Turci

 Ramura occidentală cea mai importantă și mai dezvoltată din toate limbile acestui grup, cuprinde osmanlîia, originară din Khorasan şi Azerbaidjan, importată de hoardele selgiucide în Asia-Mică şi adusă de urmaşii lui Otman la Constantinopole, Cairo, Tripoli şi până la Tunis. Ea e vorbită astăzi de vreo 30 milioane de oameni, răspândiţi în Turkestan, Persia, Anatolia, Rumelia şi în insulele greceşti.

Ştirile scriitorilor bizantini şi arabi despre prima apariţie a turcilor nu se urcă mai sus de sec. VI, la sfârşitul căruia acest popor veni pentru prima oară în atingere cu Bizanţul. În anul 568 împăratul Justinus trimise către haganul Dizabulus, care rezida în vecinătatea Altailor pe lângă muntcle Ektag, o deputăţie în fruntc cu Zemarchos şi acesta (ca mai târziu Priscus la Curtea lui Attila) lăsă o relaţie despre călătoria sa. Ambasadorul bizantin se mărgineşte în descrierea sa (conservată printre fragmentele lui Menandros) a vorbi de ceremonialul şi petrecerile de la Curtea acelui hagan şi atinge numai în treacăt caracterul etnologic al neamului, aşa că nu se poate şti cărui trib turc aparţinea Dizabulus. Abia după 4 secole, aflăm ştiri mai pozitive, deşi indirecte, în preţioasa opera etnografică a împaratului-scriitor Constantin Porphyrogenetul (940), care a lăsat informaţii precise despre unele fracţiuni etnice ale neamului turc, în special despre pecenegi şi cumani.

 După ce turcii primiseră Islamul, în sec. VIII şi se războiseră peste două secole sub selgiucizi, existenţa lor istorică propriu-zisă începe cu Osman I (1288-1336), primul Sultan al turcilor europeni, după care ei înşişi primiră numele de osmanlii, acela de turci rămânând rezervat străbunilor nomazi şi fraţilor lor din Asia. Sub Murad I, care cuceri Adrianopole, turcii, în bătălia de la Kossovo (1389), veniră prima oară în contact cu Domnii Serbiei, Bulgariei, Albaniei şi Munteniei în persoana lui Mircea, cu care Baiazid I se ciocni apoi la Rovine (1394). Abia după un secol, Moldova, sub Ştefan cel Mare, se ciocni la rândul ei cu Mohamed II, cuceritorul Constantinopolelui, în bătălia de la Racova (1474). Aceste prime raporturi ostile fură urmate de legături paşnice, contractate pe de o parte între Mircea şi Mahomed I prin tratatul încheiat la 1391, iar pe de alta între Bogdan III şi Selim I prin tratatul de la 1511: prin hatişerifurile, ce întăriră ambele aceste legături, se oferea Porţii o sumă anuală sub titlul de peşcheş sau dare voluntară (transformată mai târziu în tribut obligatoriu sau haraci) în schimbul conservării intacte a solului, a religiei şi a datinilor ţării. Integritatea teritoriului, garantată de acele hatişerifuri, n-a fost întotdeauna observată de Poartă, pe când din contră, obligaţia ca turcii să nu se poată aşeza în ţară sau face giamii a fost strict păzită în tot timpul suzeranităţii. Sub pretexte strategice, turcii într-adevăr puseră succesiv mâna pe cetăţile muntene Brăila, Giurgiu şi Turnu, pe cele din Moldova - Akkerman, Bender şi Hotin, transformându-le în raiele sau ţinuturi turceşti administrate de naziri, cadii şi voevozi. Dar niciodată, absolut niciodată, nu s-a dezminţit sentimentul de rară toleranţă al turcilor, cărora le era cel mult îngăduit să se bucure de un mormânt pe pământul ţărilor române!

