Dimitrie Cantemir

 Principele Dimitrie Cantemir (1663-1723) a fost nu numai un învăţat de frunte al timpului său, dar şi cel mai mare învăţat ce l-a produs până astăzi ţara noastră. Ca poliglot, el poate fi pus alături de Milescu, pe care îl întrece încă în erudiţie şi vastitate. În domeniul limbilor orientale mai cu seamă, el a rămas până astăzi cunoscătorul cel mai profund şi, dacă îl exceptam întrucâtva pe Ienache Văcărescu, Cantemir rămâne unicul mare orientalist român. Cantemir cunoştea vreo 12 limbi: el vorbea limbile orientale (turcă, arabă, persană), neo-greacă, italiană, rusă şi franceză, ştia mai multe limbi antice (greacă, latină, paleo-slavă) şi a scris în şase limbi diferite: româna, latină, neo-greacă, rusă, turcă şi persană.

În privinţa cunoştinţelor sale filologice, el nu s-a ridicat şi nu s-ar fi putut ridica mai presus de contemporanii săi. În Hronicul său, unde vorbeşte adesea de multe lucruri străine de istorie, se afla şi un pasaj (I, 83 urm.), din care putem induce părerile sale despre filiaţiunea limbilor clasice: „Care lucru decât razele soarelui mai albe şi mai chiar se vede, că limba aceasta latinească de astăzi odinioară au fost hirește elinească şi limba elinească maică iară a latinilor fiică se cunoaşte. În locul a o mie de mărturii, pre unul numai vom aduce, pre Scaliger, carele cu mari şi netede socotele etimologhicești (adică tâlcuitoare de cuvinte) arată şi dovedeşte, precum toate numerele, cuvintele şi graiurile (verbele) latineşti ca niște crengi dintr-o tulpină şi ca nişte smicele dintr-o rădăcină, dintr-acea elinească răsar şi se depărtează şi orice însemnează virtutea cuvântului latinesc, nu din sine ci din cel elinesc însemnează, ce însemnează... Iar lexicoanele etimologhilor în mână, în carele binişor şi amănuntul cercetând pare-mi-se şi 11 cuvinte hirește latineşti în toată limba latinească nu va putea afla”.

Acest mod de a vedea s-a continuat şi după Cantemir. Unul dintre cei mai iluştri filologi ai secolului al XVIII-lea, olandezul Ruhnken (1723-1798) repeta încă galanta frază: „linguam latinam totam pulchroe matris groecoe pulchram filiam esse”. Iată şi două exemple etimologice, care ne aduc aminte de reveriile platonice despre originea cuvintelor:
„Theos” deus, Dumnezeu, a cărei etimologhie cei mai învăţaţi o fac aşa: (deus, theos) se zice, căci lui ceva nu-i lipseşte sau pentru căci el toate tuturor dă sau se tâlcuieşte, adică a toate vede şi ochiului lui toate sunt supuse; sau iarăşi de la cuvântul „deos”, ce se înţelege frică, spaimă, pentru căci el este de temut şi de speriat; iară de se va duce cuvântul latinesc de la cel eolicesc (ca şi cea eolicească, limbă elinească este, ce va să zică trăiesc, căci Dumnezeu unul pururea trăieşte. „Homo”, om, vor cei mai curaţi etimologhici, precum purcede de la cuvântul elinesc „dobitoc însoţitor” sau într-alt chip de la cuvântul care zice „asemenea”, căci după asemănarea lui Dumnezeu este făcut omul”. Atari fantezii, care trec astăzi de rătăciri copilăreşti, erau pe atunci cuvântul din urmă al filologiei şi exemple tot atât de curioase de „mari şi netede socoteli etimologhicești” le putem găsi la reprezentanţii cei mai iluştri ai ştiinţei filologice din epoca lui Cantemir.

Acelaşi lucru, şi poate încă cu mai mult drept cuvânt, se poate zice despre erorile lui Cantemir în domeniul istoriei şi filologiei orientale, când aceste aşa-numite „erori” erau tot atâtea „verităţi” pentru contemporanii Domnulul român. Din contră, Cantemir avea idei solide despre originile naţiunii romane şi-i cunoştea foarte bine, cum se va vedea mai jos, şi pe românii din Dacia Aureliană (Hronic I, 52): „Românii din Dachia de astăzi, care sunt moldovenii, muntenii şi ardelenii sunt din neamul hireși romani de la Italia de la Traian împăratul aduşi”. Erudiţia poliglotă a lui Cantemir se vede şi din izvoarele ce le-a consultat pentru scrierea Hronicului său. Acolo se citează poeţi, istorici, filozofi latini, greci, leşi, unguri, boemi, arabi, nemţi, ruşi, perşi, turci, în total vreo 153 de scriitori. Dintre istoricii români din trecut, Cantemir e singurul care în opera-i etnografică asupra Moldovei, consacră un capitol special limbii române.

Învăţatul Domn, ocupându-se în special cu originea limbii noastre, începe mai întâi a expune „cu candoare” cele două păreri pe atunci dominante în această privinţă, care o derivau din latină sau italiană şi arata totodată argumentele principale ale partizanilor lor. Originea latină se sprijinea nu numai pe faptul că ea s-a introdus în Dacia cu mult mai înainte de a se fi corupt în Italia prin întâiele invazii barbare şi prin conservarea străvechiului nume de roman ca apelativ naţional, dar încă pe argumentul că limba româna posedă multe cuvinte latine, ce lipsesc italianei: commincio-incep (incipio), bianco-alb (albus), signore-domn (dominus), tavola-masă (mensa), parola-vorbă (verbum), testa-cap (caput), caccia-vânat (venatio). Conservarea acestor latinisme se consideră obişnuit (cf. p. 29 şi 40) ca o dovadă de anterioritate a elementului latin introdus în Dacia, pe când istoria demonstra tocmai contrariul. Gröber a arătat că se poate stabili o cronologie strictă privitoare la substratele vulgare ale limbilor romanice. Sardinia şi Dacia formează cele două puncte extreme ale seriei provinciale treptat încorporate Imperiului: pe când dialectul sard a păstrat cele mai multe arhaisme (guturala primitivă intactă, consoanele finale întregi), daco-romana, ca ultimă verigă în lanţul popoarelor romanizate, s-a format dintr-o latină vulgară, mai dezvoltată decât cea transportată în timpul Republicii în provinciile extra-italice (Galia şi Spania). Substratul vulgar din Dacia având un caracter mai recent, putu lesne transmite unele elemente lexicale, ce aiurea sau se tociseră printr-o îndelungă întrebuinţare sau fură înlocuite cu echivalente mai concrete. Caracterul semi-literar al acestor vulgarisme probează introducerea lor posterioară, pe când substituţiile concrete din restul domeniului romanic au o înfăţişare mai populară şi deci mai arhaică. Cât priveşte a doua părere despre originea italiană a limbii noastre, ea ar avea drept temei identitatea în ambele limbi a auxiliarelor (am., ai, are), a articolului şi a unor cuvinte proprii italianei şi românei (ca şchiop = it. schioppo în raport cu claudus, cerc = it. cerco în raport cu quaero etc.).

În realitate, particularităţile pomenite îşi află o explicaţie mult mai naturală în faptul unei comunităţi de origine latino-vulgară servind de substrat ambelor idiome, cu toate diferenţele secundare că postpunerea articolului, relevată de Cantemir. Iar pentru existenţa unor vorbe speciale italiano-române se admitea ipoteza unui import pe cale comercială de către genovezi pe când ele nu sunt decât elemente latino-vulgare ce se regăsesc şi în celelalte limbi romanice. Adevărul este că în familia romanică, română şi italiană formează un grup particular, caracterizat printr-o serie de fenomene comune de ordine fonetică şi morfologică. Alte analogii importante cu dialecte itaIiene, în special cu cel mai vechi dintr-însele, cu cel sard (ca transformarea caracteristică a grupurilor „qua” şi „gua” în „pa” şi „ba” ar conduce la concluzia despre transportarea în Dacia a unor contingente italice mult mai însemnate decât permit a admite inscripţiile. Limba ar modifica, în acest caz, concluzia istoriei, dându-i o mai largă accepţiune şi ar completa astfel rezultatele epigrafiei.

După ce expune aceste păreri străine, Cantemir se sfieşte a enunţa o opinie proprie, nu cumva amorul patriei să ne întunece ochii şi să trecem cu vederea ce luminile altora ar putea vedea uşor. El se mulţumeşte dar a afirma pe lângă împrumuturi lexicale prin contact comercial de la greci, turci şi poloni existenţa în româneşte a unor cuvinte necunoscute latinei şi limbilor învecinate, care ar fi rămas „ex antiqua Dacica” şi fură introduse în graiul coloniştilor prin însoţirea lor cu femei dace. Atari rămăşiţe autohtone ar fi: stejar, pădure, heleşteu, cărare, grăiesc, privesc, nimeresc, adică, în fond, două vulgarisme latine şi trei slavisme, pe lângă o vorbă maghiară şi alta de origine obscură. Toate aceste afirmaţii îndoielnice le reproduc apoi istoricii Fotino şi fraţii Tunusli ca tot atâtea aserţiuni dogmatice, fără însă de a indica locul provenienţei lor.

Cantemir trece apoi la enumerarea dialectelor sau, mai bine zis a provincialismelor, constatând că muntenii şi ardelenii tot o limbă au cu moldovenii, cu uşoare deosebiri ortoepice şi lexicale, pe când cuţo-vlahii vorbesc mai stricat şi-şi amestecă limba cu vorbe şi chiar cu propoziţii întregi greceşti şi albaneze, păstrând însă intactă flexiunea latină a numelor şi a verbelor. El observă, cu această ocazie, că mai curat se vorbeşte în centrul Moldovei, împrejurul Iașilor, „pentru că oamenii din părţile acestea fiind mai aproape de Curtea domnească sunt mai culţi” pe când cei de pe lângă Nistru întrebuinţează multe polonisme, mai ales pentru lucruri de-ale casei, precum cei dinspre munţii Transilvaniei se servesc de maghiarisme, fălcienii amestecă vorbe tătăreşti, iar gălăţenii vorbe greceşti şi turceşti.

