Doctrina conservatoare

  Doctrina conservatoare este aceea care tine drept un adevar istoric ca progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi; ca el nu poate fi decat rezultatul unei legaturi armonioase a trecutului cu prezentul. Institutiunile viabile ale unei societati se desvolta prin ele insele, prin traiul normal al societatii. Desvoltarea lor este intelept s'o ajuti, s'o indrumezi catre progres. Trebuie sa ma explic pe data ca prin progres inteleg intinderea tot mai mare si mai adanca a participatiunii poporului la harul civilizatiunii. Deci este ceva organic in desvoltarea institutiunilor sociale; ca ele sa fie viabile, ajunge sa le ajuti si e o mare greseala sa vrei sa le arunci de-a gata, cu sila, in calapodul pe care trufia unui om „reformat” l'a alcatuit in tacerea cabinetului sau in sgomotul unui club. De aceea, doctrina conservatoare este o doctrina care, in mersul inainte al unui Stat, nu pierde niciodata din vedere doua lucruri: intai, invatatamantul trecutului: traditiunea si al doilea, starea reala a tarii: realitatea. Deci, doctrina conservatoare, care nu admite progresul prin salturi, este doctrina eminamente a realitatilor pe care o opui doctrinei visatoare a teoriilor si utopiilor.

  Am zis ca doctrina conservatoare nu admite ca progresul real poate veni prin salturi. Avem o experimentare pe care am facut-o noi insine. Dupa lovitura de stat de la 2 Mai 1864, s'a dat Romaniei, de-a gata, facandu-se „tabula rasa” de toate institutiunile ei civile, penale si administrative, i s'a dat de-a gata Codurile Napoleon si legislatiunea administrativa franceza, fara sa se tina seama de diferenta gradului de cultura intre amandoua statele. Care a fost rezultatul? 20-25 de ani, in Romania n'au mai fost acte de stare civila. S'a luat de la preoti, singurii carturari de pe vremuri si care, sub disciplina, pe atunci de fier a chiriarcului, tineau registrele de botez cu foarte buna randuiala, s'au luat actele de stare civila pentru a fi date unui primar care nu stia carte. Rezultatul: inca pe vremurile cand eram in magistratura, tribunalele, de dimineata pana seara, erau ocupate sa fabrice statul civil al oamenilor. Si vorba de „fabricatiune” nu este excesiva, fiindca la usa tribunalului, prin toleranta tuturor, fiintau fabrici de martori care, aceiasi, depuneau pentru actul civil si al unui batran de 70 de ani si al tanarului de 18 ani. S'au ingreuiat toate formele casatoriei, s'a facut un act solemn cerand, cum stiti, publicatiuni, termene de opozitiuni si celelalte; rezultatul a lost ca la tara, taranii nu s'au mai insurat si 25 de ani populatiunea rurala a trait in stare de concubinaj pe care,cu buna credinta, il credeau legal.

  Un adevar istoric: popoarele cu traditiune au individualitate. Exemplu: Spania. Evident ca Spania este o tara traditionalista. Spania,  in decurs de un secol, a putut strabate toate incercarile la care o societate omeneasca poate fi supusa: de sub câlcaiul lui Napoleon a trecut prin doua restauratiuni monarhice, prin trei rasboaie civile, prin trei insurectiuni carliste si prin catastrofa cea mai mare: pierderea imperiului ei colonial. Dar, iata, traditionalista, a stat in picioare, s'a recules, are o bunk structurk economica si astazi Spania este intre tarile de frunte din Occident. Alt exemplu: Franta. Nu e tara mai traditionalista decat Franta. Ce face splendoarea jurisprudentei franceze? Traditiunea care din tata in fiu se urmareste, ca din tata in fiu sa ravnesti la cinstea de a puna roba de magistrat oricat de putin retribuita este astazi cand toata lumea se imbogateste. Ce face structura aceasta admirabila a burghezimii franceze? Traditiunea ca din tata in fiu sa te tii de meseria sau de comertul inaintasului tau. A fost tatal tau bacan ? Poti sa devii un savant, nu ti-e rusine sa-ti zici ca esti fiu de bacan. Si bacania continua.

  Cat pentru Anglia, doamne, aceea e tara traditiunii prin excelenta. Respectul traditiunii merge asa de departe ca englezii au pastrat pana si unele accesorii desuete in costumul si infatisarea unor mari magistrati. Noi, din continent, mai tineri, radem cateodatä de perucile acelea; englezul, foarte intelept, le pastreaza pentru ca tocmai excentricitatile de costum sunt in ochii vulgului intruparea traditiunii de care este el mandru. Anglia traditionalista in toate, isi rezuma traditionalismul ei astazi mai mult decat oricand in politica ei externa. Ea poate iesi din bratele lui Palmerston ca sa intre in ale lui Salisbury, cu whigs sau cu torys, este aceeasi politica orientala a Angliei; ea poate iesi din mainile lui Lloyd George ca sa incapa in ale lui Bonard Law, este aceeasi politica ei continentala. Anglia n'are decat o singura politica. Prin urmare, ce structura solida da natiunilor respectul traditiunilor! De aceea v'am ales doua exemple din latinitate: Republica Franceza si regalitatea spaniola si unul din alta lume decat latinitatea: Anglia.

  Sa ne uitam acum in partea opusa: la tarile fara traditiune. Rusia: 170.000.000 de oameni, calare pe doua continente. Tara fara traditiune! De unde, dealtminteri, sa aiba traditiune? Traditiunea proprietatii? Cum o poate avea un popor care n'a cunoscut proprietatea decat sub forma colectiva a mirului. Traditiunea libertatii? Cum s'o aiba un popor a carui massa rurala n'a fost liberata decat in zilele noastre, de Tarul Alexandru al Il-lea si a carui massa cetateneasca n'a vazut libertatea decat sub aspectul permisiunii autoritatii administrative de a se misca? Traditiune religioasa ? Cum s'o aiba un popor la care popa devine supraveghetorul in numele politiei si al carei cap suprem sunt un imparat laic si un procuror laic al Sfantului Sinod ? Tara fara traditiune! N'a rezistat la cel dintai soc serios pe care l'a avut intr’o convulsiune generala. Poporul rus a acceptat ieri tirania absolutismului ; se spune astazi orbeste tiraniei sovietiste. Pe nici un popor nu s'a incercat experimentarea celor mai crude teorii comuniste, cum s'a incercat asupra poporului rus si de sase ani poporul rus le suporta cu aceeas resignatiune cu care cainele ranit, in coltul unde s'a tarat, nu cere decat sa-l lasi in pace, chit sa moara fara ajutor.

  Suntem noi popor de traditiune? Nu in toate: trebuie sa o recunoastem. Avem doua traditiuni insa foarte serioase: traditiunea religioasa si traditiunea proprietatii. Celelalte ne lipsesc. Atunci, trebuie sa fim foarte prevazatori cand in evolutiunea noastra, n'avem in seama noastra, decat acesti factori cari ne creeaza o individualitate. Traditiunea religioasa. Da, e foarte puternica in Romania. Noi suntem atat de fideli traditiunii ancestrale, ca am pastrat pana si in religia crestina apucaturi ale paganismului : noi punem in mana mortului piesa de moneda pe care o puneau grecii si romanii pentru ca sufletele sa plateasca barcagiului Caron trecerea Styxului. Traditiune religioasa: sa nu radem de dansa, caci aceasta face nobletea noastra. Noi am mai pastrat pomana. Ce este ea altceva decat ofrandele pe care romanii le aduceau pe mormintele scumpilor lor morti? Paganism, dar tot religie; da, am pastrat o uzanta pagana dar tot religioasa este, desi nu crestina si s'o pastram, pentru ca asa se inalta in sirul anilor legaturile noastre cu trecutul.