Influenţa turcească deveni cu desăvârşire preponderentă odată cu instalarea dragomanilor Fanarului pe tronul din Muntenia (1716) şi pe cel din Moldova (1711). Imitaţia servilă a vieţii politice şi sociale a Orientului fu împinsă până la exagerare şi Curtea beiului fanariot reflecta în miniatură fastul saraiului din Istambul. Apucăturile traiului oriental în ceea ce priveşte casa, nutrimentul, îmbrăcămintea etc. se răsfrânseră şi asupra clasei boiereşti, pe când poporul se ţinu departe de acea modă ridicolă şi trecătoare. Totuşi, durata-i de peste un secol a făcut-o să lase oarecare urme şi după dispariţia ei, în stratele de jos ale naţiunii şi ţăranul român a păstrat până astăzi, în unele condiţii ale vieţii sale materiale, mai ales în costumul său, ceea ce constituia odinioară fala claselor înalte ale societăţii fanariote.

Lazăr Şăineanu

Goţii în Dacia

  Toate fântânile istorice, textele şi monumentele contemporane, ni-i arată pe goţi şezând şi lucrând numai în partea răsăriteană a României actuale, începând de la Nistru cam până pe la Buzău, nicăieri însă în Oltenia, ba nici măcar în vecinătatea acestei regiuni.

Itinerarul succesivei migraţii a goţilor pleacă de la nord în direcţia litoralului Marii Negre, aşezându-se acolo în sec. II d. Cr., în spaţiul dintre Don şi Nistru, adică la hotarul oriental al Daciei. Stabiliţi aici, urmează din partea lor un şir de încercări de a străbate pe malul drept al Dunării, unde erau atraşi de faima avuţiei provinciilor greceşti. Acest punct obiectiv fiind hotărât, calea cea mai scurtă de a-l ajunge era, naturalmente, Dunărea şi gurile ei, de unde goţii mergeau drept în Bulgaria şi mai departe, mulţumindu-se cu posesiunea tranzitorie a actualei Basarabii şi lăsând să mai treacă mult timp până să înceapă a se gândi la Moldova, care nu se afla în drumul ce-l aleseseră ei pentru a atinge mai curând ţinta. Într-adevăr, oricând e în joc Goţia propriu-zisă, unde reședea forţa ofensivă şi defensivă a elementului gotic în Dacia, o găsim între Prut şi Nistru.

La anul 251, expediţia goţilor contra romanilor se îndreaptă asupra orașului Filipopoli, de unde retrăgându-se şi căutând a se întoarce acasă, urmăriţi fiind de armata împăratului Decius, ei apucă spre oraşul Abrit lângă Varna actuală, adică în cea mai dreaptă linie spre Basarabia. Între anii 268-270 - zice Zosim - sciţii, erulii, peucii şi goţii pun 320.000 de oameni pe 6.000 de vase şi atacă oraşul Tomis în Dobrogea. De unde plecase oare acea formidabilă flota? De lângă Nistru.

Între anii 367-369 împăratul Valens, voind să-i izbească pe goţi în propria lor ţară, face un pod pe Dunăre. În ce loc anume? Lângă oraşul Noviodun sau Novietun, care, după unanima mărturie a lui Ptolemeu, a Tablei Peutingeriane, a Itinerarului lui Antonin, a Notiţei „Dignitatum”, a lui Procopiu, a Codicelui Teodosian etc., se afla lângă actuala Isaccea, adică în faţa Basarabiei. Astfel, până la anul 370, dominaţia gotică peste Dacia, în înţelesul cel adevărat al cuvântului, se concentra exclusiv între Prut şi Nistru.

