiţie. Pentru înlăturarea acestor lacune poate servi ediţia versiunii latine a cronicii lui Miron Costin, care, precum se ştie, a fost publicată de d. Eugeniu Barwinski, după un manuscris al muzeului Czartoryski din Cracovia. Asupra acestui manuscris d. Barwinski dă următoarele indicaţii: „Acest manuscris, de format in folio mic, nu este întreg, ci îi lipsesc de la început una sau mai multe foi, aşa încât este compus astăzi din 129 foi scrise foarte îngrijit de una şi aceeaşi mână”. Data la care a fost scris nu se poate da cu precizie, deoarece după cum se va vedea mai jos, nu Miron Costin este traducătorul, ceea ce înseamnă că traducerea s-a făcut după moartea lui (1691). În orice caz, el a fost scris către sfârşitul sec. al XVII-lea sau primii ani ai celui de-al XVIII-lea.

De cine a fost scris? Punând întrebarea aceasta în mod implicit întrebăm şi cine este traducătorul, deoarece manuscrisul ce posedăm e însăşi autograful traducerii, după cum se poate vedea din numeroasele ştersături şi îndreptări ce se găsesc înăuntrul lui. D. Barwinski, în traducerea ediţiei pe care a publicat-o, pornind de la constatarea că ori de câte ori e vorba de o armată moldoveană sau de un principe moldovean, traducerea zice: „noster exercitus” sau „dux nostrorum moldavorum”, conchide că traducătorul a fost un moldovean. „Aceste lecturi ale textului latin - zice d-sa - deşi mediocru traduse, au totuşi o formă atât de caracteristică, încât nu se poate susţine în mod documentat, că traducătorul a fost un polonez, deoarece niciodată un polonez nu ar fi scris „noster exercitus”, „princeps noster” când aceste forme nu s-ar fi găsit în arhetip, de aceea numai un moldovean a putut fi traducătorul. Argumentaţia d-lui Barwinski este convingătoare: un moldovean este desigur traducătorul. Dar d. Barwinski crede că acel moldovean e Miron Costin bazându-se pe faptul că numai un om care cunoaşte bine ambele limbi, moldoveneasca şi polona, putea face această traducere. Argumentul acesta precum şi acela scos din caracterul paleografic al scrierii nu sunt destul de convingătoare şi în contra acestei paternităţi sunt mai multe argumente. Astfel, Miron Costin amintind nişte semne prevestitoare ale răscoalei cazacilor, se scuză, de a nu le fi menţionat la locul lor, deoarece transcrisese „pe isvodul cel curat”; în versiunea latină, fraza sună: „dabis mihi veniam benevole lector, quia haec signa non posui suo loco... Posuissem certe haec signa suo loco, sed jam transierat ordo in exemplari emendate”. Ne putem întreba cu d. P. Panaitescu (cel dintâi care a atras atenţia asupra acestui pasaj) dacă aceste scuze îşi mai pot avea locul în cazul că M. Costin ar fi traducătorul, deoarece el traducând, le putea pune la locul cuvenit. În afară de acest argument adus de P. Panaitescu, mai aducem noi vreo câteva cam de aceeaşi natură. Astfel, la cap. al XVII-lea, vorbindu-se de asupririle suferite de cazaci, în Cronică se spune: „Aşa au tras asupririle lor până la craiul Vladislav în anul [lipseşte]”. Şi aici, dacă M. Costin ar fi traducătorul, chiar dacă în manuscrisul original ar fi omis această dată, o putem adăuga aici, mai ales dacă ne gândim că această traducere, având să fie citită de un străin (în special de un polonez), trebuia să se prezinte cât mai corectă şi mai îngrijită. La fel la cap. al XIV-lea, vorbindu-se de clădirea Mănăstirii Bârnova de Miron Vodă Barnovski, Cronica zice: „Şi au urzit şi Bârnova pe numele său, sub dealul [lipseşte] lângă Iaşi”. Iarăşi, această omisiune a dealului lângă care s-a clădit mănăstirea ar fi fără sens, dacă admitem identificarea propusă de editorul traducerii latine. Dar argumentul peremptoriu contra paternităţii traducerii, astfel cum a fost stabilită de Barwinski, ni se pare a reieşi mai ales din pasajul următor: La cap. al XX-lea, cronicarul vorbind de neînţelegerile dintre poloni şi Racoczi, aminteşte cuvintele spuse de Toppeltin, relativ la aceste evenimente: „El zice pe scurt aşa: Ce au petrecut leşii de Racoczi să scrie leşii; iar la ce au sosit Ardealul de aceste îmblete ale lui, noi o mie de ani o să plângem cu lacrimi”. Toppeltin, la al cărui pasaj se referă M. Costin, scrie în „Origines et Occasus Transylvanorum”, ed. II, Viena 1762: „Ubi quod superius fecit, scribent Poloni; quod passus est Transylvani centum annis lugebunt”. Din citate se vede că în versiunea latină, cuvintele care redau spusele lui Toppeltin, sunt traduse după originalul românesc. Şi atunci se pune întrebarea: de ce Miron Costin, dacă pentru scrierea cronicii sale l-a întrebuinţat pe Toppeltin, acum când dă o traducere latină a acestei cronici presupunând că el ar fi traducătorul, în loc să reproducă pasajul, traduce după versiunea pe care o dăduse în cronică? Şi cum un asemenea procedeu ar fi, la drept vorbind, absurd, înseamnă că trebuie să admitem că nu M. Costin este traducătorul, ci un alt personaj.