Cantemir susţine, în fine, teoria în aparenţă paradoxală, cum că palatalizarea labialelor din dialectul moldovenesc (ca ghine, cheatră, chept etc.) ar porni de la o rostire specială din partea femeilor şi transmisă apoi de ele bărbaţilor: „Chiar şi partea femeiască din Moldova, observă Cantemir, are o pronunţare particulară şi diferită de a bărbaţilor. Aşa, de exemplu, schimbă silabele „bi” şi „vi” în „ghi”, ca ghine, ghie; „pi” în „ki”: kiatra etc. Chiar dacă un bărbat se obişnuieşte cu aceste rostiri, cu greu se mai poate dezvăţa de ele şi prin graiul său dă pe faţă, fără voia sa, că a stat prea mult în braţele mamei: de aceea atari oameni se numesc în batjocură „feciori de babă”. Particularitatea fonetică relevată de Cantemir e într-adevăr astăzi proprie dialectului moldovenesc, deşi o întâmpinăm sporadic în totalitatea dialectelor române şi o regăsim mai ales în dialectul macedonean, în care palatalizarea labialelor este caracteristica generală a graiului. Strania explicaţie a lui Cantemir aduce aminte, la prima vedere, de teoria nu mai puţin curioasă a lui Sulzer (cf. p. 34) despre originea slavismelor române, a căror introducere nu s-ar datora altei cauze decât amorului. În realitate însă, aserţiunea Domnului român este o dovadă despre originea femeiască a acestei predilecţii pentru palatale.

Lazăr Şăineanu

Turci

 Ramura occidentală cea mai importantă și mai dezvoltată din toate limbile acestui grup, cuprinde osmanlîia, originară din Khorasan şi Azerbaidjan, importată de hoardele selgiucide în Asia-Mică şi adusă de urmaşii lui Otman la Constantinopole, Cairo, Tripoli şi până la Tunis. Ea e vorbită astăzi de vreo 30 milioane de oameni, răspândiţi în Turkestan, Persia, Anatolia, Rumelia şi în insulele greceşti.

Ştirile scriitorilor bizantini şi arabi despre prima apariţie a turcilor nu se urcă mai sus de sec. VI, la sfârşitul căruia acest popor veni pentru prima oară în atingere cu Bizanţul. În anul 568 împăratul Justinus trimise către haganul Dizabulus, care rezida în vecinătatea Altailor pe lângă muntcle Ektag, o deputăţie în fruntc cu Zemarchos şi acesta (ca mai târziu Priscus la Curtea lui Attila) lăsă o relaţie despre călătoria sa. Ambasadorul bizantin se mărgineşte în descrierea sa (conservată printre fragmentele lui Menandros) a vorbi de ceremonialul şi petrecerile de la Curtea acelui hagan şi atinge numai în treacăt caracterul etnologic al neamului, aşa că nu se poate şti cărui trib turc aparţinea Dizabulus. Abia după 4 secole, aflăm ştiri mai pozitive, deşi indirecte, în preţioasa opera etnografică a împaratului-scriitor Constantin Porphyrogenetul (940), care a lăsat informaţii precise despre unele fracţiuni etnice ale neamului turc, în special despre pecenegi şi cumani.

 După ce turcii primiseră Islamul, în sec. VIII şi se războiseră peste două secole sub selgiucizi, existenţa lor istorică propriu-zisă începe cu Osman I (1288-1336), primul Sultan al turcilor europeni, după care ei înşişi primiră numele de osmanlii, acela de turci rămânând rezervat străbunilor nomazi şi fraţilor lor din Asia. Sub Murad I, care cuceri Adrianopole, turcii, în bătălia de la Kossovo (1389), veniră prima oară în contact cu Domnii Serbiei, Bulgariei, Albaniei şi Munteniei în persoana lui Mircea, cu care Baiazid I se ciocni apoi la Rovine (1394). Abia după un secol, Moldova, sub Ştefan cel Mare, se ciocni la rândul ei cu Mohamed II, cuceritorul Constantinopolelui, în bătălia de la Racova (1474). Aceste prime raporturi ostile fură urmate de legături paşnice, contractate pe de o parte între Mircea şi Mahomed I prin tratatul încheiat la 1391, iar pe de alta între Bogdan III şi Selim I prin tratatul de la 1511: prin hatişerifurile, ce întăriră ambele aceste legături, se oferea Porţii o sumă anuală sub titlul de peşcheş sau dare voluntară (transformată mai târziu în tribut obligatoriu sau haraci) în schimbul conservării intacte a solului, a religiei şi a datinilor ţării. Integritatea teritoriului, garantată de acele hatişerifuri, n-a fost întotdeauna observată de Poartă, pe când din contră, obligaţia ca turcii să nu se poată aşeza în ţară sau face giamii a fost strict păzită în tot timpul suzeranităţii. Sub pretexte strategice, turcii într-adevăr puseră succesiv mâna pe cetăţile muntene Brăila, Giurgiu şi Turnu, pe cele din Moldova - Akkerman, Bender şi Hotin, transformându-le în raiele sau ţinuturi turceşti administrate de naziri, cadii şi voevozi. Dar niciodată, absolut niciodată, nu s-a dezminţit sentimentul de rară toleranţă al turcilor, cărora le era cel mult îngăduit să se bucure de un mormânt pe pământul ţărilor române!

Influenţa turcească deveni cu desăvârşire preponderentă odată cu instalarea dragomanilor Fanarului pe tronul din Muntenia (1716) şi pe cel din Moldova (1711). Imitaţia servilă a vieţii politice şi sociale a Orientului fu împinsă până la exagerare şi Curtea beiului fanariot reflecta în miniatură fastul saraiului din Istambul. Apucăturile traiului oriental în ceea ce priveşte casa, nutrimentul, îmbrăcămintea etc. se răsfrânseră şi asupra clasei boiereşti, pe când poporul se ţinu departe de acea modă ridicolă şi trecătoare. Totuşi, durata-i de peste un secol a făcut-o să lase oarecare urme şi după dispariţia ei, în stratele de jos ale naţiunii şi ţăranul român a păstrat până astăzi, în unele condiţii ale vieţii sale materiale, mai ales în costumul său, ceea ce constituia odinioară fala claselor înalte ale societăţii fanariote.

Lazăr Şăineanu

Familia uralo-altaică

 Caracteristica ei. Familia idiomelor uralo-altaice, răspândite în Asia şi în Europa orientală nu prezintă un caracter de înrudire aşa de intim ca limbile ce constituie familia indo-europeană, dar se pot recunoaşte într-însele câteva trăsături fundamentale comune, pe temeiul cărora finlandezul Castrén a stabilit afinitatea lor, una din descoperirile capitale ale lingvisticii moderne.

Aceste caractere comune, afară de fondul lexical, sunt:

1. sub raport fonetic, armonia vocalică în virtutea căreia vocala radicalulul are o acţiune decisivă asupra sufixului. Astfel, turceşte „a”, „e”, „o”, „u” se consideră ca vocale tari, iar „e”, „i”, „ö”, „ü” ca vocale slabe, vocala sufixului trebuind să se acomodeze după cea radicală, pluralul de la „aga” şi „deli” sunând: „agalar” şi „deliler”.

2. sub raport morfologic, aglutinarea, după care sufixele se alipesc sau se juxtapun unui radical, care rămâne totdeauna stabil, în opoziţie cu idiomele flexionale în care şi elementul radicalului e supus variaţiunii.

3. sub raport sintactic, caracterul sintetic al propoziţiei şi mai ales al verbului, care poate exprima toate modurile de acţiune prin particule intercalate între radical şi sufix. Astfel de la verbul turcesc sevmek „a iubi” se pot forma până la 36 de teme verbale (bunăoară sevdirisememek „a nu se putea iubi cu de-a silă”) şi verbul unguresc zár „a încuia” trece prin variate sinteze modale până la forma complicată zaratgathat – „el poate face să se încuie adesea”.

Mai observăm încă, sub raportul accentului, că un grup al acestei familii, cel ugro-finic, intonează totdeauna silaba radicală, pe când grupul turco-tătar transportă obişnuit tonul pe silaba sufixului. Un caracter etnologic comun popoarelor uralo-altaice e tenacitatea cu care ele au conservat limba lor naţională şi, ca contrast, variabilitatea organizaţiilor sociale şi religioase care au stabilit nişte deosebiri aşa de profunde între un ungur şi un samoied, între un turc şi un başkir Dar abstracţie făcând de efectul încrucişărilor şi de acţiunea mediului social, toate aceste popoare au acelaşi aer de familie: o faţă osoasă şi rectangulară, cu păr negru, tare şi lucios, o piele smeadă, un corp scund, un cap mare cu ochi mărunţi şi o barbă spânatică.

 Grupul mongol. Familia idiomelor uralo-altaice se divide în 4 grupuri: manciu, mongol, fino-ugric şi turc. Grupul manciu e reprezentat de un popor, care impuse Chinei dominaţia sa în sec. XVII, şi de tunguză, în Siberia centrală, grăită de vreo 70.000 de oameni. Grupul mongol e reprezentat de mongolii din China de Nord şi de pe lângă lacul Baikal, popor a cărui obscuritate actuală contrastează puternic cu zbuciumul ce odinioară hoardele lui Gengis-khan şi Tamer-lan l-au dat lumii europene şi asiatice. Pornind în 1227 de la poalele munţilor Altai, aceste hoarde impuseră Chinei stăpânirea lor, distruseră califatul de Bagdad, pustiiră Rusia, care rămase două secole sub dominaţia Hoardei-de-aur şi în 1240, sub conducerea lui Batu-khan, năvăliră în Polonia, în Ungaria şi în Muntenia, prin munţii Brașovului şi ai Făgăraşului: „Orda, (fratele lui Batu), care pornea spre dreapta (raporta istoricul persan contemporan Fazel-Ullah-Rashid), trecând Ţara Oltului, fu întâmpinat de Bazaran-Ban cu oştire, dar fu bătut... Bugek în ţara Saşilor trecu peste munţi să intre în Kara-Ulag şi bătu popoarele Ulag”. În urma atâtor cuceriri şi zdrobiri de popoare, mongolii ajunseră în a doua jumătate a sec. XIII stăpânii lumii: imperiul lor se întindea de la Marea Chinei până în Polonia şi de la munţii Himalaia până în Siberia. Astăzi, stăpânii de odinioară sunt supuşii împăraţilor Chinei, Rusiei şi Turciei.

Tot acestui grup aparţin calmucii sau mongolii apuseni (numiţi în cronicele noastre şi calmăşi), care au pătruns în Rusia până la gura Volgii, în gubernia Astrahan. La 1812, ei intrară în Bucureşti odată cu oştirea rusă şi cronicarul contemporan, Dionisie Eclesiarhul, descriind impresia ce făcură asupra bucureştenilor, îi reprezenta ca „scundateci şi groşi, cu cap mare şi fruntea lată şi obrazul mare, iar ochii şi urechile mici”, caracteristica tipului uralo-altaic.