Tocmai atunci năvălesc teribilii huni. Peste ramura cea mai occidentală a goţilor domnea Atanaric. El trimite o parte din oaste pentru a recunoaşte poziţia hunilor, iar singur se aşează într-o vale lângă Nistru. Gonit de aici - zice contemporanul Ammianus Marcellinus - Atanaric încearcă a ridica un zid, prin care să unească malul Prutului cu Dunărea şi din dosul căruia să poată rezista hunilor: „a superciliis Geraşi fluminis ad usque Danubium”. Acest pasaj rămăsese până acum poate rău înţeles. S-a crezut generalmente că Atanaric va fi clădit un zid de la malul occidental al Prutului spre Dunăre până undeva lângă Galaţi. În acest caz, regele goţilor ar fi comis un act de flagrantă absurditate, căci hunii veneau de la răsărit, nu de la apus, încât ei n-ar fi avut decât să treacă Prutul pe la spatele lui Atanaric, prinzându-l apoi în cursa pe care şi-o va fi întins cu naivitate el însuşi. E mai probabil că zidul în chestiune unea malul oriental al Prutului cu Dunărea, baricadând astfel contra hunilor anume regiunea Ismailului.

Constrânşi din nou a fugi, goţii caută scăparea în munţii Cauca: „ad Caucalandensem locum”. Aici noi îi vedem deja departe de Prut. Dar nu mai era acolo „ţara gotică”, deoarece Atanaric - zice tot Ammianus Marcellinus - trebuia s-o apuce cu forţa, gonindu-i pe sarmaţii ce o stăpâneau: „Sarmatis inde extrusis”. Aceasta ne aduce aminte că şi Constantin cel Mare, cu o jumătate de secol mai înainte îi bătuse pe goţi nu pe propriul lor pământ, ci iarăşi în ţările sarmaţilor: „Victi Gothi ab exercitu Romano în terris Sarmatarum”. Fondarea castelului Dafne la gura Argeșului, atribuită expres marelui Constantin de către Procopiu şi a cărui poziţie topografică - de vreme ce se afla faţă-n faţă cu oraşul Transmarisca de dincolo de Dunăre - este de o precizie aşa zicând geometrică, mulţumită Tablei Peutingeriane şi Itinerarului lui Antonin, probează că acele „ţări ale sarmaţilor” cuprindeau jumătatea cea răsăriteana a Munteniei.

Aceasta justifică, până la un punct, opinia d-lui Odobescu, cum că „Caucaland” al lui Ammianus Marcellinus trebuie căutat în regiunea Buzăului, unde într-adevăr vreo doi munţi poartă până astăzi numele de Coca, contras din „Cauca” şi unde descoperirea tezaurului gotic de la Pietroasa explica foarte bine faptul petrecerii pe acolo a fugarului Atanaric. Acest fapt devine chiar necontestabil, dacă ne vom aduce aminte, pe lângă celelalte, că Sf. Sava Gotul, martirizat la anul 372 din ordinul lui Atanaric, fusese înecat, după mărturia unei fântâni contemporane, anume în râul Buzău: „tratxerunt Sabam ad fluvium, qui vocatur Musaeus, ut ibi eum suffocarent”.

Numai în Moldova, iar mai ales în Basarabia, goţii sunt la ei acasă făcând din când în când câte o apariţie până la câmpia ostică a Munteniei, dar toate opintirile invazionare cele mai crâncene rezervând special provinciilor romane de peste Dunăre unde-i ademenea aurul bizantin. Şi zicând aceasta, noi înţelegem atât pe tervingi şi pe greutungi, adică pe goţi în accepţiunea cea mai strânsă a cuvântului, precum şi pe aşa-numiţii taifali, aşezaţi de Ammianus Marcellinus între Prut şi Dunăre, care însă niciodată nu se dau în fântâni istorice ca goţi, ci totdeauna numai ca aliaţi ai diferitelor popoare gotice, iar judecând după obiceiurile lor, n-au fost – poate nici măcar de viţă germanică.

