Turci

 Ramura occidentală cea mai importantă și mai dezvoltată din toate limbile acestui grup, cuprinde osmanlîia, originară din Khorasan şi Azerbaidjan, importată de hoardele selgiucide în Asia-Mică şi adusă de urmaşii lui Otman la Constantinopole, Cairo, Tripoli şi până la Tunis. Ea e vorbită astăzi de vreo 30 milioane de oameni, răspândiţi în Turkestan, Persia, Anatolia, Rumelia şi în insulele greceşti.

Ştirile scriitorilor bizantini şi arabi despre prima apariţie a turcilor nu se urcă mai sus de sec. VI, la sfârşitul căruia acest popor veni pentru prima oară în atingere cu Bizanţul. În anul 568 împăratul Justinus trimise către haganul Dizabulus, care rezida în vecinătatea Altailor pe lângă muntcle Ektag, o deputăţie în fruntc cu Zemarchos şi acesta (ca mai târziu Priscus la Curtea lui Attila) lăsă o relaţie despre călătoria sa. Ambasadorul bizantin se mărgineşte în descrierea sa (conservată printre fragmentele lui Menandros) a vorbi de ceremonialul şi petrecerile de la Curtea acelui hagan şi atinge numai în treacăt caracterul etnologic al neamului, aşa că nu se poate şti cărui trib turc aparţinea Dizabulus. Abia după 4 secole, aflăm ştiri mai pozitive, deşi indirecte, în preţioasa opera etnografică a împaratului-scriitor Constantin Porphyrogenetul (940), care a lăsat informaţii precise despre unele fracţiuni etnice ale neamului turc, în special despre pecenegi şi cumani.

 După ce turcii primiseră Islamul, în sec. VIII şi se războiseră peste două secole sub selgiucizi, existenţa lor istorică propriu-zisă începe cu Osman I (1288-1336), primul Sultan al turcilor europeni, după care ei înşişi primiră numele de osmanlii, acela de turci rămânând rezervat străbunilor nomazi şi fraţilor lor din Asia. Sub Murad I, care cuceri Adrianopole, turcii, în bătălia de la Kossovo (1389), veniră prima oară în contact cu Domnii Serbiei, Bulgariei, Albaniei şi Munteniei în persoana lui Mircea, cu care Baiazid I se ciocni apoi la Rovine (1394). Abia după un secol, Moldova, sub Ştefan cel Mare, se ciocni la rândul ei cu Mohamed II, cuceritorul Constantinopolelui, în bătălia de la Racova (1474). Aceste prime raporturi ostile fură urmate de legături paşnice, contractate pe de o parte între Mircea şi Mahomed I prin tratatul încheiat la 1391, iar pe de alta între Bogdan III şi Selim I prin tratatul de la 1511: prin hatişerifurile, ce întăriră ambele aceste legături, se oferea Porţii o sumă anuală sub titlul de peşcheş sau dare voluntară (transformată mai târziu în tribut obligatoriu sau haraci) în schimbul conservării intacte a solului, a religiei şi a datinilor ţării. Integritatea teritoriului, garantată de acele hatişerifuri, n-a fost întotdeauna observată de Poartă, pe când din contră, obligaţia ca turcii să nu se poată aşeza în ţară sau face giamii a fost strict păzită în tot timpul suzeranităţii. Sub pretexte strategice, turcii într-adevăr puseră succesiv mâna pe cetăţile muntene Brăila, Giurgiu şi Turnu, pe cele din Moldova - Akkerman, Bender şi Hotin, transformându-le în raiele sau ţinuturi turceşti administrate de naziri, cadii şi voevozi. Dar niciodată, absolut niciodată, nu s-a dezminţit sentimentul de rară toleranţă al turcilor, cărora le era cel mult îngăduit să se bucure de un mormânt pe pământul ţărilor române!