Grupul ugric. Grupul fino-ugric, reprezentat în primul rând de finlandeză în Finlanda şi de maghiară în Ungaria, cea din urmă izolată cu desăvârşire de idiomele înrudite; apoi de dialectele ugrice dintre Ural şi Volga, ca ceremisa, ostiaca şi vogula în Siberia, ultima idioma cea mai îndeaproape înrudită cu maghiara; în fine, de samoiedă, lângă Oceanul Glacial. Într-o regiune învecinată cu ostiacii şi vogulii trebuie căutată şi patria primitivă a poporului ungur. De aici, din Urali, ungurii porniră spre Sud cu ocazia invaziei avarilor, fură treptat supuşi de bulgari şi de kazari. Împinşi apoi de pecenegi, ei se aşezară în Rusia meridională (în Atelkuzu) şi în 899 ocupară Panonia, de unde împrăştiară prin incursiunile lor spaima în toată Europa. După ce absorbiră treptat pe bulgari, kazari, pecenegi şi cumani, ungurii luară în posesie definitivă acest teritoriu care, în curs de un mileniu, au perindat atâtea popoare: celţi, germani, iliri, romani, huni şi avari.

Din capul locului în atingere cu populaţia indigenă, cu românii şi cu slavii, ungurii suferiră ascendentul cultural al celor din urmă şi exercitară asupra celor dintâi o influenţă lexicala puţin însemnată ce-i drept, din cauza naturii sale teritoriale, dar care se resimte deja în primele monumente ale limbii române. O serie de noţiuni abstracte foarte importante şi comune întregii românimi (ca chip, fel, gând, pildă, seamă, viclean şi verbe ca bănuiesc, chibzuiesc, făgăduiesc, socotesc) denotă o intimitate socială între cele două popoare. Limba româna deşi într-o măsură mai modestă, a compensat la rândul ei aceste împrumuturi etnice.

Lazăr Şăineanu

Osmanlîie - Limba turcă

  Influenţa arabo-persană. Limba turcă, definitiv fixată la Constantinopole în 1453, a exercitat o influenţă însemnată asupra limbilor din Sudul şi din Orientul Europei şi această influenţă a mers crescând paralel cu rolul politic din ce în ce mai mare al Semilunei în Europa. Fondul osmanlîiei, primitiv tătar, era cu totul insuficient a servi de organ une noi civilizaţii. Ea recurse astfel de timpuriu la arabă şi persană, limbi grăite de popoare ce le uneau aceleaşi credinţe religioase. Deja în vocabularul cuman din 1303 se văd urme de asemenea împrumuturi.

Dacă persana a fost cultivată pentru bogăţia ei poetică, apoi araba deveni un izvor de îmbogăţire nu numai pentru ideile de ordine morală şi religioasă, ci şi pentru terminologia administraţiei, jurisprudenţei, a ştiinţei şi a literaturii. În urma acestei duble infuziuni şi într-o doză atât de mare, turca literară deveni un amestec de trei idiome diverse, semitica, indo-europeana şi altaica. Una şi aceeaşi noţiune e adesea reprezentată prin câteşitrele aceste elemente. Dar osmanlîia (cu dialectele-i principale: rumeliot şi anadolén) rămase şi mai departe fondul graiului popular, prezentând sub acest raport cea mai mare analogie cu cumana şi cu celelalte idiome orientale ale grupului turco-tătar. Nu numai că ingredientele numeroase arabo-persane n-au atins caracterul esenţial al limbii vulgare, ci dimpotrivă, aceasta din urmă a modificat profund şi conform spiritului ei aceste elemente străine, adaptându-le cu un mod de rostire propriu osmanlîilor şi îmbogăţindu-le cu nuanţe de sens necunoscute limbilor originare. Acele dintr-însele care au pătruns în popor au fost supuse unui asemenea dublu proces, formal şi ideal şi numai sub această formă turcită au intrat arabismele şi persanismele în idiomele balcanice.

Influenţa bizantină. Odată în contact cu cultura europeană, turcii căutară să-şi asimileze progresele popoarelor învecinate, bizantini (mai târziu greci moderni şi italieni), slavi şi unguri şi să primească de la fiecare dintr-însele o serie de termeni din sfera marinei şi a artei militare, din domeniul comerţului şi al industriei. De timpuriu în atingere războinică şi culturală cu Bizanţul, turcii, popor primitiv continental, învăţară să cunoască de la dânşii produsele mării şi tot ce priveşte marina. De aici termeni ca: fanar „fanal”, kadyrga „galera”, liman, talaz. Tot prin intermediul bizantinei a pătruns în turceşte (sau în arabă) elementul latin, cum indică forma grecizată a acestor împrumuturi: dinar „monedă de aur” (denarius), gümrük „vamă” (commercium), kamis „cămaşă” (camisia), kantar „balanţă” (centenarium), kiler „cămară” (cellarium). De la bizantini şi greci provine o parte însemnată a numelor de plante, dintre care unele (lucru curios!) s-au reîntors în neo-greacă sub forma lor orientală (punem în paranteze aceste dublete lexicale): abanos, anason, balsam, fistik, karanfil, portocal, tarhon etc.

Influenţa slavo-maghiară. Pe de altă parte, de la slavi şi unguri, turcii au împrumutat o parte din terminologia lor militară. Astfel de la slavi: čete „excursion pour faire du butin” (vsl. četa „trupa”, „ceată”), hatman „titre des chefs des cosaques, titre des gouverneurs de plusieurs provinces de l’ancien empire de la Crimée” (pol. hatman, rut. ataman şi vataman din germ. Hauptmann), kyral „roi”, „prince chrétien” (vsl. krali), kopia „lance” (vsl. kopiia); vaivoda „titre des gouverneurs de la Valachie, de la Moldavie et de la Transylvanie, commissaire de police du quartier Galata à Constantinople” (serb. voievoda „belli dux”); apoi: pelin (vsl. pelynu) şi visnè (bulg. visni „vişin”). De la unguri: palanka „espèce de fortification, lieu palissadé” (palánk), palaska „giberne” (palaszk), sălaş „tente” (szállás „adăpost”), varus „faubourg” (város : de unde rom. „oraş”); haidud „soldat hongrois à pied, brigand” (hajdù) şi tolvay „brigand” (tolvaj); birov „maire d'un village” (biró „judecător”) şi ispan „préfet d'un districte” (işpan); apoi obiecte necunoscute turcilor ca: hintov „carosse” (hintó), koči „voiture, espèce de litière” (kocsi) şi soba „poêle, fourneau” (szoba).

Influenţa romanică. Adevărata maestră a turcilor în domeniul navigaţiei fu Italia, de la care a împrumutat mai toată terminologia nautică (mai ales de la veneţieni şi genovezi, stăpânii mării): gomena „odgon de ancorat”, iskèle (scala), kalafat (calafatare), kaliun (galeone), kapudan sau kaptan „amiral” (capitano), trinketa „catarg” (trinchetta), vapor: (vapore). Prin raporturile comerciale ale Levantului cu veneţienii şi cu genovezii, limba turcă a căpătat o parte din nomenclatura ei comercială şi industrială: lokanda şi lostaria „birt european” (locanda şi osteria), simsar „samsar” (sensale), trampa „schimb” (tramuta); bareta „căciuliţă” (beretta), kaput „manta” (capotto), kundura „condur” (coturno) etc.

Din româneşte, afară de unele noţiuni speciale ţării noastre ca: boyar „nobil român”, gelate „dare veche” (găleată), ispravnik „cap de judeţ” kalaraș „curier” (toate la Hammer), mămăligă (asemenea în ung., serb. şi rut.) şi mukan „cioban din Ardeal” (mocan). Turcii au împrumutat vorbe ca: barda „securea dogarului”, kaser „un fel de brânză: caş (la plural, invers: caşcaval), kassatura „sabie-baionetă” (custura), dalavere „transaction” din daravere (dare-avere) şi nu din italianul „dare e avere” (cum crede Bonelli); lundura „luntre greoaie şi masivă”, masa „masă joasă cu un singur picior”; apoi numele Moldovei: Bogdan (alăturea de Moldovan). Negreşit, aceste împrumuturi din româneşte, al căror număr nu poate fi încă precizat, constituie în tot cazul o minimă parte în raport cu turcismele din vocabularul nostru; dar acelaşi fenomen se constată la maurii din Spania, care au îmbogăţit limba spaniolă cu un număr considerabil de cuvinte arabe, pe când numărul vorbelor spaniole intrate în arăbeşte se reduce la un minimum. Lucru altminterea uşor de înţeles, când se ia în considerare superioritatea culturală a celor două popoare orientale faţă de naţiunile supuse. În acelaşi raport etnic stau idiomele balcanice, sârbă, bulgară şi albaneză, ale căror puţine urme în vocabularul turcesc contrastează cu marele lor număr de turcisme; numai greacă modernă a compensat întrucâtva (şi aceasta mulţumită mai mult influenţei vechi greceşti şi celei bizantine) influenţa lexicală a osmanlîiei asupră-i.

Lazăr Şăineanu

Macedoromâni

 Există în Transilvania o grupă însemnată de locuitori români care nu numai prin tip, caracter şi datini, dar chiar şi prin singularităţi lingvistice şi viaţa mai mult orientală se deosebesc de celălalt element român de peste Carpaţi. Suvenirurile familiare şi sociale ale acestui trib sunt în aşa strânsă legătură cu Peninsula Balcanică, încât istoricul şi etnograful care-şi va lua frumoasa misiune să studieze diferitele ramuri ale elementului român, nu va putea să nu bănuiască că această colonie a fost odată stabilită în Dacia Aureliană.

Aceştia sunt păstori şi proprietari de turme, aşezaţi în comunele de lângă Braşov numite Săcele unde ei au format o populaţie de o importanţă economică oarecare nu numai pentru Transilvania, dar chiar şi pentru comerţul şi industria Austriei întregi. Deşi aceşti păstori au traversat secole împreună cu ceilalţi conlocuitori prin toate vicisitudinile provinciei, cu toate acestea Transilvania a rămas pentru dânşii un pământ cu mult mai puţin cunoscut decât munţii şi văile Balcanilor. Între ei şi ceilalţi români ai Carpaţilor nu s-a dezvoltat până la anul 1848 nici cea mai mică legătură familiară sau socială, n-a existat nici o comunicaţie de rasă sau interese. Viaţa lor internă a fost totdeauna mărginită în familiile aceluiaşi trib, iar viaţa externă - legată din părinte în fii de plaiurile şi munţii Turciei.

De la Carpaţi şi până în Grecia cutreierau numeroasele turme ale acestor păstori, la care, întocmai ca la românii din Macedonia, domneau bunăstarea materială, abundenţa, satisfacţia. Această comunicaţie permanentă cu regiunile trans-danubiene, această gravitaţie instinctivă către Hem şi mai departe, să nu fie oare o reminiscenţă a patriei de altădată? Mai există de-a lungul Carpaţilor meridionali ai Transilvaniei şi alte triburi însemnate de păstori români, cum sunt cei de la Sibiu şi Haţeg, dar românii din Săcele n-au avut cu ei nici un contact direct, deosebindu-se unii de alţii într-un mod pronunţat. Pe când păstorii de la Sibiu şi Haţeg exprimă în fizionomie, în datinile şi spiritul lor, un caracter mai vechi pământean, românii din Săcele, din contră, ni se înfăţişează întru toate căa o colonie exotică, în care nu se poate descoperi cea mai mică părticică din tipul elementelor sedentare ale Transilvaniei.