   Doctrina conservatoare este traditionalista, am spus-o si traditionalismul ei o aduce sa fie o politica religioasa si o politica de aparare a proprietatii. Dar doctrina conservatoare nu se opreste aici: doctrina conservatoare e sociala pentru ca este o politica reala. Cand, prin studiul real al situatiunii actuale, doctrina conservatoare s'a convins de inanitatea formulelor metafizice, cand s'a convins ca nu poate fi fraternitate, cand asa de mari sunt deosebirile de clasa, ca nu poate fi egalitate reala cand nu este egalitate de situatiune, egalitate economica; ca nu poate fi libertate reala cand omul n'are un minimum de trai asigurat, doctrina conservatoare a devenit sociala. Si in toate tarile, initiativa miscarii de asistenta a multimii producatoare revine doctrinei conservatoare. Ea a pornit la inceputul secolului trecut, la 1830, cu Disraeli in Anglia. Disraeli este cel care dintai a fost izbit de framantarile teribile pe care in lumea muncitoreasca le-a adus introductiunea masinismului; Disraeli este cel dintai care a luptat si care a promulgat legi de asistenta si de igiena sociala, legi de regulamentare a vietii industriale. Dupa dansul, Bismarck in Germania este eel dintai care a familiarizat omenirea cu vorbele de „socialism de Stat” si care este creatorul legii de retragere si asistenta a batranilor. Iar in Romania, cea dintai opera legislativa in aceasta directiune a fost Legea Minelor a lui Petre Carp. Pentru intaia data, acolo se organizeaza asistenta, retragerea si pensionarea lucratorului, indrumare care a continuat pe urma prin legea de asigurari muncitoresti. Si suntem departe de a crede c s'a facut tot si ca s'a dat muncitorimii toata organizarea necesara pentru un trai bun si pentru apararea intereselor ei profesionale.

  Ideile conservatoare or avea ele darul sa se impuna odata poporului roman? Sper ca da, prin noi sau prin altii. Dar intr’insele vedem garantia adevaratului progres si acesta este harul pe care, din toata inima mea, il doresc patriei mele.

 Al. Marghiloman                                                      18 Februarie 1923                                                          

Dragobete - o sărbătoare slavă

  
  Iată că vine şi 24 februarie, ziua de Dragobete! De câţiva ani încercăm să găsim o tradiţie a sărbătoririi ei, dar fără mare succes. În egală măsură, nu putem să spunem că în această zi ce se vrea o Valentin’s Day românească se face ceva anume care să arate o tradiţia în materie de iubire. Nu e o zi cântată de poeţi, scriitorii noştri n-au scris despre ea, dar presa română se încăpăţânează să transforme o sărbătoare locală împrumutată recent, în zi naţională. Explicaţiile oferite în sprijinul ei sunt ori fanteziste, ori de-a dreptul idioate; mai rău e că până şi Guvernul României a dat bani pentru ca aceste prostii să capete o aură de autenticitate.

  În calendarul creştin-ortodox pe stil vechi (gregorian), pe 14 februarie este Sf. Valentin, nu doar în cel catolic, aşa cum susţin site-urile ortodoxe. Dacă africanul Valentin este sau nu echivalentul lui Eros/Cupidon pentru creştini, aceasta nu face obiectul acum; important este că în lume acest sfânt Valentin există şi el este considerat patronul spiritual creştin al iubirii sexului opus. Trecerea românilor la calendarul iulian a dus la mutarea Sf. Valentin de pe 14 februarie pe stil vechi, pe 16 februarie pe stil nou (fără a păstra diferenţa de 13/14 zile dintre calendare), dar fără vreo referire la „competenţele” sale.

  Secole la rând, românii n-au avut nici o sărbătoare a iubirii. Nu există nici o atestare documentară, nici o tradiţie omogenă care să poată motiva existenţa sărbătorii de Dragobete. Citesc pe calendarintercultural.ro că „Dragobete era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa nu fiindcă era în vârstă, ci fiindcă era ştiută din bătrâni - ca fiica regelui Decebal de care s-a îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian)”. Am rămas mască văzând atâta „anti-cultură” pe un site care anunţă cu pompă că e „realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României”; adică în Guvern nu sunt destui oameni care, atunci când dau bani de la buget, să o facă motivat? Totuşi, vorbim despre bani publici... Pentru limpezirea sponsorizaţilor guvernamentali, „baba Dochia” era o sărbătoare solară precreştină, aşadar nu putea avea un fiu. Nu era nici fiica lui Decebal şi nici Traian nu s-a îndrăgostit de ea, nici în realitate şi nici măcar în ficţiunea legendelor populare romaneşti autentice („legendele” scornite în perioada comunistă nu pot fi luate în discuţie). „Baba Dochia” n-are legătură cu Dacia şi cu atât mai puţin cu Traian, iar asta a demonstrat-o deja poetul nostru naţional, George Coşbuc în presa vremii.

  Dragobete este o sărbătoare locală/regională împrumutată după 1940 din spaţiul mitologic slav, de unde şi prefixul „drag”. De altfel, nici ziua nu este aceeaşi în toate zonele, ea sărbătorindu-se pe 24, 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie. Fără-ndoială, sărbătoarea este de inspiraţie slavă şi nu a fost preluată şi cu „norme metodologice de aplicare”, motiv pentru care azi se chinuie atâţia să-i dea conţinut. Cred totuşi ca poporul român are destule sărbători creştine şi precreştine pentru a mai încerca să mai introducem una care nu face decât să strice adevărata tradiţie românească. Să iubim româneşte în fiecare zi de la Dumnezeu, dar fără „sărbători” slave! Cei care simt nevoia să celebreze în mod special iubirea într-o zi anume, pot s-o facă de Sf. Valentin; măcar el este un sfânt prezent şi în calendarul creştin-ortodox.

Dragoş Gros

Knezii

  Knezatul, cu tot numele lui bulgăresc, era un asezamant românesc ca şi  voevodatul, de aceea se şi întâlneşte el numai la români. Într-un document din 1451, îl găsim pe Huniade dăruind moşiile rutene Kușniţa şi Kereczke, nobililor Ambrosiu şi Mihail de Dolha după chipul knezatelor româneşti. Kneazul nu era decât vechiul jude roman, singura autoritate rămasă în organizarea poporului român, după prăbuşirea stării lui politice în noianul năvălirii barbare, după cum voevodul nu era decât vechiul duce. De aceea şi termenul de jude se menţine, ba îl înlocuieşte mai târziu din nou pe cel de kneaz.

Knezii sunt inferiori nu numai voevozilor, dar şi simplilor nobili, de care ei sunt pururea deosebiţi în documente. Puteau însă, ca orice om de rând, să fie înălţaţi la rangul de nobili, ceea ce se făcea prin dăruirea proprietăţii unei moşii, atunci când erau numiţi „nobiles Kenezii”. În starea lor ordinară, erau nişte pristavi ai satelor şi, spre deosebire de nobili, plăteau tribut alături de ţărani. Şi knezii erau însă uneori scutiţi de dări printr-o favoare specială, bunăoară de „quinquagesima”.

Knezii erau îndatoraţi la slujba militară, mai ales pentru apărarea graniţelor şi nobleţea era dată acelora dintre ei care se deosebeau prin izbânzi vitejeşti. Sunt mai multe urme păstrate prin documente, despre valoarea războinică a knezilor români care erau şi ei tot atât de aprigi luptători contra străinilor, pe cât şi de neascultători faţă de autorităţile sub care stăteau, semănând în ambele privinţe cu superiorii lor, voevozii.

Aşa, un document din 1260, conferă dreptul de nobilitate unor knezi din Sirmium, români după nume: Creţu, Cupisa şi Racu, pentru ajutorul dat lui Bela al IV-lea în apărarea lui de puhoiul tătăresc. Un alt document, din 1358, îi dăruieşte lui Socol kneazul două moşii pentru vitejia lui în luptă. Un altul, dat de Sigismund, îi mulţumeşte kneazului Dionisie, fiul lui Cerca pentru strălucitele lui merite în expediţia din Bosnia.