Influenţa turcească deveni cu desăvârşire preponderentă odată cu instalarea dragomanilor Fanarului pe tronul din Muntenia (1716) şi pe cel din Moldova (1711). Imitaţia servilă a vieţii politice şi sociale a Orientului fu împinsă până la exagerare şi Curtea beiului fanariot reflecta în miniatură fastul saraiului din Istambul. Apucăturile traiului oriental în ceea ce priveşte casa, nutrimentul, îmbrăcămintea etc. se răsfrânseră şi asupra clasei boiereşti, pe când poporul se ţinu departe de acea modă ridicolă şi trecătoare. Totuşi, durata-i de peste un secol a făcut-o să lase oarecare urme şi după dispariţia ei, în stratele de jos ale naţiunii şi ţăranul român a păstrat până astăzi, în unele condiţii ale vieţii sale materiale, mai ales în costumul său, ceea ce constituia odinioară fala claselor înalte ale societăţii fanariote.

Lazăr Şăineanu

Osmanlîie - Limba turcă

  Influenţa arabo-persană. Limba turcă, definitiv fixată la Constantinopole în 1453, a exercitat o influenţă însemnată asupra limbilor din Sudul şi din Orientul Europei şi această influenţă a mers crescând paralel cu rolul politic din ce în ce mai mare al Semilunei în Europa. Fondul osmanlîiei, primitiv tătar, era cu totul insuficient a servi de organ une noi civilizaţii. Ea recurse astfel de timpuriu la arabă şi persană, limbi grăite de popoare ce le uneau aceleaşi credinţe religioase. Deja în vocabularul cuman din 1303 se văd urme de asemenea împrumuturi.

Dacă persana a fost cultivată pentru bogăţia ei poetică, apoi araba deveni un izvor de îmbogăţire nu numai pentru ideile de ordine morală şi religioasă, ci şi pentru terminologia administraţiei, jurisprudenţei, a ştiinţei şi a literaturii. În urma acestei duble infuziuni şi într-o doză atât de mare, turca literară deveni un amestec de trei idiome diverse, semitica, indo-europeana şi altaica. Una şi aceeaşi noţiune e adesea reprezentată prin câteşitrele aceste elemente. Dar osmanlîia (cu dialectele-i principale: rumeliot şi anadolén) rămase şi mai departe fondul graiului popular, prezentând sub acest raport cea mai mare analogie cu cumana şi cu celelalte idiome orientale ale grupului turco-tătar. Nu numai că ingredientele numeroase arabo-persane n-au atins caracterul esenţial al limbii vulgare, ci dimpotrivă, aceasta din urmă a modificat profund şi conform spiritului ei aceste elemente străine, adaptându-le cu un mod de rostire propriu osmanlîilor şi îmbogăţindu-le cu nuanţe de sens necunoscute limbilor originare. Acele dintr-însele care au pătruns în popor au fost supuse unui asemenea dublu proces, formal şi ideal şi numai sub această formă turcită au intrat arabismele şi persanismele în idiomele balcanice.

Influenţa bizantină. Odată în contact cu cultura europeană, turcii căutară să-şi asimileze progresele popoarelor învecinate, bizantini (mai târziu greci moderni şi italieni), slavi şi unguri şi să primească de la fiecare dintr-însele o serie de termeni din sfera marinei şi a artei militare, din domeniul comerţului şi al industriei. De timpuriu în atingere războinică şi culturală cu Bizanţul, turcii, popor primitiv continental, învăţară să cunoască de la dânşii produsele mării şi tot ce priveşte marina. De aici termeni ca: fanar „fanal”, kadyrga „galera”, liman, talaz. Tot prin intermediul bizantinei a pătruns în turceşte (sau în arabă) elementul latin, cum indică forma grecizată a acestor împrumuturi: dinar „monedă de aur” (denarius), gümrük „vamă” (commercium), kamis „cămaşă” (camisia), kantar „balanţă” (centenarium), kiler „cămară” (cellarium). De la bizantini şi greci provine o parte însemnată a numelor de plante, dintre care unele (lucru curios!) s-au reîntors în neo-greacă sub forma lor orientală (punem în paranteze aceste dublete lexicale): abanos, anason, balsam, fistik, karanfil, portocal, tarhon etc.