Înalţi, viguroşi, maiestuoşi, cu o figură frumoasă şi impozantă, de multe ori serioasă, cu părul negru ori castaniu, cu ochii vii şi expresivi, ei par a reprezenta un tip italic în care nu este nimic dac sau slav. Femeile lor, înalte şi zvelte, cu o faţă albă-rumenă şi fragedă amintesc imaginaţiei privitorului un cer mai albastru, o climă mai blândă. În mersul lor se exprimă o demnitate şi o eleganţă admirabilă; în ochii lor cei negri, melancolici sau azurii se oglindeşte de multe ori un cer misterios şi infinit, ce ne descoperă patimile lor psihice, chinurile vieţii lor singuratice. Astfel aflăm la dânşii, bărbaţi şi femei, toate acele particularităţi ce ne uimesc privindu-i pe păstorii români din Pind sau Moscopole, despre care Pouqueville rosteşte în modul următor: „Aceşti păstori, ce poartă pe frunte întipărirea secolelor sunt, cei mai mulţi, tari şi bine făcuţi. Capul lor are proporţiile romane, iar timpul ce slăbeşte tipul naţional n-a putut a-i confunda nici cu grecii, nici cu albanezii. Femeile lor, înzestrate de natură cu bogatele culori de care Rubens a dat model şcolii moderne, au o gură garofată şi frăgezimea sănătăţii. Înalte şi cu talie subţire, ele au toate părul castaniu sau bălai şi ochi albaştri plini de dulceaţă”.

„Ţânţarii - zice un alt scriitor francez, Ami Boué - sau românii Pindului sunt oameni bine făcuţi şi viguroşi, cu păr negru ori castaniu, cu figuri inteligente, cu frumoase fizionomii şi cu talii adevărat romane”. În privinţa caracterului, românii din Săcele sunt de o inteligenţă naturală foarte vivace, sobri , neînvinşi la osteneală, buni economi; ei mai posedă şi acea calitate distinctivă a „ţânţarului”: isteţimea în speculaţiune, plăcerea şi dexteritatea de a trăi în ţări străine. Femeile lor, foarte blânde, nu se dedau la lucruri anevoioase, ci se ocupă cu ţesutul şi cu facerea de covoare şi ciorapi. În scurt, atât la bărbaţi cât şi la femei se vede acelaşi tip, fizic şi moral, ca şi la macedoromâni, de care ei se apropie nu mai puţin în datinile vieţii lor familiare şi sociale.

Acel orientalism misterios, imprimat aşa de tare în viaţa popoarelor balcanice de la venirea otomanilor în Europa şi care deloc nu este proprie gintei latine, domneşte şi la românii din Săcele ca o ereditate istorică. Astfel vedem femeile subordonate cu totul bărbaţilor, o subordonare ce nu provine atât din respect, pe cât mai mult din acel spirit oriental ce-şi are sorgintea în inegalitatea condiţiei femeii. Ele nu cunosc dansul, nici alte întruniri ori distracţii publice, atât de plăcute celorlalte românce de ambele laturi ale Carpaţilor. A vorbi cu vreo fată nu numai că nu este permis unui străin, dar este aproape imposibil, fiindcă după datinile lor, este interzis fetelor a se arăta în public. Căsătoriile se stipulează în general din partea părinţilor, fără ca junii să se fi văzut vreodată; ba chiar şi la fidanţare, ginerele primeşte de la viitoarea sa soţie numai un buchet de flori fără ca să le fie iertat a începe o conversaţie. Fata se retrage, îndată ce a asistat, ca o simplă martoră, ca o statuie de marmură, înaintea viitorului său soţ.

Tot astfel ni-i descriu etnografii pe românii din Macedonia. Ne vom mărgini a-l cita aici pe răposatul Bolintineanu: „D. Cosmad - un român macedonean din Salonic – mi-a zis că ar fi dorit să mi-o arate pe fiică-sa, dar datinile lor sunt ca fetele să nu se arate la străini. La românii macedoneni - continuă Bolintineanu mai departe - mai de multe ori când un june se însoară, n-o vede pe fată, ci rudele lui, femei sau oameni bătrâni, trebuie s-o vadă pentru dânsul; el o vede numai la logodnă sau la cununie; şi odată logodit, nu poate s-o mai vadă pe fată până la cununie”.

În costumul românilor din Săcele se recunoaşte iarăşi caracteristicul port al macedoromânilor, în care culorile roşii şi verzi nu sunt deloc exprese, iar galbenul - foarte puţin. Astfel descrie Ami Boué şi costumul românilor din Macedonia: „Românilor şi grecilor din Tracia şi Tesalia le sunt cu totul interzise culorile strălucitoare, cum sunt cele roşii şi galben-deschise. Oamenii avuţi poartă o căciulă neagră destul de ridicată, mai largă deasupra ca dedesubt, iar în contra frigului şi ploii ei se prezervă cu o manta de pănură sură, închisă sau neagră”.

Nu mai puţin interesante sunt unele particularităţi lingvistice, care se observă mai ales la femei. Astfel, pe lângă accentul macedonean, femeile din Săcele pronunţă de regulă articolul „le” din plural cu o variaţie foarte apropiată de „li” al macedonenilor, zicând mai mult: fetili, braţili, cărţili etc. în loc de fetele, braţele, cărţile. De asemenea, ele îl substituie pe „di” lui „de”, zicând: di unde, di supra, di mult, şi alte multe singularităţi analoge ce ne întâmpină în pronunţia săcelenilor.

Este remarcabil că toate aceste particularităţi lingvistice se mai aud numai în limbajul femeilor, căci bărbaţii le-au părăsit cu totul, trăind o viaţă mai mult externă, pe când femeile sunt restrânse la viaţa casnică şi astfel scutite de orice influenţă din afară. În fine, chiar şi numele de familie ce se mai păstrează la colonii din Săcele ne-ar putea procura oarecari indici despre descendenţa lor. Astfel sunt numele de familie din Săcele: Goga, Cioga (Bocioga), Giuvelca etc., care figurează şi la românii din Pind. Toate acestea ne fac a crede că grupa păstorilor români din Săcele şi-a avut leagănul în Peninsula Balcanică, aceasta în urma stabilirii otomanilor pe ruinele Imperiului Bizantin. Dacă ipoteza noastră nu este prea riscantă, timpul imigrării lor din Macedonia şi a primei apariţii în Transilvania s-ar putea fixa într-un mod aproximativ. În tot cazul, trebuie să-l căutăm în nişte perioade de mari tulburări interne şi crâncene persecuţii, când locuitorii Tesaliei şi Macedoniei s-au văzut ajunşi la suprema necesitate de a-şi părăsi vechile lor aşezăminte şi să-şi caute un adăpost în sânul Carpaţilor.

Englezul Leake ne spune că, după tradiţiile locuitorilor din Kalarites (oraş în munţii Pindului), ei s-au retras acolo din Tesalia în a doua jumătate a sec. XVI, cam pe la anul 1580 şi el adăugă că această tradiţie pare a fi foarte probabilă, fiindcă este de crezut că ei n-au părăsit şesurile fertile ale Tesaliei mai înainte de a fi simţit opresiunea cuceritorilor şi imposibilitatea de a le rezista. De asemenea, ne împărtăşeşte istoricul Valvasor că românii din Carniolia au imigrat din Turcia pe la anul 1543, iar Minucio Minuci în „Historia degli Uscochi”, tipărită la 1602, afirma că în sec. XVI au trecut din Turcia în provinciile creştine o mulţime de oameni ce nu mai puteau trăi sub tirania otomană. În această perioadă de refugiere generală a putut să se opereze şi imigrarea macedoromânilor în Transilvania. Aceleaşi cauze au trebuit să producă aceleaşi efecte, aceleaşi mişcări în triburile păstorilor români de peste Dunăre şi astfel este foarte probabil că, atunci când o parte din locuitorii Tesaliei s-au retras la Kalarites şi o parte în Carniolia, un alt trib a trecut în sânul Carpaţilor. De altminteri, chiar şi din istoria Imperiului Otoman rezultă că epoca cea mai teribilă ce a domnit asupra Tesaliei şi Epirului, a fost către finitul sec. XV şi prima jumătate a sec. XVI. La 1192 a început Baiazid II campaniile sale în Epir, care au fost continuate de Soliman (1537) în Albania şi Bosnia. În tot timpul acesta, teritoriul românilor macedoneni a fost teatrul unui război sângeros, dinaintea căruia a trebuit să-şi caute alte adăposturi.

Nicolae Densușianu

Ghiuj

 Istoria cuvântului „ghiuj” se poate urmări pe trei trepte, care ne vor urca succesiv din ce în ce mai sus în antichitate:
1. În limbile neo-tracice, dintre care îl conservă cea română şi cea albaneză;
2. În limbile tracice vechi, unde îl vom găsi în dialectele traco-lidic şi traco-macedonic;
3. În limba sanscrită.
Un interesant episod din istoria „ghiujului” îl formează cuvântul „hojma”. Dacă nu mă înşel, din toate dialectele române „ghiuj” se mai aude numai în Moldova. Este o vorbă eminamente populară. Răposatul poet basarabean Costache Stamate distribuie în următorul mod vârstele omului: „prunc, până la 3 ani; copil, până la 12 ani; băietan, copilandru, până la 20 ani; flăcău, holtei, până la 25 ani; bărbat, până la 40 ani; bărbăţoi, matur, până la 50 ani; uncheş, moşneag, ghiuj, de la 50 ani înainte”. Ghiujul reprezintă marginea extremă a vârstei.

Acest epitet se întrebuinţează totdeauna într-un sens de dispreţ sau cel puţin ironic, exprimând ideea de bătrâneţe bolnăvicioasă şi neputincioasă, dar capricioasă în acelaşi timp, ceva ca în fabula lui La Fontaine: „Un lion decrepit, goutteux, n'en pouvant plus”. Am căutat cu tot dinadinsul a constata prin monumente literare, existenţa şi semnificaţia „ghiujului” la moldoveni, căci în dicţionarele noastre, pe câte le-am putut consulta, nu l-am găsit nicăieri. De aceea şi filologii, necunoscându-l, nu şi-au bătut până acum capul de a-i descoperi ramificaţiile şi originea.