Cât despre spiritul răzvrătitor al knezilor, este şi el adeverit de mai multe documente. Unul din 1358 îl arată pe kneazul Basarab din Carașul Mare şi pe un alt kneaz, tot Basarab din Carașul Mic atacând şi dând foc casei kneazelui Socol (Zokul) care pierdu în acel pojar actul de dăruire al regelui pentru moşia Valea Secașului (Sekaspataka). Un kneaz, Ladislau Lehăcescu, din districtul Mehadiei, fuge în 1376 de pe moşia Balașniţa în Valahia, la duşmanul regelui maghiar, Vladislav Basarab, pentru care regele îi confiscă knezatul şi-l dă lui Raicu. Alţi trei kneji valahi, Costea, Stanciul şi popa Volcul, nemulţumiţi de domnia ungurească, fug în Moldova, după ce pustiesc knezatele lor, pentru care sunt osândiţi a pierde aceste knezate, pe care voevodul Transilvaniei le trece lui Mihail Basarab în 1435. O altă încercare de răscoală este făcută de nişte knezi din ţinuturile valahe ale castrului Deva. O răzvrătire mai însemnată este aceea din 1408 a knezilor (sau voevozilor, titlul lor nu este dat) Ladislau, Mihail şi Dan care îi ridică contra lui Sigismund pe locuitorii din regiunea Timișului, luând castelul Vylak ca bază de împotrivire şi care răscoală este liniştită de rege numai cu greutate. Cauza acestor necontenite răzvrătiri ne-o dă documentul raportat de Kemeny: anume greutatea slujbelor militare. Mijlocul knezilor de a scăpa de greutăţile knezatului erau, în afară de răzvrătire şi fugă, uzurparea titlului de nobil. Un document ne spune că mai mulţi knezi valahi copărtaşi ai unui knezat, protestează contra uzurpării titlului de nobil din partea unuia din ei, ceea ce scutindu-l de îndatoririle legate de posesiunea knezatului, arunca toată sarcina pe spatele celor rămaşi.

Slujba către castele era cu atât mai grea, cu cât ea era îmbinată cu dari destul de împovărătoare, anume de fiecare casă din satul său satele kneazului, câte 3 groşi dare, ce era desigur garantată şi împlinită, în caz de lipsă, de averea kneazului. Afară de aceasta, quinquagesima din oi, dijma din porci şi albine. Knezii mai datorau o taxă regelui câte o marcă de argint de knezat, după cum reiese dintr-un proces între knezii Dragotă şi Ioan din Râul Alb şi Ianușcă Basarab şi Costea, knezi din Râuşor, de la plata acestei taxe. Knezii mai erau datori să facă şi poliţia moşiei. Aşa, un kneaz, Toma este osândit în 1342 la gloabă de 3 mărci, pentru că nu-l adusese pe furul unui cal la vice-comitele din Caraș.

Care erau drepturile şi foloasele knezilor? Mai întâi, ei puneau în lucrare un drept de judecată care, deşi mai restrâns decât acela al voevozilor, trebuia să le aducă destul de bune foloase legale şi pe delături, cum era obiceiul în acele timpuri. Aşa, concesia knezatului către familia Mutnuk (Iuga şi Bogdan) asupra unui sat nou aşezat, conţinea dreptul de judecată asupra locuitorilor, exceptându-se furtul, prădăciunile şi dările de foc. În afară de acest drept de la care trăgea foloase prin jumătate din amenzi, mai erau scutiţi de oarecari dări, precum însemnata contribuţie quinquagesima. Aveau şi oarecare privilegii în privinţa păşunatului, dar dacă aveau şi zile de clacă ale ţăranilor, cum era în Galiţia, nu se poate şti. Knezii erau de obicei scutiţi de contribuţii, cel puţin unii din ei, precum bunăoară aceia din ţinutul Hunedoarei. Unii knezi însă se văd supuşi la dări. Scutirea nu era, deci, un aşezământ obştesc, ci o favoare.

Să nu ne înşelăm prin destul de numeroasele documente care, spunând că dau knezatul, dau într-adevăr moşii în deplină proprietate. Aşa, un document din 1153 specifică între drepturile unui knezat locurile arabile cultivate şi necultivate, ogoarele, apele, fluviile, pădurile, văile, viile, cursul apelor şi „toate foloasele ce se ţin de knezat”. Aceste foloase sunt însă acelea ale proprietăţii moşiei care sunt totdeauna cuprinse într-o astfel de formulă, pe când drepturile knezatului propriu-zis sunt totdeauna mai restrânse: „cu toate foloasele, drepturile şi pertinenţele ce se ţin de dânsul”.

Dăruirea moşiei, unui kneaz asupra căreia el avea până atunci numai dreptul de knezat, îl ridica la rangul de nobil. El înceta de a mai fi kneaz, cu toate că păstra titlul acesta şi de-acolo înainte. Jurisdicţia pe care el o avuse asupra locuitorilor satului în puterea knezatului, o punea acuma în lucrare în însuşirea lui de proprietar nobil, rânduind pe alţi knezi în locul lui, pentru a se îndeletnici cu treburile mărunte ale cârmuirii satului. Knezii români ridicaţi la starea de nobili dispăreau deci din rândurile clasei lor pentru a o îngroşa pe aceea a nobililor şi a se stinge împreună cu dânsa în sânul naţiei cuceritoare.

A. D. Xenopol

Ţiganii și originea lor

 Un subiect mereu delicat a fost cel al originii ţiganilor. A fost suficient ca  un oarecare să afirme că vin din India, că atât de interesantă li s-a părut oamenilor de cultură ideea, încât au şi decretat: având pielea închisă la culoare, originea lor nu poate fi decât indiană, eventual pakistaneză. Cercetări serioase nu ştiu să se fi întreprins, dar, ca în multe alte situaţii, demonstraţia a vrut să certifice o idee, aşa că toate „informaţiile” au mers convergent către aceasta. De curând, un om de cultură important în diaspora povestea într-un amplu articol cum au venit ţiganii din India. Mă văd obligat să-l contrazic: ţiganii nu de-acolo au venit în Europa, ci din Africa! Desigur, dacă ar fi o noutate absolută, teoria ar putea părea fantezistă; doar atâţia politicieni susţin teoria indiană! M-am întrebat mereu cum e posibil ca un popor să migreze la distanţe atât de mari, iar în locurile de baştină să nu mai rămână nici măcar urme ale lui. Cum a fost posibil ca o populaţie să fie declarată europeană încă din 2004, fără ca aceasta să poată certifica originile sale? N-am idee şi e treaba Uniunii Europene să-şi acorde o notă proastă pentru asta.

Să pornim de la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani, gitanos, zingari, gypsies, cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire provine din „egyptian” etc., adică „egiptean”. Ce treabă are un popor nomad venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să explice. Ţiganii sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc mulţi dintre ei în corturi; chiar şi cei care şi-au ridicat „pagode” şi „tajmahale”, tot în corturi îşi duc existenţa. Aşa trăiesc şi indienii? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează, aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot fac; de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile – aceleaşi, dar nu mi-am propus să scriu o carte, cel puţin nu încă.

Ţiganii au ajuns întâi în Spania, concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei. Aceste triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au luat numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din Fez şi din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi care erau cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine egipteană și sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori rătăcitori pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă în principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea ei maură și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul rege al Cordobei. A început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia, Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f ol. 371 şi următoarele).

Regele Juan I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis serioase decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei. Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de servitute fără nici o despăgubire, nu au fost suficient de energice pentru a combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi au înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.

Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. „Egiptenii” sau „maurii” fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 , título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.