Năvala hunică a pus capăt dominaţiei goţilor chiar în Moldova, strămutându-i mai cu toţii în Bulgaria, unde ei „s-au aşezat la poalele Balcanilor - zice Iornande - ca şi când ar fi fost pământul lor de naştere”. Sub marele Teodosiu se încearcă a se mai strecura într-acolo un rest gotic de pe malul nordic al Istrului, vedem pogorându-se tot din Basarabia, căci trecătoarea se opera, anume la gurile fluviului. Afară de cei trecuţi în Bulgaria, mai erau alţi goţi care rămăseseră dincolo de Nistru, unde - se zice - posteritatea lor, peste o mie de ani, în sec. XVI, mai vorbea un dialect gotic foarte corupt.

B.P. Haşdeu

Suetoniu

  A trăit între anii 70-150 e.n. la Roma, unde i-a cunoscut pe scriitorii Plinius cel Tânăr şi Tacitus; a fost ajutat de împăratul Traian, iar sub urmaşul acestuia a stat un timp în fruntea oficiului pentru corespondenţă al palatului (ab epistulis). A scris lucrări de erudiţie, astăzi pierdute în cea mai mare parte, dar şi-a făcut un nume îndeosebi cu „Vieţile celor doisprezece cezari” (de la Cezar la Domitian), în care a adunat informaţii preţioase privitoare la viaţa politică a Imperiului roman din acel timp.

Vieţile cezarilor

Divinul  Iulius

XLIV.1. Căci în privinţa înfrumuseţării şi a înzestrării oraşului, cât şi a apărării şi măririi imperiului, el făcea zi de zi planuri tot mai numeroase şi mai mari. 6. Dorea să-i ţină în frâu pe daci, care se răspândiseră în Tracia şi în Pont. 7. Moartea l-a surprins pe când săvârşea astfel de lucruri şi se gândea la ele.

Divinul Augustus

III.3. A condus provincia cu tot atâta dreptate şi curaj, căci pe bessi şi pe traci i-a înfrânt într-o mare luptă, iar pe aliaţi i-a tratat atât de bine încât s-a păstrat o scrisoare a lui M. Cicero în care acesta îl îndeamnă pe fratele său Quintus, pe atunci proconsul cu renume în Asia, să-l imite pe vecinul său Octavius în privinţa felului de a-şi câştiga aliaţi.

VIII.4. După ce a luat în stăpânire provinciile spaniole, Cezar se gândea să facă o expediţie împotriva dacilor şi apoi a parţilor. De aceea [August] a fost trimis la Apollonia, unde petrecea timpul liber studiind.

XXI.2. A reprimat şi incursiunile dacilor, fiind omorâţi trei şefi de-ai lor cu multă armată.

LXIII.4. M. Antonius scrie că [August] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui.

XCIV.7. Mai târziu, conducându-şi armata prin locurile neumblate ale Traciei, Octavius a consultat, cu privire la fiul său, oracolele barbare dintr-o pădure [închinata] zeului Bacchus, iar preoţii i-au afirmat acelaşi lucru, deoarece vinul care fusese vărsat pe altar făcuse să ţâşnească o flacără atât de mare, încât ea întrecu acoperişul templului, ajungând până la cer.

Tiberiu

XVI.1. Dupe ce i s-a acordat iarăşi pentru cinci ani puterea tribuniciară, el a fost însărcinat cu pacificarea Germaniei. 2. Dar când i s-a făcut cunoscută revolta Iliriei, s-a dus să se ocupe de un nou război, care a fost cel mai greu de purtat dintre toate războaiele externe, după cel împotriva punilor şi pe care l-a purtat timp de trei ani, având cincisprezece legiuni şi tot atâtea trupe auxiliare, în mijlocul unor mari dificultăţi de tot felul, la care se adăuga o mare lipsă de alimente. 4. Pentru perseverenţa sa a primit o mare răsplată, căci întreaga Ilirie care se întinde între Italia, regatul noric, Tracia şi Macedonia şi între fluviul Dunărea şi ţărmul Adriaticii a fost învinsă şi adusă sub ascultare.