În limba albaneză, „ghiuj” ne apare sub forma „ghiuș”, articulat „ghiuș-i”, la plural „ghiușere-te” şi „ghiușe-te”, cu sensul de „bunic”. El se aplică acolo la ambele sexe: „ghiuş” - „bunic”, „ghiușa” – „bunică”, intrând totodată în termeni compuşi „ștăr-ghiuș” sau „tre-ghiuș”, „catre-ghiuș” şi „pesă-ghiuș” care înseamnă „stră-moș”, „re-stră-moș” şi „pre-re-stră-moș”, literalmente: „al treilea bunic”, „al patrulea bunic” şi „al cincilea bunic”.

Cuvântul albanez fiind demult cunoscut, s-au emis până aici asupra afinităţilor sale vreo trei sau patru opinii diferite. Xylander îl înrudea cu vorba bască „gusua” - nepot. Camarda, presupunând că „ghiuş” ar fi o formă muiată din „gluș”, o apropia de grecul pentru „cumnată”. Ilustrul Ascoli, al cărui nume trebuie rostit cu veneraţie chiar şi atunci când nu împărtăşim părerile sale, vede forma completă a albanezului „ghiuş” în pluralul sau „ghiușere-te”, de unde conchide că ar fi un împrumut din latinul socer (socru), italienește „socero”, prin trepte intermediare „sosero” şi „susere”. Derivaţia este foarte ingenioasă, ca tot ce emană din puternicul geniu de combinaţiune al lui Ascoli, dar nu se împacă cu fonologia şi cu morfologia limbii albaneze. Nu se împacă cu fonologia, căci în vorbele primite din limba latină, sonul „s” trece la albanezi totdeauna în „ș”, niciodată în „ghi”: „saeculum-șekul”, „scribere-șcruen”, „crista-kreștă”, „desiderare-deșăruem”, „piscis-peșk” etc., încât din „socero” ar fi ieşit „șoker”, cel mult „șoșer”, precum din „socius” a ieşit „șok” şi ar fi putut să iasă prin asimilare consonantică progresivă „șoș”, dar nici într-un caz „ghiușer”.

Ascoli, ca şi Xylander şi Camarda, a fost indus în eroare prin neştirea cuvântului român „ghiuj”. E cu neputinţă ca românii, în limba cărora fiinţează alături „ghiuj” şi „socru”, pe când albanezii nu au decât pe „ghiuş”, să fi tras ambele aceste cuvinte pe aceeaşi cale, din prototipul latin „socer”. E cu neputinţă, pe de altă parte, ca moldovenii să-l fi împrumutat pe „ghiuj” tocmai din Epir, când nu l-au luat de acolo nici chiar românii din Macedonia, precum nici vecinii sârbi şi bulgari. E cu neputinţă, cu toate acestea, de a nega perfectă identitate a albanezului „ghiuş” cu romanul „ghiuj”. Astfel, ne simţim conduşi, vrând-nevrând la luminoasa concluzie formulată acum vreo jumătate de secol de către Kopitar şi întărită apoi de Miklosich: „Particularităţile comune limbilor albaneză şi romană, întrucât nu se explică prin elemente latine, slave sau altele, aparţin sorgintei tracice, din care albanezii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar românii prin dialectul traco-dacic”. Luând aceasta drept punct de plecare, să inceream a desfăşura biografia „ghiujului”.

„Hojma”, iată încă un cuvânt pitulat astăzi numai în Moldova, exclus din stilul elegant şi netrecut în vocabulare. „Hojma” înseamnă moldoveneşte „totdeauna”. Finalul „ma” din „hoj-ma” este un sufix pe care-l întâmpinăm de asemenea în alte două adverbe române foarte vechi: „avalo-ma” şi „avido-ma”. Aşa în Cantemir: „slova avidoma potrivind”, iar în mitropolitul Dosoftei: „cu de-avaloma giudeţ îl suiră”. Astăzi poporul zice „avalma” în loc de „avaloma”, precum se zicea încă în secolul XVII, ceea ce ne face a conchide că şi „hojma” este o contracţie mai nouă din „hojoma”, astfel că cele trei adverbe „avidoma”, „avaloma” şi „hojoma” se potrivesc prin dublul sufix „-o-ma”. Prin semnificaţie, adverbul „hojoma” se raportează către „ghiuj” întocmai ca în sanscrită adverbul „sanâ”, în Vede „sanatâ”, „totdeauna”, către „sanas”, „bătrân” sau ca în latină adverbul „semper”, „totdeauna” către „senex”, „bătrân”.

În ce mod însă ne vom explica oare relaţia fonetică între „ghiuj” şi „hoj” din „hoj-o-ma”? Un exemplu absolut analog de trecere a lui „ghi” în „h” în provincialismul moldovenesc, e verbul „desghioc”, care se pronunţă de asemenea „dehoc”, „dihoc”. Este o proporţie perfectă: (des)ghioc-(de)hoc-ghiuj-hojma. „U” din „ghiuj” a crescut la „o” în „hoj-” prin compensaţie pentru pierderea unui sunet. Tot aşa, în unele localităţi din Albania femeiescul „ghiușă”, „bunică” se pronunţă „ioșă”, trecând iarăşi „u” în „o” pentru a compensa pierderea lui „g”. Moldovenescul „dehoc” fiind o corupţie din „desghioc”, urmează că şi „hojoma” fusese precedat de o formă mai veche „ghiujoma”. Avem, pe de o parte la români pe „ghiuj” cu derivatul său „ghiujoma”, iar pe de alta, la albanezi pe „ghiuş” şi ghiușă”. Iniţialul „ghiu”, deoarece îl constatăm la posteritatea tracilor de pe ambele laturi ale Dunării, în Epir ca şi în Dacia, existase deja în vechea limbă tracă; dar mai rămâne nedecisă chestiunea finalului.

A putut fi „ș”ca în albanezul „ghiuş”. A putut fi „j”, ca în românul „ghiuj” şi „hoj-ma”. În fine, a putut să fie un al treilea sunet mai primitiv, din care să se fi dezvoltat „j” la români şi „ș” la albanezi. Această din urmă ipoteză este cea mai probabilă, fiindcă dialectele traco-dacic şi traco-epirotic s-au format fiecare pe câte o cale separată. Într-adevăr, prototipul tracic comun, din care au provenit albanezul „ghiuş” şi românul „ghiuj”, n-a fost nici „ghiuş”, nici „ghiuj”, ci „ghiug”.

După ce tracismul unei vorbe se constată prin co-existenţa ei în graiurile român şi albanez şi prin lipsa ei totodată în diferitele limbi cu care, mai mult sau mai puţin, fuseseră în contact din timp în timp locuitorii Daciei şi al Epirului, este o fericire excepţională când acest rezultat se verifică apoi pe neașteptate prin monumentele antichităţii. Scriitorii vechi greci şi latini ne-au lăsat din diversele dialecte tracice peste tot vreo sută de cuvinte, la care se mai pot adăuga, ca fântână mai puţin certă, vreo sută de nume proprii şi un mic număr de inscripţii traco-asiatice pe cale de descifrare. Iată tot ce stă actualmente în acesta privinţa la dispoziţia lingvistului, o provizie, negreşit, foarte mică, mai ales când o compară cineva cu cele 150.000 cuvinte ce ne-au rămas de la elini, dar totuşi un material de-ajuns pentru a nu mai fi iertat nimănui a zice, precum nu încetează a striga unii, din lenea de a cerceta: limba tracică e necunoscută.

Între celelalte atât de puţine, „rari nantes în gurgite vasto”, „ghiujul” nostru, ca prin minune, a scăpat şi el din naufragiu. Hesychius, celebrul lexicograf elin din sec. IV d.Cr., care ne-a păstrat un tezaur de vorbe greceşti şi negrecești de prin feluriţii autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, ne dă într-un loc nominativul plural. Ştiindu-se că la elini „u” se pronunţă ca „iu”, iată dar un cuvânt foarte antic, „ghiug-a-s”, având întocmai acelaşi înţeles cu albanezul „ghiuş” şi cu românul „ghiuj”. Moritz Schmidt şi Fritzsche îl afiliază pe acest „ghiug-a-s” cu vorba elină din dialectul ionic însemnând „bunic”. E mai curios că le identifică de asemenea Fick, derivându-le prin semnificaţia de „veghetor” din radicala ario-europeană „sku”; zic că e mai curios, căci el însuşi, în aceeaşi scriere şi chiar pe aceeaşi pagină, probează că la greci „k” trece în „g” numai în vecinătate cu lichidele „l”, „r” şi „n”, dintre care nici una nu figurează în „bunic” (în greacă). Cât se atinge de „ghiug-a-s”, „bunic”, care se găseşte unicamente în Hesychius, de nicăieri nu urmează să fi fost o vorbă greacă. Chiar dacă nu l-am avea pe albanezul „ghiuş” şi pe românul „ghiuj”, prin însăşi clasicitatea elină, ne-ar fi lesne a demonstra tracismul lui „ghiug-a-s”.

Ca nume personal, acest cuvânt ne întâmpină în scriitorii greci numai în privinţa lizilor şi a macedonenilor. Lizii erau un popor tracic din Asia-Mică, „fraţi şi consângeni cu moesii”, după mărturia lui Herodot, deşi vorbeau un dialect propriu, în care s-au furişat mai multe elemente semitice. Despre împoporarea tracică a Macedoniei, pe de altă parte, ne vorbeşte foarte lămurit Strabon. O principesă macedoneană, fiica regelui Aminta, se numea Ghiuja, iar cel mai puternic rege al lizilor, fondatorul dinastiei mermnadice, cu şapte secole înainte de Cristos, se numea Ghiuj. Un alt Ghiuj, de asemenea lid, era considerat în antichitate ca inventator al picturii. În deşert veţi căuta printre greci acest nume personal bărbătesc şi femeiesc. Regele lidic se numea Ghiuj şi principesa macedoneană Ghiuja, tot aşa precum la vechii romani se întrebuinţau numele personale Atta, care însemna „moşneag” şi Veturia, care însemna „babă” sau precum la părinţii noştri erau atâţia Tatini şi Tatine. „Ghiug-a-s” – „bunic” este dară în Hesychius o glosă lidică sau macedoneană, una din două, dar nicidecum elină. O probă suplimentară despre aceasta ne-o dă chiar Herodot într-un pasaj peste care au trecut cu vederea toţi acei ce s-au ocupat de a colecţiona vorbele tracice de prin scriitorii antici. El zice: „Lângă monument se afla o mare baltă pe care lizii, crezând că curge totdeauna, o numesc ghiug-aie”. Punând faţă-n faţă textul lui Herodot cu glosa din Hesychius, pasajul de mai sus înseamnă: „Balta fiind considerată ca eternă, lizii o numesc bunică”. Aşadar „ghiuga” - „bunic” ne apare în patru antice dialecte tracice: lidic, macedonean, epirotic şi dacic.