Edictul din 1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arăta că denumirea de „ţigani” şi „egipteni” sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea, din 1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva vagabonzilor sunt aplicabile „egiptenilor” şi „ţiganilor”. Această ultimă denumire se folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea edictului din 1611 (cf. Nueva Recopilacion, vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14).

Bula Regală a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de mauri; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte, s-a format opinia generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dădea un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol. Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi despre care a scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă în 1612, la trei ani după expulzarea maurilor). Fără îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui  decret, aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Cum iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.

Şi în 9 mai 1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament destinat ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia, multe dintre ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e Africa.

De parcă ar fi o ruşine, ţiganii au cerut să li se spună „romi”; de fapt, nu „romi”, ci „rromi”. Spun mulţi, dar fără a se constitui într-o argumentaţie serioasă, că „rom” vine de la cuvântul ţigănesc … „dom”, care ar însemna… „om”. Pentru copiii de grădiniţă, explicaţia ar putea părea plauzibilă… „Rom” aş putea înţelege, dar „rrom”? Să le luăm pe rând…

Într-o carte din sec. XIX aflată în Biblioteca Naţională a Franţei, ni se explică anumiţi termeni vehiculaţi în Evul Mediu în Africa de Nord. Printre ei găsim şi cuvântul „rom”. El era folosit de către arabi pentru a-i desemna pe creştinii ce aparţinuseră cândva Imperiului Roman din Africa. De altfel, în limba arabă se păstrează şi azi „roum/roumi” sau „rum/rom” cu aceeaşi semnificaţie – „creştin”. Aşadar, dacă vom certifica denumirea de „rom” va trebui să acceptăm că ţiganii au convieţuit în acelaşi areal cu arabii cuceritori ai Maghreb-ului. De altfel, popoarele şi populaţiile Africii de Nord au fost puternic creştine (începând cu sec. II d.Ch.) şi până în anul 1137, cel puţin (de atunci datează ultima atestare documentară a creştinismului în Africa; până în timpurile moderne, când Puterile europene au anexat teritorii africane, creştinismul a fost înlocuit complet de islam).

Dar să lăsăm „rom” şi să analizăm un pic cel de-al doilea termen, cel de „rrom”. Acest dublu „r” îl întâlnim grafic (în pronunţie mai există și la alte popoare, dar cu aceeaşi origine) în două limbi: în spaniolă (castellano, de fapt şi în tamacheq, limba tuaregilor. Tuaregii sunt doar unul dintre popoarele berbere, popoare ce se întind din Maroc şi până în sudul Egiptului, oaza Shiwa. În Antichitate şi în Evul Mediu, răspândirea lor era cu mult mai pronunţată, berberii dând Egiptului doua dinastii de faraoni. În alfabetul libico-punic, strămoşul alfabetului tuaregilor, dar şi al alfabetelor europene „r”-ul dublu era ortografiat ca şi azi, cu grupul „gh”.

Teoria care susţine că ţiganii au venit în Europa în jurul anului 1350 din Asia este una complet lipsită de credibilitate. Ţiganii nu puteau face obiectul unui edict al regelui Spaniei la 1387, fără ca ei să devină, cu timpul, o problemă socială. Un alt motiv pentru care nu avem măsuri coercitive ce să le fie destinate înainte de 1387 este faptul că Spania a fost o lungă perioadă sub ocupaţie maură. Reconquista nu a durat un an – doi, ci peste 700 de ani, creştinii recucerind încet şi cu dificultate teritoriile deţinute cândva. Prin aceasta recucerire, creştinii au „moştenit” nu doar teritoriile, ci şi mare parte a populaţiilor străine care le populau, printre ele şi ţiganii.

Pentru a susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi… Am înţeles că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de „origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria. Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre Europa.

Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei. Fireşte, izvoarele documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru ca abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387). Aceasta cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi.

Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.

„Argumentul” lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se susţine că limba romani este una arhaic-indo-europeană şi deci ar justifica teoria originilor indiene ale ţiganilor. Deloc, aş zice eu! Toate limbile europene au ca origine limba primară comună din care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte limbi indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu dialectul napolitan are o origine pierdută în negura timpului, dar în care cuvintele de origine sanscrită încă ocupa un loc important (de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa etc.).

Să spunem şi că la Alexandria, Tunis şi Constantine (Algeria) erau în Evul Mediu cele mai mari târguri de sclavi şi astfel vom începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor. Ipotetica şi nerealista lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă Africa de Nord de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu fizicul, trecând prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le întâlnim azi în Maghreb; obiceiul de a fura este atestat documentar încă de pe vremea faraonilor, inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi şi atitudini teatrale, de bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază lipsită de rafinament – toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor.

Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Franz Iosef sub un singur nume asimilant: maghiari. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.

Dragoș Gros

                                                                                                                                                                                          

Nobilimea română din Transilvania

 Aflarea nobilimii la români sub stăpânirea ungară este constatată într-un număr nesfârşit de documente, din care numai o mică parte au văzut lumina tiparului. Încă în documentul lui Bela al IV-lea din 1247 se vorbeşte de nobilimea din Ţara Lytira, adică Ţara Lotrului, care nobilime este arătată cu numele de „maiores terrae”. Aceşti nobili aveau dreptul recunoscut tuturor nobililor de a putea apela la curia regească contra sentinţelor capitale. Alt document din 1274, îi ridică pe mai mulţi valahi păzitori de graniţă, la rangul de nobili, spunându-se în el ca să intre în rândul şi ceata nobililor din ţinutul lor. Regii dăruiesc sau întăresc nobilimea sau stăpânirea de moşii unor români (prin care din urmă fapt ei şi sunt înnobilaţi). Un document din 1269 conţine dăruirea lui Ştefan, ducele Transilvaniei către Mihail şi Neculai Goștian (după nume, învederat români) a dreptului de nobilitate şi ca mulţumire pentru slujbele făcute în expediţia contra bulgarilor. Un altul din 1296, îi înapoiază lui Ion Nicola, român, dreptul de vamă de pe moşia Vasarhely (drept nobiliar). Un alt document din 1306, îi conferă kneazului Stanislau, fiul lui Stan, moşia Strâmtura (Surduky); altul din 1336, stabileşte hotarele moşiei Bedeuhaza, a lui Drag şi Dragoş, valahi, slugi devotate ale regelui Carol Robert; alt document din 1343 vorbeşte despre un proces pentru moşia lui Crăciun cu Bogdan, ambii voevozi din Maramureş; un altul din acelaşi an, dă lui Crăciun moşia Bilka. Un document din 1360 dăruieşte lui Stan, fiul lui Petru, „credinciosul valah al regelui”, moşia românească Roşia de sus (Felseurona) „cu drepturile de care se bucura nobilii regelui”. Un altul, în sfârşit, vorbeşte de „nobilii români” Sandu, Mihail, Alexa, iar altul de sora românului Dragoş, nobila Doamnă Stana. Nobilii şi knezii români din Haţeg sunt arătaţi ca luând împreună parte la judecarea unui proces între knezii Mușat, Stroia şi Zaicu, sub preşedinţia vice-voevodului Transilvaniei, Petru. În 1399, îl găsim pe Stiborius, voevodul Transilvaniei şi comitele Zarandului, adresându-se către toţi şi către fiecare din nobilii, „atât unguri cât şi valahi”, castelani sau vicecastelani. Tot nobili români după numele lor sunt şi aceia pomeniţi de documentul din 1404: Ladislau şi Mihail Ciula, Neculai de Muncel, Barbu sin Leul de Barbatviza (râul Bărbatului) şi Neculai Baciu. Un act din 1406 vorbeşte de nobilii români Balk, Dragoş şi Nan din Sarvaș; altul din acelaşi an, îi pomeneşte şi pe alţi nobili români: Vanea, fiul lui Vancea şi Vancea, fiul lui Slav, proprietarii moşiei Apșa, aflată până astăzi în posesia românilor.