Influenţa slavo-maghiară. Pe de altă parte, de la slavi şi unguri, turcii au împrumutat o parte din terminologia lor militară. Astfel de la slavi: čete „excursion pour faire du butin” (vsl. četa „trupa”, „ceată”), hatman „titre des chefs des cosaques, titre des gouverneurs de plusieurs provinces de l’ancien empire de la Crimée” (pol. hatman, rut. ataman şi vataman din germ. Hauptmann), kyral „roi”, „prince chrétien” (vsl. krali), kopia „lance” (vsl. kopiia); vaivoda „titre des gouverneurs de la Valachie, de la Moldavie et de la Transylvanie, commissaire de police du quartier Galata à Constantinople” (serb. voievoda „belli dux”); apoi: pelin (vsl. pelynu) şi visnè (bulg. visni „vişin”). De la unguri: palanka „espèce de fortification, lieu palissadé” (palánk), palaska „giberne” (palaszk), sălaş „tente” (szállás „adăpost”), varus „faubourg” (város : de unde rom. „oraş”); haidud „soldat hongrois à pied, brigand” (hajdù) şi tolvay „brigand” (tolvaj); birov „maire d'un village” (biró „judecător”) şi ispan „préfet d'un districte” (işpan); apoi obiecte necunoscute turcilor ca: hintov „carosse” (hintó), koči „voiture, espèce de litière” (kocsi) şi soba „poêle, fourneau” (szoba).

Influenţa romanică. Adevărata maestră a turcilor în domeniul navigaţiei fu Italia, de la care a împrumutat mai toată terminologia nautică (mai ales de la veneţieni şi genovezi, stăpânii mării): gomena „odgon de ancorat”, iskèle (scala), kalafat (calafatare), kaliun (galeone), kapudan sau kaptan „amiral” (capitano), trinketa „catarg” (trinchetta), vapor: (vapore). Prin raporturile comerciale ale Levantului cu veneţienii şi cu genovezii, limba turcă a căpătat o parte din nomenclatura ei comercială şi industrială: lokanda şi lostaria „birt european” (locanda şi osteria), simsar „samsar” (sensale), trampa „schimb” (tramuta); bareta „căciuliţă” (beretta), kaput „manta” (capotto), kundura „condur” (coturno) etc.

Din româneşte, afară de unele noţiuni speciale ţării noastre ca: boyar „nobil român”, gelate „dare veche” (găleată), ispravnik „cap de judeţ” kalaraș „curier” (toate la Hammer), mămăligă (asemenea în ung., serb. şi rut.) şi mukan „cioban din Ardeal” (mocan). Turcii au împrumutat vorbe ca: barda „securea dogarului”, kaser „un fel de brânză: caş (la plural, invers: caşcaval), kassatura „sabie-baionetă” (custura), dalavere „transaction” din daravere (dare-avere) şi nu din italianul „dare e avere” (cum crede Bonelli); lundura „luntre greoaie şi masivă”, masa „masă joasă cu un singur picior”; apoi numele Moldovei: Bogdan (alăturea de Moldovan). Negreşit, aceste împrumuturi din româneşte, al căror număr nu poate fi încă precizat, constituie în tot cazul o minimă parte în raport cu turcismele din vocabularul nostru; dar acelaşi fenomen se constată la maurii din Spania, care au îmbogăţit limba spaniolă cu un număr considerabil de cuvinte arabe, pe când numărul vorbelor spaniole intrate în arăbeşte se reduce la un minimum. Lucru altminterea uşor de înţeles, când se ia în considerare superioritatea culturală a celor două popoare orientale faţă de naţiunile supuse. În acelaşi raport etnic stau idiomele balcanice, sârbă, bulgară şi albaneză, ale căror puţine urme în vocabularul turcesc contrastează cu marele lor număr de turcisme; numai greacă modernă a compensat întrucâtva (şi aceasta mulţumită mai mult influenţei vechi greceşti şi celei bizantine) influenţa lexicală a osmanlîiei asupră-i.

Lazăr Şăineanu

Baskert = Bucureşti?