Dar cine altul? P. Panaitescu, pornind de la premisa că „acest traducător era un moldovean cu cultură apuseană şi cu legături personale în Polonia”, înclină a crede că e Nicolae Costin, cel care studiase în şcolile polone, unde fără îndoială căpătase cunoştinţe suficiente de limbă latină. Noi nu suntem dispuşi a împărtăşi această identificare, tocmai din cauza celor mai sus văzute: traducerea în limba latină urmează foarte de aproape textul moldovenesc şi putem spune chiar că este servilă. De aceea e greu de admis că un om de cultura lui Nicolae Costin, care a amplificat opera tatălui său, să nu-l fi cunoscut, de exemplu, pe Toppeltin, aşa încât să traducă versiunea moldovenească dată de tatăl său în cronică sau să nu încerce a completa datele lăsate în alb. Pentru aceste motive, credem că traducătorul va fi fost un moldovean, anonim pentru noi, posedând cultură apuseană, dar care s-a mulţumit să traducă întocmai textul moldovenesc.

Se găsesc în „Cronica lui Miron Costin” pasaje al căror sens pare obscur şi aceasta obscuritate provine desigur din cauza greşelilor comise de copişti. Cele mai evidente dintre ele, în număr de patru, au fost remarcate întâi de V. Bogrea în Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, I, p. 310-317. Asupra ultimelor două din cele studiate de filologul clujan, avem de făcut câteva observaţii. La cap. al XVIII-lea, Cronica spune: „Matei Vodă brant au fost”. Bogrea, polemizând cu d. George Pascu, zice: „Ei bine, acest „bătrân” se găseşte şi în traducerea latină, „senex”. Dar – continuă el - atunci se pune întrebarea: oare traducătorul, care după toate probabilităţile era Miron Costin (cf. Barwinski, op. cit., p. XXI), va fi avut un manuscript rău copiat cu „bătrân” în loc de „brant”, ori acest „bătrân” e adevărata lectură din arhetip, ori încă suntem în faţa unui dublet original „brant” şi „bătrân”, aparţinând deopotrivă autorului cronicii”. La aceste întrebări, pe care şi le pune Bogrea, observăm că este o greșeală în argumentaţia răposatului filolog. Dacă, după cum spune el, Miron Costin este traducătorul cronicii în limba latină, cum să se fi servit de „un manuscript rău copiat cu „bătrân” în loc de „brant”? Avea doar originalul. Nici presupunerea existenţei unui dublet originar „brant” - „bătrân” aparţinând deopotrivă autorului cronicii nu este îndreptăţită. Miron Costin a folosit desigur numai pe unul dintre cei doi termeni. Dar pe care? Aici răspundem cu cea de-a doua posibilitate pe care o dădea Bogrea. Cuvântul „bătrân” şi nu „brant” există desigur în arhetip şi ca dovadă stă faptul că acele două manuscrise mai sus semnalate, care reprezintă cea mai veche tradiţie, G şi B, dau ca lectură „bătrân” şi nu „brant”. Acest cuvânt, „brant”, credem că a fost introdus ulterior de un copist.

La cap. al XX-lea, Cronica dă o frază fără sens: „A privi era aievea şi pedeapsă şi stingerea casei lui Vasilie Vodă şi cândai osândai pre oamenii de casa lui, ales nepoţii lui Vasilie Vod” etc.. Bogrea, comentând cuvintele fără sens „cândai osândai” zice: „După credinţa noastră, arhetipul Costinesc trebuie să fi avut în acest loc ceva ca: „poate când iei sama, osânda-i spre oamenii de casa lui” etc. În ce priveşte sensul acestei amendări, nu avem nimic de zis, întrucât el e sugerat de cuvintele din traducerea latină: „quae poena dum consideratur”. Ceea ce voim să arătăm este că nu e nevoie să recurgem la o amendare introducând termeni în afară de text. O comparaţie între cele două fraze arată resortul greşelii. Fraza latinească începe cu vorbele: „manifesta fuit poena et mina” şi acestor cuvinte le corespunde în textul moldovenesc „era aievea şi pedeapsa şi stingerea”. În felul acesta însă mai rămân din fraza moldovenească cele două cuvinte a privi. De altă parte fraza latineasca urmează: „quae poena dum consideratur, fait etiam poena extensa”, căreia în textul moldovenesc îi corespunde: „cândai osândai”. Vedem că în propoziţia moldovenească lipseşte termenul corespunzător latinescului „consideratur”. Bogrea îl redă prin „când iai sama”; dar acest „când iai sama” e identic cu „când ai a privi” şi atunci nonsensul se explică printr-o greșeală de transpoziţie: termenul „a privi” a fost trecut în capul frazei, iar locul lui a fost lăsat liber. În felul acesta credem că se poate explica această lipsă de înţeles, iar lectura din arhetip o considerăm a fi fost: „era aieve şi pedeapsa şi stingerea casei lui Vasilie Vodă şi când ai a privi osânda-i pre oamenii de casa lui” etc.

A. Iordănescu