În 1409, Sigismund regele Ungariei dăruieşte domeniul Hunedoarei din Transilvania lui Voicu, militar al curţii regale, fiul lui Sârbu, precum şi fiului lui Voicu, Ioan (Corvin de Huniade), numit în alte documente Ioan Valahul (Românul), cuprinzând în acea dăruire şi pe fraţii lui: Voicu, Mogoş şi Radul şi pe unchiul său, alt Radul, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu. Rezultă din acest act că aceştia toţi erau români nobili care slujeau la curtea lui Sigismund, atât din numele lor, din scrierea lui „Radul” cu articolul postpus românesc şi din arătarea anume ca român a lui Ioan, de unele din ele.

În 1411 se judecă Pypo de Ozora cu nobilii români Fărcaş, Ştefan şi Ladislau de Mutnuk arătaţi anume că români de alt document, pentru moşia Varu, dându-se dreptate acestora, pe motivul prescripţiei de 30 de ani. În acelaşi an sunt citaţi mai mulţi români nobili din familia Macicaș: Dionisie, Andreiu, Fărcaş, Costea, Ioan, fiul lui Mihail, fiul lui Ladisau de Macicaș, ca proprietari ai moşiilor Ruginoasa, Topliţa, Leurdeni şi Tâncova. În 1422 se întâlnesc românii „magistrul Stanciul şi Drăgan, fiul lui Manciul Valahul din Comiat, ca proprietari ai moşiei Vozești din districtul Caransebeșului. Alt act, din 1422, îl aminteşte pe nobilul român Ştefan de Olachy. Unul din 1428 vorbeşte de nobilul Dan de Doboş. Albert, regele Ungariei, îi confirmă pe nobilii români, Mihail, fiul lui Mihail de Ciorna şi pe Blaș, fiul lui Stoian de Ciorna, în posesia moşiilor lor părinteşti, dispunând să le stăpânească cum stăpâneau moşiile lor şi ceilalţi nobili români din Banat. Un document din 1430 aminteşte pe o nobilă doamnă Stana, fiica lui Ioan voevod de Rozalia, a cărei origine româneasca se vede pe numele ei, apoi din faptul că soţul ei, Gurhu „este arătat că român”. În 1457, regele Vladislav întăreşte privilegiile tuturor nobililor valahi, ale knezilor şi a celorlalţi valahi din ţinuturile Banatului, ca mulţumire pentru credinţa şi slujbele pe care ei le făcuseră, nu numai lui ci şi predecesorilor lui, regilor Ungariei, mai cu seamă în apărarea vadurilor Dunării contra deselor năvăliri ale turcilor. Deasemenea se mai întâlneşte o nobilime româna numită chiar în documentele maghiare „boerones” (boieri) în ţinutul Făgăraşului.

Mai aducem din nenumăratele documente care constată existenţa unei bogate nobilimi române în ţările de peste munţi în vremile mai vechi, încă următoarele: unul din 1442, dania lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ştefan şi Mihail din Craciunești pentru slujbele aduse în zilele împăratului Sigismund şi ale regilor Albert şi Vladislav, danie ce se face în condiţiile în care „îndeobşte românii posedă moşii în Maramureş”. Când se introduc români în moşii câştigate prin judecăţi, formula obişnuită este că ei au fost reintroduşi în curţile lor nobiliare. Alt document din 1511, dat de Contele de Thomor, căpitanul Făgăraşului, îi confirmă pe Vulcan şi pe Vasile, fii răposatului Comșa, pe alt Radul, fiul răposatului Stoica, pe Stanislau Karabel, fiul răposatului Şandru de Viştea, în averea moşiilor şi în oficiul de boieri pentru Viştea de sus şi de jos şi jumătatea satului Arpașul de jos şi peste 17 ţigani, boierie ce o căpătase strămoşul lor de la Mircea, voevodul Munteniei şi Banul Severinului. Altul, din 1513, îi dăruieşte lui Neculai, vice-voevodul Transilvaniei, moşiile nobilului român Petru Ladu din Slatina, mort fără moştenitori. Un alt document, din 1518, conţine un schimb de proprietăţi între nobilii Ladislau (Vlad), Racoviţă şi Petru de Zylvas (din Slivaș) care se văd a fi fost români, de pe numele de familie al celui dintâi şi acel de moşie al celui din urmă. Prin alt document, din 1519, regele Ludovic dăruieşte nobililor români Ladislau şi Ludovic Fiat şi lui Ladislau Racoviţă pădurea Lojna, ca mulţumire pentru vitejia lor în luptele cu turcii. În sfârşit, mai aducem, din miile ce se află încă, un alt document din 1540, prin care se pune pe picior egal nobilii români cu cei unguri, spunându-se în el că: „acelaşi lucru şi pentru nobilii români este de înţeles şi de ţinut, aşa numai că românul nobil împreună cu nobilii unguri să verifice depunerea jurământului şi să-l îndeplinească”. Aceşti nobili români se bucurau de toate privilegiile nobleţei maghiare, adică de a fi judecaţi de curia regească şi de a fi scutiţi de plată darei numită tribut, adică a birului. Ei mai dobândeau adeseori dreptul sabiei asupra făcătorilor de rele pe care îi prindeau pe moşiile lor.

Odată cu nobilimea românilor, dispăru şi proprietatea pe care o posedă. Această clasă contopindu-se în naţia domnitoare, răpi poporului român cea mai mare şi mai de seamă proprietate a pământului. Dar această trecere fu şi ea silită, deoarece de la un timp începu a se impune ca o condiţie a păstrării titlului de nobil şi a pământului de moştenire, practicarea religiei catolice. Acei dintre nobili care nu voiau să se supună acestei condiţii erau despuiaţi de proprietăţile lor. Despuierea deveni sistematică după anul 1657, când se institui un fel de comisie, „Forum productionale”, chemat a revizui moşiile fiscale înstrăinate, considerând ca atare proprietăţile tuturor nobililor români care nu puteau justifica titlul de stăpânire. Moşia era confiscată, iar boierul considerat ca „boier căzut”. Mai ales în Ţara Făgăraşului, mai toţi vechii români trecură „prin sita deasă a forului productional şi mulţi din ei pierdură pe lângă moşiile Ior şi libertatea Ior personală”. Se purtau procesele pentru aceste moşii timp foarte îndelungat, avocaţii având interes a le prelungi, aşa că unul din ele, acel al boierilor din Gridu şi Făgăraş a început în 1650 în limba latină, continuându-se de la 1761 în limba maghiară, pentru a se sfârşi abia la 1854, la Curtea din Viena în limba germană. Mulţi dintre nobilii români se lepădaseră încă de mai înainte de moșiile lor, pentru a căuta dincolo de munţi pacea sufletească.

A. D. Xenopol

Asăneștii erau valahi

 Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes: „lohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s'était révolté contre son père”. p. 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă „Iohanice le Blac", p. 209: „Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d'Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n'étaient pas baptises”, p. 219: „Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l'instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie”. Henri de Valenciennes, Idem, p. 309: „Alors ils résolurent qu'ils iraient vers la Blaquie pour requérir l'aide et l'appui d'un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l'empereur commanda que l'armée chevauchat, vu qu'il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l'oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin”. p. 333: „Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc.”.

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că „deodată s-a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că „limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”. El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că „într-una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să-l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să-i dea drumul”. Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a-l dispune mai curând în favoarea lui şi să-l facă a primi rugăminţile ce-i făcea.

În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce? Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într-un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a-şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu-i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într-un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.