 Marea întindere a Imperiulul Mohamedan, prin răspândirea Islamului peste cele trei părţi ale lumii, i-a împins adesea pe musulmani la călătorii foarte depărtate, la care mai contribuia şi tendinţa de a face prozeliţi, de a împrăştia legea lui Mohamed. Afară de aceasta, preceptul religios al Islamului, care-l constrânge pe fiecare musulman a întreprinde Hagiul (călătoria religioasă la Mekka) cel puţin o dată în intervalul vieţii, era un impuls continuu pentru a deştepta curiozitatea arabilor şi a le conduce la străbaterea ţărilor până atunci necunoscute. Vom cita aici numai pe unii din acei celebri, de ex. Ibn Batuta, Masudi, Istahri, Makrizi, Iakut etc., cărora mai cu seamă le datorăm cunoştinţe, mai mult sau mai puţin exacte, asupra stării popoarelor nordice, mai peste tot timpul Evului Mediu. Multă lumină s-a reversat prin aceasta, între celelalte, asupra instituţiilor, moravurilor şi dezvoltării istorice ale ruşilor şi celor mai multe popoare turanice, care din timp în timp au cutreierat pământul României. În cercetarea şi ilustrarea acestor notiţe, răspândite printre autorii arabi s-a distins mai cu deosebire Frahn şi Dörn.

Întinzându-şi arabii incursiunile chiar până în Ungaria de astăzi, nu se poate să nu dăm de vreo urmă privitoare la pământul României; şi asupra unei astfel de urme ne-a atras atenţia d. Blau în studiul său asupra limbii cumanilor (Zeitschrift d. Deutsch. Morgenlandischen Gesellschaft, vol. XXIX. p. 566. No. 41), unde, raportându-se la un pasaj din Iakut, scriitor de pe la începutul sec. XIII, d-sa crede a fi găsit în Baskerd-ul de acolo - Bucureştii de astăzi. D. Blau se mărgineşte a o spune într-o notiţă de cinci rânduri. Luând această notiţă ca punct de plecare, noi am cercetat şi iată ce aflăm.

Pasajul pe care-l are d. Blau în vedere este, în traducere, cel următor: „Am văzut în Aleppo (Alep – Asia Mică) mai mulţi numiţi baskerdieni cu părul plav şi de statură puternică, învăţând teologia, sectatori hamfiţi. Întrebându-l pe unul dintr-înşii despre ţara lor şi situarea sa, îmi răspunse: „ţara noastră este dincolo de Constantinopole, sub domnia unui popor franc numit unguri. În ţara noastră se află 30 de oraşe, dintre care fiecare ar putea fi o provincie întreagă, însă regele nu ne permite a fortifica vreunul din ele, de frică că ne vom răscula. În jurul nostru sunt provincii creştine: către miazănoapte slavii, către miazăzi ţara Papei din Roma, Papa însă este capul francilor, locţiitorul lui Christos, întocmai cum e la noi Califul şi în tot ce priveşte religia se împlineşte porunca lui. Spre apus e Andalos(?), iar spre răsărit Bizanţul, Constantinopole şi tot ce depinde de el. Limba noastră e o limbă francescă şi portul nostru e ca al lor. Facem împreună cu dânşii servicii militare, omorând numai pe apostaţii Islamului(?). Îl întrebasem apoi de originea Islamului pe la dânşii şi de modul cum se susţin în mijlocul necredincioşilor. El îmi răspunse că i-a auzit pe mai mulţi strămoşi care ziceau că ar fi venit în ţara noastră, deja de multă vreme, şapte cete de bulgari fugari musulmani, care se aşezară lângă noi, ne arătau rătăcirea noastră şi ne îndreptau pe calea cea dreaptă a religiei mohamedane şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns musulmani. Îl întrebai dacă jură(?) domnitorului, precum este obiceiul la franci. Îmi răspunse că numai soldaţii jură şi poartă uniforme ca francii, dar nimeni altul afară de dânşii. La întrebarea mea despre depărtarea de aici până în ţara lor, îmi zise „de aici până la Constantinopole sunt aproape două luni şi jumătate, iar de la Constantinopole până la noi tot pe atâta”.