Oare n-ar fi legitim de a conchide de aici şi pentru al nostru „hojma” un prototip tracic „ghiugama”? Sufixul secundar „ma” serveşte în familia lingvistică ario-europeană pentru a ridica numele la grad superlativ. Astfel, din „ghiuga” „bunic”, vom avea superlativul tracic „ghiuga-ma” „cel mai bunic”, adică „etern”. Acest adjectiv „ghiuga-ma” „etern” nu explică însă definitiv adverbul nostru „hojma”. Este o treaptă necesară pentru a rezolva chestiunea, dar nu ultima treaptă. Ambele „a” din „ghiugama” fiind scurte, tind să scadă la vocale mai uşoare. Scăderea primului „a” ne întâmpina deja în „hoj-o-ma”, în care el trece în „o”, de unde apoi scăzând la „u”, dispare cu desăvârşire în forma actuală, „hojma”. Cu atât mai mult trebuia să scadă până la dispariţie finalul „a” din „ghiugam-a”, coada cuvântului fiind totdeauna cea mai expusă la ştergere. Chiar în limba sanscrită, în care sonul „a” predomneşte asupra tuturor celorlalte vocale, scurtul „a” final s-a pierdut în dialectele moderne ale Indiei, unde s-a conservat numai lungul „â” final. Din tracicul „ghiugama” trebuia cu orice preţ să-l avem pe românul „hojm”, niciodată „hojma”.

De unde vine aici conservarea finalului „a”? La prima vedere, s-ar putea bănui că acest „a” nu diferă de acea radicală demonstrativa „a”, care se observă de asemenea în adverbele noastre „acum-a”, „aiure-a”, „atât –a” etc. Această supoziţie se combate totuşi prin următoarele două obiecţii decisive:
1. Toate adverbele romane întărite prin demonstrativul „a” posedă în acelaşi timp o formă simplă, precum „acuma” lângă „acum”, „aiuria” lângă „aiuri” „atuncia” lângă „atunci” şi altele, pe când lângă „hojma” nu se găseşte nicăieri „hojm”.
2. Niciodată demonstrativul „a” nu se adăugă în limba româna către adjective întrebuinţate în mod adverbial: noi zicem „a lucra frumos”, „a se uita urât”, „a se purta drept” etc., iar nu „frumos-a”, „drept-a”, ca în „acum-a” sau „atunci-a”.
Prin urmare, finalul „a” din „hojma” nu se justifică nici prin adjectivul tracic „ghiugama”, nici prin radicala demonstrativă „a”. El nu poate proveni decât dintr-un lung „a” final, echivalent prin cantitate cu doi „a”, adică, „â” sau „ă”. Pe lângă forma tracică adjectivală „ghiugama” câtă dar să admitem o formă tracica adverbiala „ghiugamâ”. Lungul „â” final din adverbul „ghiugamâ” s-ar referi dară scurtul „a” final din adjectivul „ghiugama” întocmai ca în sanscrită, lungul „â” final din adverbul „sanâ” „totdeauna”, către scurtul „a” final din adjectivul „sana” „bătrân”. Chiar fără aceasta însă, lungul „â” final este unul din mijloacele de formare cele mai obişnuite în adverbele sanscrite: „adhunâ” „acum”, „purâ” „odinioară”, „mudhâ” „în zadar” etc., precum de asemenea în zendică şi pe inscripţiile perso-achemenidice, către care mai putem adăuga de astă dată, vechea limbă tracică. Adverbul nostru „hojma” ne descoperă, ca verigi intermediare, două derivate tracice din „ghiuga” „bunic”:
1. Adjectivul „ghiugama” „etern”,
2. Adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”.
Aici însă nu se opreşte analiza. Având pe tracicul „ghiuga” „bunic”, cu posteritatea-i română şi albaneză, trebuie să-l descompunem în părţile sale constitutive.

După şcoala lingvistică veche, ar fi foarte lesne, căutând pe deasupra la nişte asemănări fonetice şi logice de întâmplare, a înrudi pe „ghiuj” cu buriaticul „chușeng” „bătrân”, din Siberia, sau - mai ştii! - cu vreo vorbă irocheză din America. Ştiinţa filologică comparativă de astăzi procedează altfel. În cazul de faţă, ea începe prin a-şi pune întrebarea: Care este valoarea genealogică a traciculul iniţial „ghiu”? Cu ce fel de son simplu său compus din celelalte limbi ario-europene corespunde acest element de căpetenie al cuvântului „ghiuj”? Latinul „f” iniţial, de exemplu, corespunde slavului „d”, deşi ambele par la prima vedere a fi atât de eterogene. Un profan cu greu s-ar îndupleca a crede că vorbele noastre „fum” şi „duh”, cea dintâi moştenită de la romani, cea de-a doua împrumutată de la slavi, derivă cu o certitudine matematică din una şi aceeaşi radicală primitivă „dhu”! Tot aşa tracicului iniţial „ghiu” i-ar putea corespunde în restul familiei ario-europene vreun sunet cu totul străin în aparenţă. Unde oare să se afle dezlegarea acestei probleme? Cu limba română nu ne putem orienta, căci iniţialul „ghi” este la noi în genere foarte rar în vorbe vechi ne-latine, care mai au nevoie de a fi studiate de aici încolo, iar în cele latine el rezultă, ca şi la italieni, din grupul „gl”, precum în „ghiaţă”, italieneşte „ghiaccio”, din latinul „glacies”, constituind o particularitate a foneticii romanice.

Să recurgem dar la albanezul „ghi”. Luăm următoarele cinci cuvinte: Albanezul „ghiume” „somn”, armenul „qhûn”, celto-cimricul „hûn”, afganul „khûb”, persanul „khâb”, balugicul „whâv”, zendicul „qafna”, grecul „hiupnos”, sanscritul „svapna”, de unde apoi, cu conservarea iniţialului „s”: litvanul „sâpnas”, islandezul „svëfn”, danezul „sövn”, latinul „somnus”, slavul „sunu” etc., care toate se reduc la ario-europeanul „svapna”.

Albanezul „ghiaștă” „şase”, grecul „hex”, celto-cimricul „chwech”, afganul „șpag” şi „șpaj”, zendicul „khșvas” prin metateză din „șvaks”, sanscritul „șaș”, slavul „şesti”, germanul „sechs” etc., toate din prototipul ario-european „svaks”. Rezultă că iniţialul albanez „ghi” poate reprezenta, între celelalte iniţialele sanscrite „s” şi „sv”. Din exemplele de mai sus, cel mai important în cazul de faţă este „ghiume=svapna”, căci el ne prezintă întreaga silabă „ghiu”, ca şi în „ghiuş”, corespunzând ario-europeanului „sva”. Să se observe că „u” din „a” în „ghiume” din „svapna” se datorează anume acţiunii labializatoare a lui „v”, ca şi în armeanul „qhûn”, celto-cimiricul „hûn”, afganul „khûb” etc., care „u” la rândul său a labializat apoi în forma albaneză pe nasala ce-i urmează, făcând „ghiume” din „ghiune”. În acest mod fonologia ne-a autorizat pe deplin a-l căuta pe tracicul „ghiuga” sub o formă primordială „svaga”. În limba sanscrită, ario-europeanul „g” trece regularmente în „j”, pronunţat ca al nostru „g” înaintea vocalelor „e” şi „i”. Din ario-europeanul „svaga”, de unde tracicul „ghiuga”, ne putem aştepta la sanscritul „svaja”. Într-adevăr, „svaja” pentru sex bărbătesc, „svajâ” pentru cel femeiesc, ne întâmpină în monumentele sanscrite, incepând cu 1500 sau chiar cu 2.000 de ani înainte de Cristos, cu semnificaţia de „rudă” sau „neam”.

Merită a arăta ca forma româna „ghiuj” e mai apropiată de tracicul „ghiuga” decât forma albaneză „ghiuş”. Să ne întoarcem la corespondentul lor sanscrit „svaja”. Acest cuvânt se descompune în „sva-”, pronumele reflexiv pentru câtetrele persoanele şi în adjectivul „ja” din radicala „jan”, ario-europeanul „gan” „a produce”, încă înseamnă propriamente „de aceeaşi origine cu mine”' şi se traduce foarte bine latineşte prin „co-gnatus”.

Compoziţia „sva-ga”, însemnând „neamul meu”, s-a păstrat în două limbi antice: sanscrită şi tracă. În sanscrită, sub forma „svaja”, acest cuvânt se aplică în genere la „rudă”. În tracă, sub forma „ghiuga”, el a căpătat înţelesul mai special de „bunic”, mai dezvoltându-se de aici adjectivul „ghiugama” „etern” şi adverbul „ghiugamâ” „totdeauna”. De la traci l-au moştenit albanezii şi românii. Albanezii, sub forma „ghiuş”, până astăzi cu semnificaţia de „bunic”. Românii, sub forma „ghiuj”, lângă care s-a conservat şi adverbul adjectival „hoj-ma”, l-au redus cu încetul la sensul ironic de „moşneag”. În istoria „ghiujului” nostru se manifestă încă o dată cele două mari legi din viaţa tuturor limbilor: scăderea fonetică şi scăderea logică.

Dintr-un prototip disilabic, mai rămâne o biată silabă, în care nu mai găseşti absolut nici unul din sonurile originare ale cuvântului: vocale şi consoane, totul s-a schimbat! Până şi acolo unde ţi se pare că „svaga” se mai aseamănă cu „ghiuj”, adică în sonul „g”, întâlnirea e tot ce poate fi mai închipuit, căci românul „g” îl reprezintă aici pe primitivul „s”, pe când primitivul „g” e înlocuit prin românul „j”.
Un singur şi acelaşi cuvânt a devenit la englezi „knight” „cavaler” şi la germani „knecht” „slugă”, din care forma germană se pronunţă „cneht”, pe când cea engleză - „nait”. Scăderea logică, ca şi scăderea fonetică, este efectul desei şi îndelungatei frecări a vorbelor, care se tocesc prin uz, ca o monedă ce trece necontenit din mână în mână, până ce ajunge atât de ştearsă, încât abia i se mai cunosc efigia şi legenda.