A. D. Xenopol

loan Asan

 loan Asan este, după Ioniţă, cel mai strălucit reprezentant al dinastiei Asanilor. Pe timpul lui se întindea împărăţia româno-bulgara peste toată Moesia, parte din Serbia cu Belgradul şi Nisul, Tracia cu Didimotichul şi Adrianopole, Macedonia întreagă şi ţara albanezilor până la Durazzo, încât vedem că împărăţia lui loan Asan se coborâse din munţii unde o înfiinţase răscoală valahilor şi se întinsese în câmpia locuită pretutindeni de poporul bulgar. loan Asan se intitulează singur şi primeşte de la vecini tot titlul unchiului său, Ioniţă, de domn al valaho-bulgarilor. Pe cât de aprinşi şi de cumpliţi fuseseră predecesorii săi, pe atât de blândă şi omenoasa se arata domnia lui loan, încât el lasă întipărită în memoria oamenilor, pe lângă amintirea unei înalte măreţii, pe acea a unei figuri dulci şi bune care atrase binecuvântarea contemporanilor şi părerile de rău ale posterităţii. Ioan Asan se căsătoreşte cu Maria, fiica lui Andrei al II-lea regele Ungariei. Pe fiica lui, Elena, o mărită după fiul lui Ioan Duca Batatze, împăratul grec din Niceea, cu care apoi se leagă pentru a ataca Imperiul Latin ce mai ducea o existenţă efemeră în Constantinopole. Chiar capitala este asediată în două rânduri de către aliaţi şi puţin lipsi, de dânsa nu căzu în manile lor.

Papa interveni atunci în favoarea Imperiului Latin pentru a-l scăpa de pieire, cerând de la regele Ungariei să meargă în ajutorul împăratului latin. Din fericire pentru latini, alianţă între Batatze şi Asan se strică în curând, din cauza scopului dat la lumina de cel dintâi, de a-şi întinde domnia sa în Europa, unde Asan înţelegea să stăpânească el. Relaţiile cu papa îndrumate în aparenţă pentru vecie de Ioniţă, nu ţinuseră nici măcar cât viaţa întemeietorului lor. De îndată ce Ioniţă se sculase cu război contra latinilor, el se îndepărtase de biserică romană. Astfel patriarhul din Târnovo, la început pus sub papa, rupând odată cu stăpânul său legăturile care-l uneau cu Roma şi pe de altă parte, pe atunci Constantinopole şi cu patriarhul ei fiind căzuţi în stăpânirea latinilor, se înţelege cum exarhul romano-bulgarilor dobândi neatârnarea şi autocefalia care erau pe de altă parte considerate de popor ca o împlinire neapărată a neatârnării statului.

Şi cu toate acestea era neapărat că, îndată ce relaţiile cu grecii se înturnaseră în rău, împăraţii româno-bulgari să caute a se apropia de latini, fie numai pentru a-i speria pe greci şi a-i face mai plecaţi a primi pretenţiile lor. Stricându-se bună înţelegere între Asan şi Batatze, corespondenţa între papa şi împăratul româno-bulgar reia un caracter mai prietenos. Totuşi, din titlul dat de marele pontif capului romano-bulgarilor, de „domn al bulgarilor şi valahilor” şi nu împărat sau rege al lor, precum îl numea Inocenţiu al III-lea pe Ioniţă în scrisorile sale, se vede că un ghimpe tot rămăsese în legăturile papei cu Asanestii, din încordările de mai înainte. Papa însă, crezând că a pus iarăşi mâna pe biserica valaho-bulgara, trimite în acelaşi an, odată cu a doua scrisoare către Asan, o enciclică către toţi prelaţii din Bulgaria şi din Valahia, prin care îi îndeamnă la întoarcerea în sânul bisericii drept credincioase. Aceasta pripire a papei strica totul şi Asan se schimbă din prietenul prefăcut, în duşmanul făţiş al papei, mai ales că şi cu latinii, relaţiile îmbunătăţite un moment, se rupseseră iarăşi. Papa înfuriat, îl provoacă pe regele Bela al IV-lea a pleca într-un soi de cruciada contra necredinciosului Asan şi cere de la Baldouin al II-lea, împăratul Constantinopolului, să-i cedeze lui Bela drepturile de supremaţie pe care Baldouin le avea asupra Împărăţiei valaho-bulgare. Bela pretinde de la papă ca toate pământurile ce le va cuceri de la bulgari, precum Bulgaria sau Macedonia, să rămână alipite de monarhia ungară, iar papa să aibă asupra lor numai autoritatea bisericească. Bela însă este împiedicat să dea urmare planurilor sale, prin cumplită năvălire tătara, care începuse a veni către Europa.

În 1241 moare şi Ioan Asan, lăsând mai mulţi copii, din care cel mai mare, Caliman, se urcă pe tronul tatălui său. După Caliman, mort în 1246, urmează fratele său, Mihail, care şi el este ucis în 1257, de către vărul său, Caliman II. Acesta voind s-o ia cu de-a sila în căsătorie pe sora mortului, fiica lui Ştefan Uros, regele Serbiei, pentru a legitima uzurparea sa, este ucis de Uros în 1250. Cu dansul se stinge dinastia Asanilor şi rămânând tronul vacant, se întruniră marii demnitari ai împărăţiei, pentru a alege un nou monarh. Alegerea căzu asupra lui Constantin, nepotul de fiu al lui Ştefan Nemania, întemeietorul puterii sârbilor, care pentru a-şi întări dreptul la coroana Statului valaho-bulgar, se căsători cu o nepoată a lui Ioan Asan şi-şi dete numele de Constantin Asan. El nu mai avea însă nimic altceva în comun cu vechea dinastie decât numele acesta de împrumut.

Istoria împărăţiei valaho-bulgare ne arată că originea şi începutul ei este de căutat la poporul romanilor din munţii sudului Peninsulei Balcanice. Aici se răscula acest puternic element contra Imperiului Bizantin, aici se dădură luptele cele mai încordate şi îndeobşte nouă împărăţie desfăşura întreaga ei putere la sudul Balcanilor, patria poporului român. Bineînţeles că, întemeindu-se Statul valaho-bulgar, organele lui cârmuitoare trebuiră să se coboare din creierii munţilor şi de aceea îi vedem pe Asanesti alegându-şi drept oraş de reşedinţă Tarnovo, aşezat pe coastele Hemus-ului spre câmpia dunăreană. Odată însă cu această coborâre a Statului valaho-bulgar de la munte la câmpie, se petrecu în întregul lui organism o transformare însemnată, al cărui studiu va lumina multe întrebări rămase până acum fără un răspuns mulţumitor.

A. D. Xenopol

Imperiul româno-bulgar

  Întâiul imperiu bulgar fusese stins la 1018 prin puternicul braţ al lui Vasile Bulgaroctonul. Bulgarii rămaseră în stăpânire bizantină 167 de ani, până când în 1185 sună iarăşi pentru ei ceasul eliberării de sub jugul străin. Trezirea lor la viaţa neatârnată le veni însă dintr-o parte la care ei poate nu se aşteptau: de la păstorii români din munţii Balcani. Răscoala acestora fu provocată prin următoarea împrejurare: împăratul Isac al II-lea Anghelul îşi pusese în gând să sărbătorească căsătoria lui cu fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei, într-un chip cu totul neobişnuit. Pentru a aduna banii trebuincioşi, el scrise o dare obştească, în natură, asupra întregii sale împărăţii, dare ce trebuia să fie luată cu deosebire de pe animale, vite, oi şi râmători, şi care lovea mai ales în păstorii români din muntele Hemus, a căror avere de căpetenie erau tocmai cirezile de vite şi turmele de oi.

Românii trimit doi fraţi, Petru şi Asan la împăratul care se afla în lagărul de la Kypsella. Deputaţii păstorilor, oameni simpli şi neciopliţi, susţinând tânguirile lor cam cu iuţeală şi amărăciune, Asan cel mai înfocat din ei, fu lovit peste obraz, din ordinul sebastocratorului Ioan. Respinşi în cererile şi atinşi în onoarea lor, ei se întorc înapoi, cu inima fierbând de ură şi răzbunare şi se hotărăsc a răscula poporul lor contra asupritoarei domnii a grecilor din Constantinopole. Scump trebuia să plătească decăzuta împărăţie de Răsărit palma aplicată pe obrazul unui popor tânăr şi viteaz care, după cum spune Veniamin din Tudela, nu fusese stăpânit încă de nici un rege.