Istahri, pomenind în cartea sa pe Bas'g'erd, zice: „de la Bas'g'erd până la bulgari 25 zile şi de la Bas'g'erd până la Bug'inak, un gen de turci, 10 zile”. Al doilea pasaj pe care-l menţionează d. Blau, este cel comunicat de Dorn din geograful şi călătorul arab Abu Hamid el-Andalusy (+566 = 1169), care, sub rubrica „despre Rumiia mare”, zice: „Când eram în Bas'g'ird în anul 545 (1150), era între mine şi Rumiia cale de câteva zile”. Descripţia geografică, ni se pare, nu poate lăsa vreo îndoială că aici e vorba de un Bas'kerd meridional; până la d. Blau însă toţi confundau acest Bas'kerd cu un altul, pomenit de însuși Iakut deodată cu acesta, în numele lui Ibn Foszlan (sec. X) şi care era neapărat în ţara actuală a başkirilor, în nordul Rusiei. Tot astfel amestecă autorii arabi pe bulgarii de pe Volga cu cei de la Dunăre; de ex: Ibn Haukal (în traducerea engleză W. Ouseley), care zice (p. 19) că bulgarii ar fi lângă Imperiul Bizantin şi ar fi în cea mai mare parte creştini, pe când aiurea (p. 187, 190) vorbeşte numai de bulgarii de pe Volga.

Ibn El-Wardy, compilându-l pe Masudi, numeşte Bas'kerd un popor turc, unul dintre cele patru între khazari şi popoarele de către răsărit. Fiind notiţa coruptă, îl vom cita pe Masudi, izvorul adevărat, care zice: „Între Ţara Khazarilor şi Occident sunt patru popoare turceşti, trăgându-se de la un strămoş. Ei sunt nomazi şi orăşeni, tari şi viteji. Fiecare popor îşi are regele propriu. Ţara fiecăruia este în întindere de câteva zile, ajungând câteodată până la marea Nites (Pont). Excursiile lor se întind până la oraşul Rumiia (Ţara Rumică: Bizanţ sau Italia?) de unde dau de ţara Andalus(?). Unde au venit, acolo au ei supremaţia. Au încheiat pace cu khazarii şi alanii. Locuinţa lor atinge Ţara Khazarilor. Poporul cel dintâi este Bug'ina, al doilea Bas'g'erd, al treilea Buginak, cel mai puternic dintre toţi şi al patrulea Nokerd (posibil Novgorod). Regii lor duc o viaţă nomadă. Pe la anii 20 ai veacului al patrulea (după 932 d.Chr.) au avut multe lupte cu bizantinii (rum)”. Acest Bas'kerd de origine turcă, ni se pare a nu fi totuna cu Baskerdul de mai sus, de origine „francescă”, turanizat sub influenţa Islamului; asemenea şi distanţa ar fi prea mică de la Constantinopole până la Bas'kerdul din nord.

O populaţie musulmană pe pământul României, care n-a lăsat nici o urmă a existenţei sale, nu este ceva de mirare, dacă ne vom aduce aminte micşorimea lor faţă cu creştinii şi fenomenul analog în Rusia mică, în care au locuit musulmanii, ba chiar au şi domnit mai multe secole, dar au pierit cu totul, încât numai din autori avem cunoştinţă de dânşii. Un argument puternic pentru originea ne-turanică a baskerdienilor lui Iakut, afară de împrejurarea că vorbeau „o limbă francă” – împrejurare secundară, căci acelaşi autor îi numeşte şi pe maghiari „popor franc” - este aserţiunea că au locuit din antichitate în vecinătatea Ungariei şi au fost islamizaţi numai prin irrupţiunea hoardelor bulgare musulmane. Dacă s-ar admite însă ne-turanismul lor, totuşi mai rămâne întrebarea: cine să fi fost oare? Romani? Slavi? Germani? Iată o nouă problemă în problemă; deocamdată - sub judice lis. Deşi încercarea d-lui Blau de a identifica Baskerdul din Iakut în Bucureşti nu ne convinge deloc, totuşi ea are meritul, în orice caz, de a atrage atenţia istoricilor români asupra unui nou câmp de cercetări: literatura geografică arabă.

Moses Gaster