B.P. Haşdeu

Trecerea lui „bi” în „ghi”

 Toate dialectele române cunosc, mai mult sau mai puţin, trecerea labialelor în guturale înaintea lui „i”, fie când labiala este iniţială ca în „ghine” din „bine”, „ghie” din „vie”, „kicior” din „picior”, „hire” din „fire”, fie labiala medială ca în: „alghină” din „albină”, „cokil” din „copil”, „trandahir” din „trandafir”, „dornire” din „dormire”, fie labiala urmată de finalul „i” scăzut ca în: „cerghi” din „cerbi”, „luki” din „lupi”, „dorni” din „dormi”, fie, în sfârşit, vocala „i” dispărută ca în : „ketra = kiétra”, „herb = hierb” etc. Trecerea cea mai importantă este a celor două labiale explozive, „b” şi „p”, fiind cea mai răspândită în grai prin numărul cuvintelor în care ne întâmpină şi cea mai variată totodată prin complicaţii fonetice ulterioare: bi-ghi-bghi-bgi, pi-ki-pki-pci (bine=ghine=bghine=bgine; picior=kicior=pkicior=pcicior=cicior). Ajunge a supune unui studiu critic pe „ghi” din „bi”, de care nu putem despărţi pe „ki” din „pi”, pentru că prin însăşi aceasta să se limpezească chestiunea celorlalte labiale guturalizate, care sunt de o importanţă secundară.

Despre acest fenomen, întrucât îmi pot aduce aminte, au scris mai pe larg Miklosich, Lambrior, Onciul şi Şăineanu, din care primii trei n-au cunoscut preţiosul text al lui Cantemir, iar câte-patru nu puteau să cunoască adevărata măsură de circulaţie în totalitatea dialectelor româneşti a formelor guturalizate. Lipsindu-le astfel punctul istoric de plecare şi mai ales statistica fenomenului, nu e de mirare că concluziile lor sunt cu desăvârşire subiective.

Din punctul de vedere curat fiziologic, trecerea lui „bi” în „ghi” sau a lui „pi” în „ki”, palatalizate apoi în „gi” şi „ci”, putea să se-ntâmple în orice limbă. Aşa, bunăoară, o au în Extremul Orient tibetanii, la care „pia” se pronunţă „cia” (tcha), bia” – „gia” (dja) (Abel-Rémusat, Recherches sur les langues tartares p. 340). Altceva însă este o posibilitate abstractă şi altceva realizarea concretă. În Europa întreagă întrucât am putut cerceta, afară de Peninsula Balcanică nu se găseşte nicăieri „ghi=bi” şi „ki=pi”. Nu fiziologia, adică nu elementul antropologic trebuie să ne preocupe, ci urmărirea cauzei locale etnice.

Cantemir (Descr. Mold., ed. Papiu p. 151) zice: „Mulieres quoque moldavae peculiarem a viris pronunciationem habent. Mutant enim syllabas „bi” et „vi” în „gi”, ut: bine (bene)=gine, vie (vinea)=gie; „pi” în „ki”: pizma (invidia)=kizma, piatra (petra)=kiatra”. Tot Cantemir constata că atât ghi=bi şi ki=pi, precum ni=mi, era la români un fonetism străin graiului bărbătesc, caracterizând în special graiul femeiesc, aşa că bărbaţii care rosteau astfel erau porecliţi cu dispreţ: „feciori de babă”. Şi aserţiunea lui Cantemir se întăreşte pe deplin prin faptul pozitiv, necontroversabil, că nu se află nici un vechi text românesc, fie el din orice provincie şi fie de o provenienţă oricât de rustică, în care să ne întâmpine ghi pentru bi sau ki pentru pi nici ni pentru mi.

Una din prea puţinele excepţii este actul moldovenesc din 1644 (Arch. ist. I, 1 p. 87), în care sunt descrise hotarele unei moşii: „şi de acolo sub margine în capu kiciorului din mijloc lângă mocirla într-o movilită, care iaste sub groapa boului alăture cu vale şi acolo s'au făcut bour într'un giugastru lângă cel vechiu, şi apucă kiciorul din mijloc la delu în pădure”. Să se observe însă că în acest text „kicior” nu este un cuvânt comun, ci s-a stereotipat ca termen topic, încât trebuia scris întocmai, chiar dacă l-ar fi scris însuşi Cantemir.

În districtul Teleorman rostirea bărbătească a învins aproape pretutindeni pe cea femeiască, dar lăsând urme de luptă. Sunt unele comune în care au biruit femeile. Aşa învăţătorul Cr. Voiculescu din Viişoara ne scrie: „Pe la noi se zice: este ghine se te duci cu ghioli, corghi sunt negri, tu sorghi ciorba, lukii mănâncă un kicior de cal, pokii cerşesc, keptenele meu este rar”.

În multe localităţi, după cum am văzut-o deja mai sus, femeiescul ghi pentru bi n-a putut să se impună, dar s-a impus totuşi femeiescul ki pentru pi. Faţă cu acest fenomen, se naşte o întrebare firească: de ce oare ki a fost mai tare decât ghi? Răspunsul se cuprinde şi se dă pe faţă de la sine în următorul şir de fapte decisive: Într-o mare parte din districtul Dolj (comunele Dranicu, Gogoș, Comoșteni, Bulzeşti, Galiciuica, Vela, Işalniţa, Murgaş, Simnic, Căpreni, Bodăesti, Calopăr etc.) nu se aude deloc ghi pentru bi, nici pi pentru ki, afară de un singur cuvânt: kept, uneori pkept. În comuna Ploiesciori din Prahova, labiala se guturalizează numai în trei cuvinte: kept, kipota şi keptene, iar în comuna Mălăieşti numai în două: kept şi keptene. În comuna Bălţaţi din Teleorman numai în singurul kept, de asemenea în comuna Micloșani din Muscel.

Dialectul istro-român nu cunoaşte deloc guturalizarea labialelor, afară numai şi numai în două vorbe: kiept şi ciaptere = kiaptene (Miklosich, Rumun. Untersuch. 1, 23-4). La români, pe care Tit Liviu i-ar fi numit „novum genus hominum ex militibus romanis et dacicis mulieribus”, elementul cuceritor, adică cel bărbătesc, fiind latinii, iar elementul cucerit sau femeiesc fiind dacii, fenomenul lingvistic ghi=bi, ki=pi, ni=mi, întrucât el este femeiesc, nu poate să fie decât o rămăşiţă dacică, nicidecum latină. Şi aici ni se prezintă o dilemă:

1. sau că în limba dacică labialele se guturalizau înaintea lui „i”;

2. sau că în fonetismul latin grupurile bi, pi, mi se rosteau altfel decât aceleaşi grupuri în fonetismul dacic, adică se rosteau în aşa fel încât pentru auzul dacilor ele cuprindeau un element diferenţial gutural.

Prima ipoteză trebuie înlăturată cu desăvârşire, de vreme ce în nomenclatura personală, în cea locală şi în cea botanică a dacilor ne întâmpină foarte des labiale neguturalizate înaintea lui „i”, bunăoară: Berebistes, nu Beregistes; Bicilis, nu Gicilis; Pieporus, nu Kieporus; Clepidava, nu Clekidava; Tibiscum, nu Tigiscum; apoi Capidava, Piroboridava, Pinum, caropithla, rhathibida etc.

Tracii de peste Dunăre, despre care ştim că numeau tezaurul „pitu-”, nu „kitu-” (Schol. Apollonii Rhodii I, 933), de asemenea nu guturalizau labialele, după cum nu le guturalizează nici posteritatea lor actuală, albanezii. Rămâne în picioare numai ipoteza a doua şi anume: dacii rosteau pe latinul bi, pi, mi ca ghi, ki, ni, un pseudo-fonetism cam aşa după cum creolii prefac sonurile franceze, spaniole şi portugeze (Schuchardt, Kreol. Studien, passim).

Fonetismul latin nu era tocmai uşor pentru o ureche ne-romană. Aşa vechii greci îl aveau pe (ti) şi totuşi pe latinul (ti) îl rosteau (tzi): „optzimus=optimus”. Celţii îl aveau pe (v), dar pe latinul (v) îl amestecau cu (f): „vulgor = fulgur”, „figil=vigilia” (Sittl, Verschieclenheiten d. lat. Spr. p. 51 sq.). Într-un singur punct, sub raportul guturalizării labialelor, fonetismul dacic se întâlnea întrucâtva cu cel latin. Se ştie că romanii îl confundau pe (f) cu (h): faedus-haedus, fordeum-hordeum, folus-holus, fariolus-hariolus etc. (Corssen, Ausspr.2 I, 159 sqq.). Iată de ce „hi” pentru „fi” era nu numai dacic, dar şi oarecum latin, încât a putut să se introducă fără rezistenţă în graiul românesc: el figurează adesea în vechea noastră literatură şi nu se atribuie de către Cantemir „feciorilor de baba”. În fond însă acest fonetism nu este la romani latin, ci dacic, după cum fonetismul analog la spanioli în „hierro = ferrum”, „hacer = facere” etc., nu este latin, ci iberic (cfr. Ascoli, Due lettere p. 29). Concordanţa latino-dacică într-o parte, ca şi concordanţa latino-iberică în cealaltă, a fost o simplă înlesnire de propagandă fonetică.

Aplecarea dacilor sau mai bine zicând a tracilor în genere, de a guturaliza labialele latine dinaintea lui „i” poate ea singură să dezlege o enigmă din Hesychius. Acest culegător de glose din sec. IV aduce pluralul „serghi” în loc de latinul „cervi” sau „cerbi”, întocmai ca la români în „cerghi”, moldoveneşte „șerghi”. El nu ne spune de unde a luat-o, dar nefiind nici grecească, nici italică, este învederat ca această glosă nu poate să fie decât tracică.

B.P. Haşdeu

Strat și substrat

 Cine sunt grecii de astăzi ? De unde vin albanezii ? Bulgarii şi sârbii sunt ei oare într-adevăr înrudiţi mai de aproape cu ruşii decât cu ceilalţi slavi? Românii din Carpaţi venit-au ei de peste Dunăre în veacul de mijloc, după cum ne asigură unii? şi dacă n-au venit de acolo, atunci care anume să fie legăturile lor de neam cu macedo-românii şi cu istro-românii? În fine, grecii, albanezii, sârbii, bulgarii şi românii, grămădiţi toţi în aceeaşi Peninsulă Balcanică, sunt ei oare în realitate nişte deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum pare a fi la prima vedere?

Acestea sunt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţa, probleme pe care de demult le-ar fi dezlegat ştiinţa, dacă într-una, pe fel de fel de căi piezişe, nu s-ar fi silit să le tot încurce politica. Negreşit, politica unui Stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii, tot aşa precum profită de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere să dispară din spaţii planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului. Eu unul, dacă aş şti că românii sunt ţigani sau că ungurii au descoperit America, mi-ar părea mie foarte rău, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aş sfii o singură clipă, de a spune adevărul în faţa tuturora. După această profesiune de credinţă, care nu e de prisos, intru de-a dreptul în materie.

Oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată, pretutindeni sub acesta ginte ea ne lasă a vedea sau măcar a zări pe furiş, nişte rămăşiţe mai mult sau puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropită. Orice ginte se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare. În Peninsula Balcanică, intru cât ne putem urca ceva mai sigur pe scara timpului cu ajutorul scriitorilor şi al monumentelor, cinci, şase, şapte veacuri înainte de Crist, ne întâmpină două straturi etnice învecinate: ginta greacă şi ginta tracică, ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic. Cine anume să fi fost pelasgii acei autohtoni între Marea Neagră şi Marea Adriatică, mai presăraţi oarecând în Italia, poate şi-n Spania şi din care în epoca lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Acesta întrebare este, fără îndoială, mai întunecoasă decât aceea despre originea bascilor de astăzi; dar cum pelasgii au existat într-o vreme, e tot aşa de pozitiv ca şi existenţa în timpul nostru a enigmaticului element basc. Este probabil că pelasgii n-au fost nici indo-europei, nici semiţi, ci mai curând hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică şi apoi în Europa sudică sunt în dreptul continentului African unde Egiptul strălucea ca centru al hamitismului. Zidurile ciclopice ale pelasgilor par a fi surori piramidelor egiptene, cu care le şi asemăna în vechime Pausanias pe când semiţilor şi chiar indo-europeilor, nu le plăceau niciodată construcţiile gigantice. Dacă pelasgii au fost hamiţi, după cum credem noi, atunci o personificare mitică a lor în Peninsula Balcanică, ar fi egipteanul Danaos fratele lui Aegyptos, cu vreo 1500 de ani înainte de Crist, să zicem cu 2000 de ani, acel Danaos al cărui neam clădi minunata cetate ciclopică de la Tiryns.

Oricum, fie hamiţi, fie semiţi, fie indo-europei, pelasgii n-au fost greci şi n-au fost traci; însă tracii şi grecii, descălecând în Europa, găsiseră pretutindeni o groasă pătură pelasgică şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel că ei ştiau că nu sunt pelasgi, dar ştiau totodată că se trag din pelasgi, de unde aserţiunile cele contrazicătoare în aparenţă la scriitorii antici, care-i deosebesc foarte lămurit pe pelasgi, pe greci şi pe traci unii de alţii şi totuşi adesea îi împleticesc laolaltă.

Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria Peninsulei Balcanice şi se desfăşoară apoi de atunci, la intervaluri depărtate, prin alte două raporturi analoage:
1. peste cea mai mare parte din stratul tracic, devenit la rândul său substrat, se aşează latina, dând naştere naţionalităţii traco-latine a românilor;
2. peste cea mai mare parte din stratul roman, devenit la rândul său substrat, se aşează slavii, dând naştere naţionalităţii româno-slave a sârbilor şi naţionalităţii româno-slave a bulgarilor.

Din prima amalgamare - latinizarea tracilor - se sustrage numai neamul albanez, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante-latin şi acela mulţumită căruia noi putem şti astăzi cam ce fel de ginte a fost aceea tracică, ceea ce n-am şti aproape deloc după puţinele date lingvistice şi etnice împrăştiate pe ici-colea în literatura clasică. Din amalgamarea a două - slavizarea latinilor – s-au sustras numai românii din Dacia. Repetam încă o dată: numai românii din Dacia, aşa numiţii macedo-români şi istriano-români, armânii din Pind şi rumerii din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la vale, nu se pogoară din latinii de acolo din epoca cea ante-slavă, ci se trag din numeroase cete de daco-români din Carpaţi, trecute peste Dunăre abia în sec. X.

Pe greci, din cauza înaltei lor culturi literare, dinaintea căreia se închinau cu entuziasm Scipionii şi Cezarii, romanii n-au putut şi chiar n-au vrut să-i latinizeze. Din ce în ce mai scăpătaţi sub raportul moral şi intelectual, grecii totuşi şi-au păstrat astfel străvechea lor naţionalitate, o păstrează şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu slavi, cu albanezi, cu români, cu cine mai ştie cine - un amestec care făcea pe alde Fallmerayer să tăgăduiască elenismul palicarilor de astăzi - acel amestec îi greciza pe cei ce se însoţeau cu dânşii, dar pe dânşii nu i-a romanizat, nici albanizat, nici slavizat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage de-a dreptul din Leonizi şi din Aristoteli, din Temistocli şi din Platoni, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimi uriaşe a căror răsărire pe un peticuţ de spaţiu într-un peticuţ de timp este un fenomen fără pereche în istoria omenirii. Grecii actuali sunt o continuitate directă a vechilor elini, tot aşa precum copţii actuali, fără graiul cărora nu s-ar fi putut descifra hieroglifele, sunt o continuitate directă a vechilor egipteni.

Numai şi numai legionarii romani ar fi fost în stare să-i deznaţionalizeze pe greci şi ei n-au făcut-o. În Grecia cea cucerită - observa Mommsen (Rom. Gesch. V, 249) - se învaţă mai puţin latineşte, de cum se învaţă greceşte în Roma cea cuceritoare. Mai mult decât atâta, romanii le îngăduiau de bună voie grecilor să grecizeze întreaga parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altminteri procesul de grecizare începuse deja sub Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra acvilei capitoline, această propagandă grecească se întindea până în Balcani. În Tracia propriu-zisă, devenită provincie romană cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiile până la Traian, sub Traian şi după Traian sunt aproape toate greceşti; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi romani, bunăoară un Aurelius Mucianus, cum s-ar zice la noi un Aurel Muceanu, îşi făcea fală de a nu scrie latineşte, ci greceşte.

Este arheologic absurd a crede că românii de astăzi din Macedonia, din Epir, din Tesalia s-au format acolo în acea epocă şi vom vedea mai jos că aceasta este absurd nu numai archeologic. La nord însă, între Balcani şi Dunăre, apoi pe întregul teritoriu iliric ocupat astăzi de elementul sârbo-croat, cu atâta şi mai vârtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţea fără nici o piedică, deasupra substratului tracie, pe care-l metamorfoză şi prin care se metamorfoză ea însăşi într-o naţionalitate română trans-danubiană, paralelă cu naţionalitatea romană cis-danubiană din Carpaţi, născând ceva mai târziu din aceleaşi două ingrediente, din latini şi din ramura tracică a dacilor. În Epir, graţie unor fericite împrejurări topice excepţionale, tracii scăpau şi de greci şi de romani, însă numai acolo.

Romanii şi grecii împărţeau atunci, între sec. III-VII, în două jumătăţi aproape deopotrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la nord de Balcani, ceilalţi la sud. Grecii mai aveau pe deasupra insulele şi fâşii grecizate din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lângă Dunăre, iar romanii, pe lângă Oltenia, Banatul şi o parte din Ardeal, îşi (în)tindeau ramuri peste Pannonia, unde mai în urmă îi găsi năvala maghiară. Cât se atinge de Muntenia propriu-zisă şi de Moldova, să nu căutăm acolo pe romani în acea epocă, în care vâjâia pe ţărmul nordic al Marii-Negre rostogolirea hoardelor răsăritene spre gurile Dunării. De la Nistru şi până la Olt era o adevărată vale a plângerii de unde nu scăpai decât înfundându-te în creierii Carpaţilor.

E comic şi totuşi este foarte adevărat, ca cel mai vechi monument al limbii române, un monument istoric mai preţios pentru noi decât însăşi Columna lui Traian se datorează unui catâr despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul VI: Theophanes şi Theophylactus Simocatta. Începând de la Thunmann şi până la Cipariu, începând de la Cipariu şi până la mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năzdravan catâr, fără care n-am fi în stare astăzi a dovedi printr-un text neîndoios vechea latinizare a Tracilor între Balcani şi Dunăre. Era pe la anul 580, acum 13 veacuri. Chaganul avarilor pustia Imperiul Oriental. Doi hatmani români, Comentiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Izbânda era sigură, să nu se fi întâmplat catârul de mai sus, care purta o povară. Povara alunecând şi căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă cât îl ţinea gura să se întoarcă şi s-o ridice: torna, torna, fratre! Aşa zice Teofan şi tot aşa povesteşte Teofilact, la care însă este forma „retorna” şi se mai adaugă că aceste cuvinte erau în limba ţării, adică în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor. Întreaga oaste a lui Comentiol şi a lui Martin fiind compusă din romani, ţipătul „torna, fratre !” produse între dânşii o mişcare de spaimă, căci el însemna retragere: înturnare sau re-nturnare. Romanii au fugit însă „torna, torna, fratre" ne-a rămas, încât istoricul trebuie să binecuvânteze acea fugă, datorită unui catâr. Aceasta se petrecea, încă o dată, în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul latin, tot aşa au dispărut tracii sub latini la sud în antica Moesia, iar cu atât mai vârtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementul tracic fusese cel dintâi cucerit şi latinizat. În locul numeroaselor dialecte tracice de altădată, trebuia să se formeze trei mari dialecte traco-latine: dialectul daco-latin în Carpaţi, dialectul mezo-latin în Balcani şi dialectul iliro-latin spre Adriatică; trei dialecte care, de la apus spre răsărit, alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. Afară de Epir, tracii nu mai erau nicăieri adică nicăieri nu se mai vedeau pe deasupra.

Acum, în sec. VI şi VII se arată un nou strat: stratul slavic. Într-un mod sporadic şi fără a rămâne pe loc, ci numai năvălind, prădând, învârtindu-se şi apoi întorcându-se, slavii făcuseră cunoştinţă cu Peninsula Balcanică deja cu mult mai dinainte, mai ales amestecaţi printre goţi, printre huni, printre avari. În deşert însă slaviştii de altădată cu generalul Certkow în frunte şi Drinow mai încoace şi-au bătut şi-şi bat capul de a găsi locuinţe compacte statornice de slavi în Dacia până la sec. VI, iar peste Dunăre până cu un secol mai târziu.

 Pe când românii din Balcani strigau: „torna, torna, fratre”, tot atunci trăia gotul Iornande, ajuns episcop al Ravennei în Italia şi trăia grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţului, cele mai sigure două izvoare despre începuturile slavilor in Peninsula Balcanică, cele mai sigure nu numai prin aceea că erau contemporani, dar mai ales prin călătoriile lor şi prin înalta poziţie politică a amândurora. Pe timpul lui Procopiu şi al lui Iornande, adică în sec. VI, la miazăzi de Dunăre nu se afla încă nicăieri nici un aşezământ slavic, ci numai la nord, şi anume în sus de la gurile Dunării. Iornande, mai ales, descrie pe cât se poate de limpede marginile topografice ale celor două mari ramuri slavice orientale de atunci: anţii şi slavinii. Slavinii zice el se întind de la Dunăre până la Nistru şi apoi spre nord până la Vistula, iar anţii de la Nistru spre răsărit până la Nipru.

B.P. Hașdeu