Propunerea făcută poporului de cei doi trimişi ai săi, de a se răscula, întâlni deocamdată o primire îndoielnică. Lupta cu o împărăţie mare, a cărei putreziciune erau departe de a o cunoaşte, speria chiar şi pe cei mai inimoşi. Petru şi Asan recurseră la un meşteşug pentru a hotărî masele şi ridicară o biserică în Hemus, în care adunară mai mulţi oameni pe care poporul îi credea posedaţi de spirite necurate şi aceştia fură învăţaţi, ca după accesele cele îngrozitoare la care erau expuşi, să spună că Sfântul Dimitrie, făcătorul de minuni din TesaIonic, s-ar fi strămutat aici la ei, spre a-i scăpa din jugul în care se aflau. Astfel ajunseră fraţii Petru şi Asan a convinge pe poporul lor, că numai să îndrăznească şi îndrăzneala lor va fi încununată de o deplină izbândă.

Revoluţia proclamându-se, Asan, fratele mai mare îşi pune o coaronă pe cap şi coturni de purpură în picioare, apărând el însuşi ca împărat înaintea compatrioţilor săi înminunaţi. După mai multe lupte din care românii ieşiră învingători, ducând cu sine în munţii lor nenumărată pradă, izbuteşte împăratul să-i înfrângă o dată pe valahi, folosindu-se de întinderea năprasnică a unei groase ceţe şi luându-i la goană, îi scoate din Hemus şi-i alungă până la Dunăre, unde Petru şi Asan caută o scăpare pe malul stâng al fluviului, la poporul cumanilor care locuia pe atunci în Muntenia.

De-abia ajunsese împăratul în capitală, când Petru şi Asan trecând înapoi Dunărea, ajutaţi de un puternic corp de cumani deschid iarăşi lupta contra Imperiului Bizantin, hotărâţi de astă dată a reînfiinţa lmperiul Misienilor şi al Bulgarilor după cum fusese mai înainte. Generalul bizantin Cantacuzino, însărcinat de Împărat cu conducerea operaţiilor, este surprins într-o noapte de valahi şi cumplit bătut, pierzându-şi până şi hainele lui cele cusute cu aur, pe care le îmbrăcară cu mare mulţumire conducătorii răsculaţilor, Petru şi Asan. Împăratul îl schimbă pe Cantacuzino, punându-l pe Vrana în locu-i, care însă întoarce armele contra stăpânului său, încât această revoluţie din Imperiul Bizantin dă timp valahilor de a-şi aduna şi întări încă mai mult puterile, spre împotrivire.

Românii, încurajaţi prin izbânzile lor de până acum, încep a se coborî din munţi şi a ataca oraşele greceşti aşezate la poalele lor, ferindu-se întotdeauna de la a primi vreo luptă hotărâtoare în câmpie, cu trupele imperiale. După mai multe încercări fără rezultat decisiv în anii 1187-1190, Isac Anghelul întreprinde o expediţie în acest din urmă an, chiar în centrul regiunii valahilor, în cetatea muntelui Hemus. Asănestii, din momentul în care se răsculaseră, luaseră o măsură foarte înţeleaptă, aceea de a întări cetăţile şi castelele ce se aflau în muntele Hemus, încă de pe timpul lui Iustinian care le ridicase aici contra năvălirilor barbare. Valahii se închiseră în ele la venirea împăratului sau se ascunseră în văgăunile cele mai neumblate ale munţilor şi aşteptau momentul favorabil pentru a cădea asupra armatei împărăteşti. Anghelul, văzând că nu le poate face nimic, se hotărăşte să iasă din adâncul munţilor, unde nu se simţea în siguranţă şi voind să scurteze drumul, apucă printr-o trecătoare îngustă spre oraşul Berrhoe. Aici îl aşteptau valahii. Cum intră armata imperială în strâmtoarea cea primejdioasă, o ploaie de bolovani şi de stânci rostogolite curge peste dânsa din vârful munţilor şi oştirea cade sfărâmată şi ucisă, fără a avea măcar putinţă de a se apăra. Împăratul scapa numai după cele mai mari pericole şi ajunge la Berrhoe, lăsând în mâna „barbarilor” toate bagajele armatei şi însuşi coiful sau imperial pe care-l pierduse în fugă.

Din acel moment, împăratul se leapădă de ideea de a mai aduce iarăşi la ascultare pe valahi, şi ia faţă de dânşii numai măsuri de apărare. Acestea erau de nevoie, căci valahii, încurajaţi prin respingerea armatei bizantine, atacă şi ocupă mai multe cetăţi greceşti, precum Anhialos, Varna, Triadizza şi le pradă pe altele precum Filipopole şi Adrianopole. Ei devin tot mai îndrăzneţi, încearcă lupte făţişe cu bizantinii, îl bat pe generalul Guido şi îl ucid pe Batatze într-o luptă la Adrianopole. O nouă revoluţie din Constantinopole, prin care Isac Anghelul este detronat de fratele său Alexios, întăreşte şi mai mult poziţia răsculaţilor (1193).

Izbânzile valahilor păreau că vor suferi o întrerupere prin moartea capului lor celui mai energic şi inteligent, Asan. Anume o rudenie a lui, Ivancu, care trăia în nelegiuire cu cumnata lui Asan, fiind mustrat şi ameninţat cu moartea de acesta, apucă el înaintea pericolului, punând capăt zilelor lui Asan. Acest omor însă pare a fi avut un motiv politic, ascuns prin acel expus, căci Ivancu după moartea lui Asan, vrea cu partida lui să răpească la el puterea. Se pare că Ivancu fusese împins la acest omor prin înteţirile sebastocratorului Isac, rudenia împăratului Alexios, care fusese prins de valahi într-o luptă anterioară. Sebastrocatorul i-o făgăduise chiar omorâtorului pe fiica lui în căsătorie. Ivancu pune cu partida lui mâna pe Târnovo, cel mai însemnat oraş din Hemus, unde el organizează o împotrivire contra lui Petru, fratele lui Asan, care luase moştenirea celui ucis. Petru, ajutat însă de fratele său cel mai tânăr, Ioniţă, îl constrânge pe răzvrătitul Ivancu în cetatea Târnovo, unde el îi cheamă pe greci în ajutor, dovada cea mai bună despre înţelegerea lui cu dânşii. Armata bizantină refuză a merge contra valahilor şi Ivancu este nevoit să iasă din Târnovo şi să fugă la Constantinopole, unde căută a-i stârni pe greci contra valahilor. El este foarte bine primit de bizantini, se căsătoreşte cu Ana văduva sebastocratorului Isac care murise în prinsoare la valahi şi arătându-se în mai multe lupte cu aceştia ca un conducător priceput, împăratul pune în el toată speranţa luptei contra răsculaţilor. Tocmai atunci se întâmplă ca şi Petru să piară jertfa cuţitului altui ucigaş, tot din ginta sa.