XXXVII.9. Pe regii duşmănoşi şi suspecţi i-a ţinut în frâu mai mult prin ameninţări şi mustrări decât prin forţă, iar pe unii i-a dus la Roma prin momeli şi promisiuni, apoi nu i-a mai lăsat să plece, ca de pildă pe germanul Marobodus, pe tracul Rhascyporis şi pe Archelaus din Capadocia, al cărui regat l-a transformat chiar în provincie romană.

XLI.1. Întors în insulă, [Tiberiu] a părăsit până într-atâta grijile statului, încât n-a mai completat niciodată decuriile de cavaleri, n-a schimbat tribunii militari sau pe comandanţii de cavalerie şi nici pe guvernatorii provinciilor; a lăsat câţiva ani Spania şi Siria fără legaţi consulari, a îngăduit ca Armenia să fie ocupată de parţi, Moesia de daci şi sarmaţi, iar Galia să fie devastată de germani: o mare ruşine pentru imperiu şi o primejdie tot atât de mare.

Domitian

VI.1. A întreprins expediţii, fie de voie, fie de nevoie; de voie, împotriva chatilor (neam germanic de la Rin); de nevoie, una împotriva sarmaţilor, deoarece au măcelărit o legiune împreună cu comandantul ei şi două împotriva dacilor: prima, după ce a fost înfrânt consularul Oppius Sabinus, iar a doua după înfrângerea lui Cornelius Fuscus (omorât în cursul luptelor din anul 87 e.n.), comandantul cohortelor pretoriene, căruia îi încredinţase comanda supremă a războiului. Asupra chatilor şi dacilor a obţinut un triumf, după un şir de lupte cu rezultat schimbător, iar împotriva sarmaţilor n-a adus decât o cunună de lauri lui Jupiter de pe Capitoliu.

Alanii

 În cealaltă parte, în apropierea lăcaşurilor amazoanelor, alanii se învecinează cu regiunile orientale şi, împărţiţi în populaţii numeroase şi mari, se îndreaptă spre ţinuturile asiatice şi despre care am aflat că se lăţesc până la Gange, un fluviu ce separă ţările indienilor şi merge de se varsă în Oceanul austral. Împărţiţi în două continente ale lumii, aceşti alani ale căror diferite popoare nu găsim cu cale să le enumerăm aici, deşi sunt separaţi de mari depărtări, cutreieră ca nomazii regiuni nemărginite. Cu trecerea vremii însa, din cauza moravurilor lor şi a felului sălbatic de viaţă, precum şi din cauza aceluiaşi chip de a se înarma, au ajuns la un singur nume şi s-au numit cu toţii cu numele generic de alani. Ei n-au nici un fel de case şi nici grijă de a trage brazdă, ci se hrănesc cu carne şi mai cu seamă cu lapte şi şezând în carele lor cu coviltire acoperite cu scoarţe de arbori, pornesc prin singurătăţi nesfârşite. Şi când ajung la locuri cu păşune, îşi aşează carele lor în formă de cerc şi, ca sălbaticii, se apucă să mănânce.

După ce s-a isprăvit păşunea de pe câmp, îşi duc mai departe cetăţile lor, puse oarecum în care. În acestea bărbaţii se culcă cu femeile lor, în acestea se nasc şi cresc copiii, aceste care sunt locuinţa lor obişnuită şi ori încotro s-ar duce, aici îşi au căminul lor familiar. Mânând înaintea lor turmele, le duc la păşune şi cea mai mare grijă a lor este grija pentru rasa cailor. Ei caută câmpii pline de iarbă şi localităţi acoperite cu pomi roditori. Şi astfel, trecând din loc în loc, nu duc lipsă nici de alimente nici de hrană pentru vite, hrana pe care le-o procură solul umed şi cursul des al apelor ce ei străbat. Toţi cei mici de vârstă, precum şi femeile nerăzboinice, se ocupă de treburile uşoare din preajma carelor. Tineretul însă, deprinzându-se din copilărie cu obiceiul călăriei, socotesc lucru ruşinos să meargă pe jos şi toţi, învăţând arta războiului, devin luptători. De aceea şi perşii (de fapt parţii n.m.) care sunt de origine din Sciţia sunt foarte pricepuţi la lupte.

