Din aceleaşi stepe de la Nordul Mării Negre au pornit
un şir de alte popoare ca hunii (sec. II-IV), avarii (557-827) şi bulgarii
(660-sec.
X) despre care ştiinţa de astăzi nu poate afirma nimic pozitiv în privinţa naţionalităţii
lor (din cauza nulităţii resturilor lingvistice), dar care par a fi ocupat o
poziţie intermediară între ramura ugrică şi cea tătărească, constituind un
amestec de elemente finice şi turce. Dintre aceste popoare, bulgarii
(adică o hoardă a lor de la Volga, nomadă şi idolatră), după ce luară în
posesiune în sec. VI teritoriul de pe ţărmul drept al Dunării, conservară
aproape 8 secole limba şi dominaţia lor peste o mare parte a peninsulei
Balcanice, până ce se dizolvară în masa compactă a slavilor danubieni, adoptându-le
traiul, limba şi religia şi impunându-le numai numele, aşa că, în sec. X sub
bulgară se înţelege exclusiv vechea slavonă.
Tocmai fuzionarea aceasta de elemente diverse etnice, într-una şi aceeaşi naţiune a făcut aşa de complicată problemă
despre originea naţionalităţii bulgare înainte de completa ei slavizare. De aici
varietatea opiniilor emise de învăţaţi şi rezultatele sterile ale unei discuţii
care se întemeiază exclusiv pe ipoteze mai mult sau mai puţin arbitrare. Să
desprindem câteva fragmente din acest mozaic, căci problema în sine are un
interes deosebit pentru noi prin contactul secular al bulgarilor cu elementul
românesc, în special cu cel transdanubian.
Istoricii germani Thunmann (1774) şi Engel (1796) îi
declarau pe bulgarii de astăzi drept tătari slavizaţi; sârbul Raič (1794) şi rusul
Venelin (1829) le atribuie o origine slavă atât bulgarilor moderni, cât şi urmaşilor
lui Asparuk, o ipoteză reluată în timpul din urmă de bulgarul Kristiovič şi de
rusul Ilovaiskij, a căror slavomanie nu-i cruţă nici pe huni. Pe de altă parte,
după Zeuss, bulgarii cei vechi n-ar fi decât huni retraşi spre răsărit de Pont şi ar
aparţine astfel marelui neam nomad al turcilor. După ce Frähn îi declara pe
bulgari drept ugro-finici amestecaţi însă cu elemente turco-slave, Schaffarik
susţinu originea finică atât a bulgarilor din Moesia, cât şi a celor de lângă
Volga şi această părere deveni dominantă, admisă fiind de Drinov, Jireček şi
Hunfalvy. Acesta din urmă, care împinse ugromania până la ugrizarea unor
popoare curat turceşti, ca pecenegii şi cumanii, scoţându-le astfel
rude neaoşe cu maghiarii, găsi aici un teren favorabil pentru ipotezele sale
lexicale aplicate celor câteva resturi de nume vechi bulgăreşti, unica rămăşiţă
a limbii lor, analizate în timpul din urmă, de Vámbéry.
Dar episodul cel mai bizar în aceasta dezbatere e
teza răposatului Rössler despre afinitatea idiomei vechi bulgare cu
a samoiezilor din Oceanul glacial. El încearcă chiar a regăsi în limba română
vorbe samoiede, adică urme lexicale din acea pretinsă idioma bulgară şi acestea
ar fi: insir-te-margarite, mal, sur. Până şi înjurătura
obscenă turcească, „sictir” îi pare un rest samoied, ce ar reprezenta numele
spiritului rău la popoarele uralice. Influenţa ce această idiomă veche bulgară
va fi exercitat asupra limbilor învecinate, este şi rămâne un mister din cauza
caracterului enigmatic al celor câteva resturi onomastice, îmbogăţite în anii
din urmă prin descoperirea unui hronograf grec din sec. XVI, ce conţine o listă
de vreo 12 nume de hagani bulgari cu indicarea cronologică a domniei lor. Dar
aceasta listă cu indiciile ei numerice aşteaptă încă, cu toate sforţările
orientaliştilor, rostul ei lămurit. Presupunerea lui Miklosich că paleo-slavona
ar fi păstrat unele resturi vechi bulgăreşti, precum şi părerea d-lui dr.
Gaster despre influenţa aceleiaşi idiome asupra limbilor balcanice sunt ipoteze
nedemonstrabile în starea actuală a ştiinţei.
Lazăr Şăineanu
+ comentarii + 1 comentarii
... deci nu se știe ce sunt bulgarii ... nici ei nu știu ce sunt ...
Trimiteți un comentariu