Urmează în locul său al treilea frate, Ioniţă, care pune pe o trainică temelie Împărăţia valaho-bulgară (1197). Cum vine la domnie, îl însărcinează pe un alt valah, Hrisos, să apere cetăţuia Strumniţa contra atacurilor grecilor, cetăţuie aşezată pe vârful unui munte şi ale cărei case se vedeau de jos ca nişte cuiburi, iar locuitorii lor păreau păsări agăţate pe înălţimi. Tot Hrisos aduce curând iar în stăpânirea valahilor cetăţuia Prosacon, un loc din cele mai bine întărite de natură, aşezat pe o stâncă înaltă şi masivă, pe vârful căreia conducea o singură potecă ce mergea pe marginea unor prăpăstii înfricoşate, în fundul căreia râul Axios (Vardarul) rostogolea spumegoasele lui valuri. Aceasta cetate este încă întărită de Hrisos, cu ajutorul unui arhitect şi mecanic grec smomit din lagărul bizantin şi împăratul, atacând-o fără pregătirile trebuincioase, este bătut cumplit şi se retrage la Constantinopole. Altă nenorocire însă trebuia să lovească în Imperiul Bizantin. Ivancu, acel valah renegat, care după ce-l ucisese pe Asan, îşi căutase scăpare la greci şi ajunsese acolo la cele mai mari onoruri, nu se ştie din ce pricină, poate câştigat prin făgăduinţele lui Ioniţă, fuge din Constantinopele şi vine la româno-bulgari, spre a le ajuta în lupta contra foştilor săi prieteni. Ivancu, organizând o armată după sistemul bizantin, devine pentru greci cel mai periculos duşman. Alexios îl trimite contra lui pe Manoil Kamitzes, care izbuteşte să ia cu asalt cetăţuia, pe lângă locul numit Kritzimo. Ivancu însă îl cheamă în ajutorul său pe un alt căpitan român, Ivan, din muntele Zagora în Hemus şi înşelându-l pe Kamytzes prin nişte turme, pe care le trimite în calea lui spre a-l face să se ia după ele şi să le prindă, având nevoie de provizii, îl bate pe generalul grec de-l stinge şi-l ia chiar prins. Grecii izbutesc totuşi mai târziu a scăpa prin trădare de acest nou duşman, ucigându-l pe Ivancu şi trimiţându-l pe fratele său Mito în surghiun.

În anul 1199 Nicetas Choniates raportează că sciţii (cumanii) cu o ceată de valahi trecând Istrul au năvălit în Grecia. Valahii de care e vorba aici locuiau la nordul Dunării, sălăşluinţa cumanilor. Împăratul Alexios, pentru a scăpa de prădăciunile acestor barbari, trimite după ajutor la principele Galiţiei, Roman, care atacând locuinţele cumanilor, îi sileşte să părăsească expediţia întreprinsă şi să se întoarcă a-şi apăra propria lor ţară. Puţin după aceea, începând încurcăturile cu latinii din cruciada a IV-a, bizantinii lasă deplină libertate Imperiului valaho-bulgar de a se constitui regulat.

A. D. Xenopol

Intelectualii

  Intelectualii ! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! avem destui. Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft, singura rimă posibilă la „moft”, peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acum se află Luvrul de Bucureşti. Acolo, precum odinioară muzele în Parnas, se adunau intelectualii spre împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahăr, numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, care nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia „capuţiniști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică a „capuţinismului” şi „capuţiniștilor”.

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început să-şi piardă încetul cu încetul clienţii care consumau altceva decât „capuţin”. Ar fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găseşte foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită? Din pricina intelectualilor sau din altă pricină, puţin importă, cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desfiinţeze. Dar intelectualii nu puteau rămâne pe drumuri; trebuiau deci să-şi caute un nou sediu numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filosofie, mai ştiu eu de ce, reclamau soluţii urgente. „Capuţiniștii” îşi aleseseră un local mult mai frumos şi mai confortabil decât cel vechi; strămutară sediul la Fialcowski, cafenea-cofetărie celebră, mai ales pentru beltelele ei.

Aici - lucru foarte ciudat şi care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluţiunii, aici s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi şi din cale afară de discreţi, discutând pe şoptite, aşa că să nu le poată profanii auzi înaltele înţelepciuni, la noul sediu începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, muşterii care nu luau „capuţin”, oameni cu totul nedemni de a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile „capuţiniste” începură să se facă în gura mare, aşa că toată lumea profană de cafenea şi cofetărie, ba, vara chiar din piaţa Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează că le şi putea pricepe. Numai aleşii le-au putut pricepe şi asta a făcut un mare bine public: încet-încet şi din ce în ce mai numeroşi, începură să iasă din rândurile lor, o sumă însemnată de tineri a căror vocaţiune era să fie intelectuali. Până aici nu se ştiuseră număra, neavând un semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.

În curând, potrivit principiului evoluţiunii, eclesia a numărat aşa de mulţi adepţi, încât Fialcowski nu i-a mai putut încăpea şi ei au pornit care încotro să propovăduiască... Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de „mişcarea culturală”. Ei fac ploaie şi vreme bună, ei tarifează preţurile succeselor şi decernează laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează în literatură, în teatru, în arte, în ştiinţă, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!

Aceste exemplare de lux ale omenirii mişună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiţi cu desăvârşire de vreo falsă fudulie, intelectualii intra în toate localurile de consumaţie şi se amestecă bucuros cu toţi comunii muritori... Asta e o tactică iezuitică, aşa cred eu; căci, pentru a renunţa aceşti aleşi la mândria lor legitimă şi a se apleca aşa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop şi acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante. Odată cu ieşirea de la Fialcowski care numaidecât s-a desfiinţat şi el ca şi Brofft, eclesia „capuţinistă” a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelaţie la apostolat. Iată-i... La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei muşterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? Îşi îndeplineşte misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. Sunt chelneri care, după câte au prins pe apucate din dezbaterile şi conferinţele intelectualilor, pot face marţ pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.

Dar mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata: „Bine, după câte mi-ai scris aici, cam înţeleg eu ce sunt intelectualii; dar atâta nu mi-e deajuns; voi să-mi dai o definiţie mai scurtă şi mai limpede; să-mi spui desluşit ce este un intelectual?”. „Bucuros”, răspund eu; iată: „Omul care dispreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gânditor se numeşte intelectual. Sunt mii şi mii de unelte în lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rindea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii... cine le mai ştie pe toate? Un întreg arsenal inchizitorial! Fără acesta, omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care mai totdeauna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!.. intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea! Acu’... deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţă: „Eu?... Eu sunt un intelectual!”.

I.L. Caragiale

Câmpia Libertăţii

Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s-au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţii mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost! La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într-aceeaşi zi, într-acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului: peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într-un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că românii s-au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S-au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într-adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într-adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într-un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se răzvrătiră maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii să se dea pe partea lor. Asta n-au voit s-o facă şi au trebuit să apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi; singura poezie războinică „Deșteaptă-te române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă românii? De unde s-o înceapă? Ce voiau să ceară? Să se împace cu ungurii, ori să li se opuie? Şi cum şi cu ce să li se opuie? Conducătorii românilor, de groaza unui război civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii: nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea zdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr avocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţiu, a avut curajul să spuie pe faţă într-o proclamaţie către popor, ce vreau românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţia lui, tipărită în mii de exemplare, s-a împrăştiat pretutindeni. Deodată tuturor românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s-a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă; ideile lui Bărnuţiu deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâi lucru cerut de Bărnuţiu era ca guvernul să dea voie românilor să se adune cu toţii într-un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor românii? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţiu însă, cu ai săi, nici n-a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune românii. N-au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă ungurii; chemarea s-a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s-a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vreo suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţiu au trimis scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr-aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n-aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s-a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s-a ales Blajul, pentru că acolo aveau românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s-a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimis poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într-o zi pe care pot s-o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe români, bine ştiind că a doua oară n-au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 mai. Duminica Tomei căzuse la 30 aprilie. Intr-adevăr mulţi ţărani s-au întors îndărăt, dar tot n-au biruit ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s-au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 mai.

Eu n-am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat românii, că n-am loc pentru aceasta. Urmările ei n-au fost fericite: ungurii n-au voit să stea de vorbă cu românii şi au trimis oşti asupra lor. În urmă, românii s-au organizat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de conştiinţă naţională şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca-n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

George Coșbuc