Aproape toţi alanii sunt înalţi şi frumoşi, cu părul puţin cam bălai, inspiră groază, însă n-au ochii înspăimântători; sunt iuţi în mânuirea armelor şi întocmai ca hunii, dar ceva mai blânzi şi ca trai şi ca moravuri. În drumurile lor după jaf şi după vânat ajung până la lacurile Meotide şi până la Bosforul cimerian şi de asemenea până în Armenia şi în Media. Şi, pe cât oamenii liniştiţi şi blânzi caută rapausul cel plăcut, pe atâta pe ei îi încântă primejdiile şi războaiele. La ei acela este socotit ca fericit, care şi-a dat viaţa în luptă, căci cei ce îmbătrânesc şi pleacă din lume de o moarte întâmplătoare sunt încărcaţi de tot felul de ocări urâte, ca fiind degeneraţi şi netrebnici. Şi nimic nu se laudă mai mult la ei decât de a fi omorât un om şi, tăind capetele celor omorâţi şi jupuindu-le pielea de pe cap ca pradă glorioasă, împodobesc gâtul cailor lor cu aceste falere de război. La ei nu se poate vedea nici templu nici altar şi nici măcar un bordei nu se găseşte care să fie acoperit cu trestie ci, după un obicei barbar, se înfige în pământ o spadă goală căreia i se închină, ca lui Marte, zeitatea adorată în acele regiuni. Au un mod cu totul deosebit de divinaţie: leagă la un loc nuiele de lemn cât mai drepte şi, adăugând nişte descântece secrete, le desfac într-o anumită zi şi află astfel viitorul. Ei nu cunosc ce este sclavia, toţi sunt născuţi liberi şi-şi aleg de conducători pe cei mai distinşi în armele de război.

Ammianus Marcellinus (332-395)

Hunii

 Sămânţa întregului dezastru şi a diferitelor nenorociri pe care furia războiului le-a provocat învălmăşind totul într-un incendiu nemaipomenit, am aflat că ar avea următoarea cauză: poporul hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuia dincolo de bălţile Maeotice, lângă Oceanul îngheţat, şi în sălbăticie întrecea orice măsură. Căci băieţilor chiar de la naştere li se tăia adânc cu fierul obrazul pentru ca distrugându-le din vreme rădăcina părului, să li se facă cicatrici şi să ajungă imberbi până la bătrâneţe, având o înfăţişare scârboasă, întocmai ca eunucii. Toţi au trupurile ca trunchiul, cu membre vânjoase, grozav de diformi şi strâmbi, că-ţi vine să crezi că sunt nişte animale cu două picioare şi nişte chipuri de oameni, cum se cioplesc la capătul podurilor. Şi în figură de om, deşi hidoşi, poartă o viaţă de sălbatic. Ei nu simt nevoia de mâncări gatite la foc, ci se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne jumătate crudă de animale de tot felul şi pe care, pe spatele cailor, o încălzesc puţin între picioarele lor. Ei nu se adăpostesc în case şi fug de întrebuinţarea zilnică a acestora, ca de nişte morminte. Şi la ei, nu se poate găsi nici o colibă acoperită chiar măcar numai cu trestie ci, în raticirile lor, cutreierând munţii şi pădurile sunt obişnuiţi din copilărie să rabde de frig, de foame şi de sete. Când sunt în străini, nu intra în casă decât atunci când i-ar sili o mare nevoie, căci ei nu se socotesc siguri niciodată în case.

Ca haine, ei se îmbracă cu pânză de in sau cu blăni de şobolani sălbatici, cusute la un loc; şi nu au o altă haina pentru întrebuinţarea de acasă şi întrebuinţarea din public şi, vârându-şi odată capul în tunica lor de o culoare ordinară, nu o mai lasă şi nu o mai schimbă, decât după ce se va fi rupt în petice prin întrebuinţarea zilnică. Ei îşi acoperă capul cu o şapcă îndoită şi-şi înfăşoară cu piele de capră pulpele lor cele păroase şi încălţămintea lor, nefiind potrivită pentru mers, îi împiedică să meargă cu pasul liber. Din această cauză ei sunt puţin potriviţi pentru a merge la lupte pe jos, ci aproape legaţi pe caii lor care, deşi sunt urâţi, sunt puternici. Stau pe ei uneori ca femeile şi fac toate îndeletnicirile lor obişnuite.

Oricine din acest popor, călare ziua şi noaptea, cumpăra şi vinde, mănâncă şi bea şi, înclinat pe gâtul cel slab al animalului lor, dorm adânc şi visează, în bună voie, tot felul de vise. Şi, în deliberările lor asupra lucrurilor serioase, în această ţinută se consfătuiesc cu toţii. Ei nu sunt ţinuţi de nici o autoritate regală severă, ci mulţumiţi de conducerea şefilor gloatelor lor gălăgioase, dau năvală la luptă în orice împrejurare. Luptă când sunt atacaţi şi merg la bătălie în formă de cete, scoţând din gura lor un zgomot asurzitor. Şi, pe cât sunt ei la iuţeală de uşori şi de repezi, pe atâta apoi iarăşi intenţionat, merg răsfiraţi încât, din cauza iuţelii lor, nu se văd când luptă, afară de linia de bătaie, alergând la un măcel grozav, neatacând fortificaţii şi nejefuind tabăra întărită. De aceea, ai putea uşor să spui că ei sunt cei mai buni dintre toţi luptătorii pentru că, de departe, ei luptă cu suliţe pe care le aruncă, având în vârf oase ascuţite, legate cu o artă minunată şi distinctă, iar de aproape cu fierul lovesc fără deosebire şi, în vreme ce duşmanul observă mişcarea armei, o strânge într-o curea şi, celor ce călăresc sau merg pe jos, le iau puterea oricărei mişcări.

Nimeni la ei nici nu ară, nici nu atinge plugul vreodată; toţi umblă de colo până colo, fără de locuri stabile, fără cămin, fără de lege şi sunt lipsiţi de orice fel de stabilitate, îţi dau impresia că totdeauna fug împreună cu carele lor în care locuiesc. În aceste care, femeile ţes hainele lor cele urâte, aici se împerechează cu bărbaţii şi aici nasc şi îşi cresc copiii până se fac mari. Şi nimeni la ei fiind întrebat, nu poate să-ţi răspundă unde s-a născut, fiind într-un loc conceput, aiurea născut şi în altă parte crescut. În timp de armistiţiu sunt necredincioşi şi nesiguri, la orice suflare de vânt sunt îndată gata să se mişte, făcând toate într-o furie şi într-o pornire. Şi întocmai ca animalele negrăitoare, aproape cu totul nu ştiu ce este onest şi ce este neonest, vorbesc enigmatic şi obscur, nu sunt legaţi de respectul nici unei religii, nici unei superstiţii, ard numai de o neţărmurită lăcomie după aur. Sunt aşa de schimbăcioşi şi uşori la mânie că uneori în aceeaşi zi, fără nici un motiv, desfac o prietenie şi de asemenea o reînnoiesc fără să fi intervenit cineva.

Acest neam de oameni totdeauna gata şi fără nici un frâu, arzând de o nemăsurată dorinţă de a prăda pe alţii, pornind să-i jefuiască pe vecini şi să-i omoare, au ajuns până la alani, massagetii de odinioară.

Ammianus Marcellinus (332-395)